Ioana Nicoleta 24.04.2009

Seara am mers la ecograf, te-am vazut... o luminita pe monitor... aveai 4 sapatamani. Erai minunea mea spuneam tuturor chiar daca nu ma intrebau. Au urmat analize, ecografii, totul era bine,erai un copil cuminte aveam o sarcina usoara, fara probleme.

 

Au trecut lunile si pe 3 ianuarie te-am simtit prima data miscand, nu cred ca exista pe lume o senzatie mai placuta ca aceea cand iti simti copilul miscand, jucandu-se. Numaram zilele, nu mai aveam rabdare, vroiam sa nasc mai repede sa te vad, sa te tin in brate.

 

Din pacate a venit ziua mult asteptata cand aveam programa la ecografia de 24 sapatamani, spun din pacate pt ca toata fericirea a disparut intr-o secunda cand mi-au spus"arterele care duc sange la bebe sunt prea contractate, copilul este prea mic(500 Gr). Din ziua aceea au inceput alte analize, ecografii, vizite interminabile la doctori, spitale. Surprinzator totul iesea bine, la fiecare analiza facuta primeam acelasi raspuns"rezultatele sunt bune, nu ar trebui sa aveti probleme cu sarcina", dar ecografiile ii contraziceau. La fiecare eco ma bucuram pt fiecare gram pe care il lua bebe in greutate.

 

La 29 saptamani ai reusit sa ajungi la 800 Gr, iar la 32 sapt, spre surprinderea tuturor aveai 1500 gr, o lumina de speranta se vedea si pt noi, mai ales ca nenea doctorul spunea ca desi esti micuta esti dezvoltata normal, proportional ceea ce ne indica ca esti sanatoasa. Acum numaram zilele, pt ca luasem hotararea, la 34 sapt sa provocam nasterea, urmand sa imi asum riscurile dupa cum mi-au explicat medicii era posibil sa nu ai plamanii complet dezvoltati si sa nu te adaptezi vietii exterioare, dar am luat hotararea sa nasc mai devreme decat sa astept ziua in care placenta nu mai functiona.

 

Din pacate viata ne-a mai jucat o festa si la 33 saptamani, cu o saptamana inainte de ziua programata pt nastere inimioara ta a incetat sa mai bata. Nu puteam sa cred ca e adevarat, nu e posibil.... ma intrebam cu ce, unde am gresit... ce trebuia sa fac si nu am facut... speram intr-o minune (era sarbatoare "izvorul tamaduirii"), m-am certat cu mine, cu Dumnezeu.

 

Pt mine in ziua aceea timpul s-a oprit, nu mai conta nimic.... toata noaptea care a urmat am privit spre cer si intrebam"de ce?"..... dupa ce te-ai nascut incepuse ploaia ma gandeam ca si cerul si ingerii din cer plang odata cu mine. M-am ascuns, pur si simplu, in spital, nu vroiam sa vad pe nimeni, nu imi pasa de nimeni, vroiam sa stau acolo aproape de fetita mea, dar ea nu m-a lasat, mi-a aratat in vis ca am ceva important in viata pt care trebuie sa lupt si sa fiu puternica- a doua seara am visat-o ca stateam cu ea in brate si imi spunea"vreau la surioara mea sa ii spun ca o iubesc"si atunci am stiut ca imi va da putere sa am grija de fetita pe care o am acasa ca si ea suferea si avea nevoie de mine.

 

Va multumesc pt gandurile bune, v-am descoperit intamplator, am vazut la stiri pe data de 10 seara un reportaj despre intalnirea mamicilor care tocmai avusese lor. Am regretat ca nu am stiut din timp sa pot veni si eu, dar din seara aceea in fiecare zi si noapte am stat si am citit toate mesajele de pe forum si aici puteam sa imi exteriorizez sentimentele, stiam ca sunt inteleasa si ca voi gasi mereu o vorba buna, un sfat, ajutor. Cand sotul si copilul sunt acasa ascund adanc in suflet durerea si ma port normal pt ca vad durerea din ochii lor si incerc sa ii ajut pe ei sa treaca mai usor peste tot,imi impun sa fiu tare pt ei, dar toata forta o iau de aici din cuvintele celorlalte mamici.

Va multumesc pt tot si va imbratisez

 

Camelia, mamica ingerasului Ioana Nicoleta