Eduard Marian 11.09.2008
Numele meu este Andra... imi pare rau ca ma aflu pe acest site... dar totodata imi pare bine ca sunt aici, alaturi de voi, cele care ati trecut prin aceeasi suferinta si trauma ca si a mea...
Povestea mea, de fapt a ingerasului meu, Eduard, a inceput intr-o frumoasa si calduroasa zi de 26 August 2008,,cand am facut un test de sarcina si rezultatul a fost POZITIV...,eram in culmea fericirii,,dar totodata si in culmea disperarii...,poate ca va intrebati,,de ce?...,pentru ca era o sarcina neplanificata si aveam doar 17 ani...
Aveam o relatie stabila cu prietenul meu si ne puteam creste copilasul... prietenul meu a fost de acord sa pastram copilasul... a fost chiar fericit la gandul ca va avea un "soricel", cum il numea el... dar... mai era drama cu parintii mei... oare cum vor reactiona cand vor afla?... si... intr-o zi de marti, la o saptamana dupa aflarea vestii, mi-am luat inima in dinti si le-am spus... dar... desi eram ferm convinsa ca vor accepta sarcina mea, rezultatul a fost chiar devastator... mi-au dat 2 optiuni: fie fac avort, fie plec de-acasa unde vad cu ochii... Oare ce sa fac?... Posibilitati sa plec cu prietenul meu nu aveam deoarece el nu este din orasul Sibiu, de unde sunt eu... si statea cu chirie aici...
Dupa multe rugaminti fierbinti si tot felul de tertipuri pentru a putea smulge de la ei mult-doritul rezultat afirmativ... dar din pacate, acest rezultat a intarziat sa apara... si am fost obligata sa fac avort...
In fine... a venit si ziua cea mai neagra din viata mea... am fost cu mama la avort... in timpul avortului am simtit ca se rupe o bucatica din mine... am simtit ca imi rupe cineva sufletul... am plans pe tot parcursul interventiei... imi doream sa mor odata cu el... am terminat in sfarsit... si am ajuns acasa... 2 zile nu m-am ridicat din pat... dar nu era cea mai mare durerea trupeasca cat era cea sufleteasca... durerea ca mi-am omorat propriul copilas... copil pe care mi-l doream...
Va rog sa ma credeti ca scriu aceste randuri cu lacrimi in ochi... si cu sufletul inlacrimat... Mi-e atat de greu sa ma gandesc la copilasul meu fara sa nu plang... sunt aproape 7 luni de cand am facut avort... si inca nu mi-am revenit... am avut mare noroc cu prietenul meu care m-a ajutat mereu si mi-a fost alaturi... pe mama nici nu a interesat-o soarta mea... desi a facut si ea 2 avorturi... simteam de multe ori nevoia de a vorbi cu ea... dar niciodata nu m-a ascultat...
Inca il mai visez pe copilul meu si ma gandesc cu nostalgie ca va veni ziua de 2 mai cand urma sa se nasca Eduard al meu... raza mea de soare... doar el a fost singurul care mi-a dat putere sa merg mai departe... am incercat de 2 ori sa ma sinucid... dar nu a funcionat si atunci mi-am dat seama ca copilasul meu ma vrea pe pamant sa ii planga si lui cineva amintirea... plang de fiecare data cand ma gandesc la el...
Am scris aceasta poveste a ingerasului meu sperand sa nu se mai intample ceea ce mi s-a intamplat mie... sper ca mamele care vor sa isi oblige fetele sa faca avort sa isi mai revizuiasca inca o data decizia si sa nu le oblige... pentru ca in sufletele ftelor lor va ramane un gol inimaginabil si nu o sa primeasca iertare niciodata pentru asta... eu una nu pot sa imi iert parintii pentru ceea ce au facut mai ales ca mama a trecut si ea prin drama aceasta... sper ca nu v-am plictisit si va pup
Nu in ultimul rand vreau sa iti multumesc Bianca pentru infiintarea acestui forum si pentru ca ne-ai dat ocazia sa ne plangem copii intr-un loc unde primim intelegere si sprijin
Andra, mamica lui Eduard Marian
Nu in ultimul rand vreau sa iti multumesc Bianca pentru infiintarea acestui forum si pentru ca ne-ai dat ocazia sa ne plangem copii intr-un loc unde primim intelegere si sprijin
Andra, mamica lui Eduard Marian
Mergi sus