Bianca Maria 04.05.2009 - 06.05.2009
Am ezitat in a-mi deschide sufletul dar astazi am prins curaj pentru a-mi scrie durerea. De aproape o luna traiesc intr-o lume a disperarii, nu reusesc sa-mi regasesc coordonatele, sa disting realitatea.... sa-mi strig durerea. Simt ca ma scufund, ca nu mai pot indura pierderea, dorul nebun de fetita mea pierduta ma macina clipa de clipa...
Pe 4 mai anul acesta am nascut-o pe Bianca Maria, ingerasul nostru drag insa 2 zile mai tarziu ea a fost chemata in ceruri... spre disperarea parintilor ei. Stiam din timpul sarcinii de complicatiile existente, respectiv hernie diafragmatica si chilotorax dar nu am incetat o clipa sa luptam pentru micuta; din cate ni s-a spus de catre medici si in urma numeroaselor investigatii facute, erau sanse de recuperare.
Ne-am rugat luni intregi la indurare divina, la ocrotirea iubitei noastre... in ultimele saptamani de sarcina imi construisem atatea vise, sperante, credinta mea era mai puternica ca oricand si nu puteam concepe decat un final fericit; eram pregatita sa imi primesc copilasul mult asteptat. Stiam ca lupta nu se terminase o data cu nasterea dar eram pregatiti...
Asadar am nascut pe 4 mai, iar Bianca a fost transferata in alt spital pentru a i se face investigatiile necesare si pentru a fi pregatita de operatie. NU am apucat sa o vad niciodata, sa o strag la piept - nu o sa mi-o pot ierta vreodata - eram convinsa ca in cateva zile o sa ma pot externa din maternitate pentru a-i fi alaturi. In noaptea dinaintea externarii Biencuta nu a mai avut puterea de ma astepta si a plecat la ingeri lasandu-ne cu o durere fara margini in suflet.
Nu pot trece peste regretele de a nu fi fost alaturi de ea, de a-i transmite toata iubirea mea si de a nu fi botezat-o. Singurul care a vegheat-o a fost tatal ei. Mi-a fript inca o data inima ingropaciunea iubitei noastre fara a avea alinearea rugaciunii vreunui preot (nimeni nu a acceptat o inmormantare dat fiind ca nu apucasem sa o botezam).
E aproape o luna de cand mi-am pierdut fetita si simt ca de acum ncolo durerea ma copleseste, dorul de ea ma doboara... nu mai pot spera la nimic... pana acum, parca eram drogata si tot asteptam sa ma trezesc din cosmar si sa-mi iau copilasul la piept. In ciuda tratamentelor puternice, inca mai am lapte... imi plange sufletul ca nu am pe cine hrani, ca nu am putut sa alaptez macar o data...
Operatia inca o resimt si nu face decat sa imi rascoleasca durerea de a nu a o mai avea pe fetita inlauntrul meu, de a o proteja si a spera ca o sa fie bine... Nu sunt coerenta in exprimare dar sentimentele sunt coplesitoare... nu stiu cum sa mai rezist.
Te iubesc, Biencuta!!!!!!!! Si iarta-ma, te rog, ca nu am putut sa ti-o arat cat ai trait, iarta-ma ca nu te-am botezat. In disperarea mea, inca te astept... nu am puterea sa constientizez pe deplin ca te-am pierdut definitiv in asta lume.
Nicoleta, mamica ingerasului Bianca Maria
Mergi sus