Filip 13.08.2007

 

Sunt si eu o mamica de inger pe care l-am pierdut in 2007.
Nici dupa doi ani nu pot vorbi despre acest subiect fara sa plang....Luna viitoare trebuie sa nasc un alt ingeras - o fetita - Ioana Maria. Toate aceste 9 luni le-am trait cu groaza ca i se poate intampla si ei ce i s-a intamplat lui Filip. Efectiv nu m-am putut bucura de acesta sarcina cu toate ca familia m-a sprijinit cat a putut de mult. La fiecare control am mers cu inima cat un purice de frica, si de-abia astept ziua in care o voi tine pe Ioana in brate....

Dar sa va spun povestea lui Filip, ingerasul meu scump care nu a avut nici o sansa dar care si-a dorit atat de mult sa traiasca.
Pana la 22 sapt cand am facut ecografia de morfologie fetala toate analizele au iesit bine. Singura problema era varsta mea - 38 ani si triplul test care "nu avea interpretare". Da, ati citit bine, laboratorul unde il facusem nu mi-a dat nici o interpretare explicandu-mi ca programul nu recunoaste valorile care mi-au iesit mie.
Bineinteles, am mers la doctor care ma urmarea si mi-a spus ca nu e nimic grav, sa merg linistita in concediu ca valorile acelea mari sunt asa datorita varstei mele.
La 22 sapt cand am mers la ecograf a cazut trasnetul peste noi - nu mai aveam lichid amniotic deloc si singura rezolvare era avortul.
Nu am putut accepta acest verdict si timp de o luna am mers la toti medicii renumiti din bucuresti si aproape zilnic aflam o alta parere, cei mai multi imi spuneau ca nu are nici o sansa pentru ca bebe ar trebui sa produca lichidul si daca nu se reface inseamna ca are o malformatie pe care ei nu o pot vedea tocmai din lipsa acestui lichid care dadea contrast.
Membranele nu erau rupte sau fisurate cum s-a crezut initial si abia intr-o vineri din august 2007 s-au rupt de la sine si am sangerat putin.
Eu ma incapatanam sa cred ca voi duce sarcina macar pana in luna a 7 a dar sotul meu a insistat sa merg luni dimineata la spital, fiind convins ca bebe nu a supravietuit.
Surpriza groaznic de dureroasa a fost ca dupa 3 zile de la ruperea membranelor inimioara ingerasului meu batea cu putere si dorinta de viata. Medicii erau consternati si isi chemau rezidentii la ecograf sa "auda" si ei minunea pentru ca de vazut nu se putea vedea nimic. Mie imi bubuiau in urechi acele batai ritmice si ma intrebam de ce nu are dreptul sa traiasca daca isi doreste atat de mult?? De ce nu are nici o sansa daca este asa un luptator?? De ce ni l-a mai adus Dumnezeu in viata noastra daca ni-l ia atat de repede?? De ce ne-a dat sperante si apoi ne-a aruncat in infern sufleteste?? De ce da Dumnezeu copii oamenilor care nu si-i doresc sau care nu-i merita?? De ce da copii oamenilor care nu sunt oameni, care sunt monstri pentru copii lor, ii tin infometati, in frig, ii lovesc sau ii trimit la cersit?? Cu ce au gresit acei ingerasi de merita astfel de familii?? Cu ce am gresit noi de trebuie sa ducem o "cruce" atat de grea??
Printre atatea intrebari fara raspuns auzeam ca prin vis doctorita care imi spunea ca imi va induce nasterea fortata. In hohote de plans incercam sa-i explic ca vreau sa-l salveze daca el se lupta atat de mult sa traiasca. Mi-a explicat ca e prea mic sa supravietuiasca chiar si la incubator. Nu avea decat 550g si era mai putin dezvoltat cu 2 sapt fata de cat ar fi trebuit. Marti seara, 13 Aug. 2007, a urcat la ceruri ingerasul meu care s-a nascut mort dupa un travaliu de 30 ore chinuitor. Nu am putut sa-l privesc, nu stiu cum arata pentru ca nu am avut puterea, am crezut ca voi fi afectata mai putin daca nu-l vad. Complet gresit pentru ca si acum ma intreb cum era oare ingerasul meu, cu cine semana??

Chiar daca am cerut autopsie si un raport legal despre cauzele decesului mi s-a raspuns sec - fara motiv. Nu mi s-a dat nici un act oficial si sunt convinsa ca nu s-a ocupat nimeni de fat din cauza lipsei de personal care era plecat in concediu.
Au urmat zile chinuitoare, cu accese de plans, cu analize interminabile - pentru a afla cauza - si pentru a vedea daca e posibila o eventuala sarcina. Dupa un an de incercari si tratamente medicul ne-a dat verdictul ca nu mai pot ramane pe cale naturala. O alta dezamagire avea sa-mi sfasie sufletul si cand ne gandeam daca sa apelam sau nu la FIV aveam sa descopar ca o noua viata incepe sa se infiripe si sa-mi insenineze diminetile.
Incerc cu eforturi mari sa trec peste momentul pierderii lui Filip si sa ma bucur de venirea Ioanei - merita toata dragostea si atentia mea si chiar daca sunt constienta ca ii fac rau atunci cand plang, inca mai sunt zile cand ma ascund de familie sa-mi pot domoli durerea pierderii fratiorului ei. Toata viata mi-am dorit un baietel si chiar daca Dumezeu ne va mai darui inca unul, doi sau trei bebei ca Filip nu va fi niciunul, nimeni si nimc nu va putea sa-l inlocuiasca. Nu pot sa nu ma gandesc ca acum ar fi avut un an si jumatate, ar fi mers, poate ar fi vorbit, sigur m-ar fi strigat "mama" si si-ar fi incolacit bratele in jurul gatului meu cand il tineam in brate. Toate acestea ar fi putut fi realitate daca Dumnezeu nu ar fi vrut sa fiu si eu o mama de inger.....