Mario Stefan 13.05.2009

 Mario Stefan

Mario Stefan- o amintire pe care nimeni nu mi-o va lua din suflet.

Era luna martie, mai exact 5 martie, cand am aflat ca voi fi mamica. Ce cadou mai frumos imidoream de ziua mamei . . .? MINUNEA mea avea deja 6 saptamani. Eram cei mai fericiti parinti din lume, iar bunicii nu-si mai incapeau in piele, era primul lor nepotel. Asa incepe povestea mea . . .
Totul a fost frumos: seara tati ne mangaia si ne saruta, ne spunea “Noapte buna!” si cat ne iubeste pe amandoi, ba chiar aveau si secrete, cuibarite de pijamaua mamei. Eu ii vorbeam mereu ii spuneam cat il iubesc, ca va fi un copil frumos si destept . . . si cate si mai cate.

Cand eram insarcinata in 3 luni am plecat in vacant si abia acum imi dau seama ca un prim semn l-am avut in Grecia. Facandu-ne o fotografie cu niste porumbei, a aparut un porumbel alb, parca era un inger . . .
 
Ne-am intors in tara si ne-am programat la un control sperand sa aflam ce va fi: baiat sau fetita? , desi eu stiam ca este un baietel, simteam . . .
Am asteptat sa intram la doctor, fericita nevoie mare ca imi voi vedea ingerasul.
 
Deodata medical spune ca printul nostru are o malformatie. Nu, nu ni se putea intampla noua … am plans, dar ce era de facut. Nu am crezut. Am mers la o alta clinica si . . . ne-a confirmat ca fatul prezinta un omfalocel gigant. Doamna doctor ne-a spus chiar ca sarcina nu va fi dusa pana la capat.
 
Atunci l-am simtit pe Mario ultima data in burtica. De atunci nu s-a mai miscat. Dumneazeu l-a chemat la el . . . seara au inceput durerile. Dar de ce vorbesc despre dureri fizice? Altceva doare tare si durerea nu va trece nicidand. In urmatoarea zi m-am internat. Mi s-a confirmat ce stiam deja, Mario plecase printer ingeri.
 
Mi s-a provocat nasterea, si l-am adus pe lume, asa micut cum era. Doamne si ce obrajori avea, si ce caput… Cand i-am simtit corpul iesind din mine m-a napadit un sentiment necunoscut. Era prima si ultima oara cand il atingeam. Nu am avut curajul sa-l vad, sa-l ating, dar Dumnezeu mi-a dat ocazia sa-l zaresc in cabinet si trupul mi s-a inmuiat, am cerut sa puna ceva peste el.

 
Of, Doamne!
Era primul nostru copilas, un copil dorit. De ce a plecat asa de devreme? De ce nu mi-a spus “mama”? De ce nu l-am vazut jucandu-se? Nu stiu … Acum mi-au ramas doar amintirile si visele in care apare strigandu-si tatal, sau dandu-i mancarica . . .
 
Acum cred ca am gasit locul in care pot sa plang si in care nu-mi spune nimeni sa ma opresc... Va multumesc ca existati! Desi nu as fi dorit sa existe un astfel de loc, imi dau seama ca este binevenit pentru durerea nostra, a mamelor de ingeri. De cate ori ma gandesc la Mario, intru pe acest site si parca sunt mai aproape de el. De ce a trebuit oare sa ne lege o asemenea durere? Nu stiu. Ceea ce stiu insa este ca ingerasii nostri, de acolo de sus, ne-au calauzit pasii pentru a ne alina reciproc durerea.
Va multumesc ca m-ati primit printre voi!

In amintirea unui inger: MARIO STEFAN, de la mami ANA
 


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

 

sg sus Mergi sus