Luca Patrick 19.07.2003 - 27.07.2003

Se pare ca in acea clipa si-n acea zi, Dumnezeu mi-a facut un cadou si m-a pus la o incercare, era ziua mea de nastere, o zi calda din luna iulie, zi in care Patrick a venit pe lume, zi in care tatal lui, a plecat la ceruri ( in urma acelui accident). Sufletul meu avea de dus o lupta, crunta, pentru care nu am fost niciodata pregatita, lupta intre fericire si durere, un adult a murit si un copil s-a nascut, si nu orice adult, ci omul pe care-l iubeam si care urma sa fie tatal copilului meu, si nu orice copil, ci propriul prunc.

 

Eu ce ar fi trebuit sa fac, sa zambesc ca am langa mine copilul mult dorit, sau sa plang ca nu mai am langa mine omul mult iubit?!....am ales ambele variante, nu puteam renunta la niciuna dintre ele, plangeam si pentru ca ma simteam implinita dand nastere unui pui, plangeam si pentru ca ceva din mine murise odata cu tatalui lui Patrick. Hmmmm, Patrick, parca si acum il vad si-l simt, parca si acum mirosul lui ma linisteste. E adevarat ca multe lucruri nu mi le mai amintesc din cauza socului, dar mi-au ramas cateva pe care le pastrez cu sfintenie in sufletul si-n gandul meu.

 

Mi-aduc aminte, si in clipa asta, retraiesc din plin acele momente, frumoase de altfel, cand uitasem ca sunt operata, uitasem de ranile pe care acel nedorit accident mi le provocase, rani fizice, uitasem de tot, ma gandeam ca trebuie sa lupt incontinuare, ca trebuie sa ma ridic de unde am cazut, ca trebuie sa fiu puternica pentru frumuselul meu, ca trebuie sa-l ajut sa lupte cu viata si cu prejudecatile, care au existat dintotdeauna. Ma simteam neputincioasa, ma simteam ultimul om de pe pamant, ma simteam o ipocrita, toate astea si cu "ajutorul" sa-i zic asa, al celor pe care ii credeam amici, care nu au facut altceva decat sa ma judece, sa ma invinovateasca si sa-mi adreseze reprosuri, ca si cum un om a murit din cauza mea, si un copil s-a nascut prematur pentru ca eu nu am fost capabila si nu am stiut cum sa-l mai tin ceva timp in burtica mea sa se nasca sanatos.

 

Ce mai "ajutor" primeam....prin telefon, pentru ca eram singura printre straini, de fapt nu singura, ci cu puiul meu mult iubit, care se lupta sa ramana in viata. A stat cu mine 8 zile si atat. Zile in care eu nu am stiut ce inseamna un minut de liniste si de odihna, nu am stiut ce inseamna mancare (doar prin perfuzii)....refuzam orice, e adevarat ca nimeni nu-mi oferea nimic, nici macar un sfat sau vreo vorba buna, doar aroganta si atat. Zile in care nu stiam cum sa stau cat mai mult la terapie intensiva langa Patrick al meu, momente in care ma simteam cea mai fericita femeie, si-i vorbeam, si-i spuneam povestioare, si-l alintam, si-l mangaiam pe crestetul capusorului lui mic, cu puf blond, si ma uitam la ochii lui cenusii, cum au toti copiii si ma rugam sa-i ramana albastri asa cum ii am si eu, si-l tineam de manuta, o manuta atat de mica si un corpusor atat de firav, plin de tuburi, de perfuzii, intr-un incubator conectat la o groaza de alte aparate.

 

Un copil frumos, nu neaparat pentru ca era al meu, si orice mama ar spune ca pruncul ei e cel mai frumos, eu asa il vedeam, un copilas, care astazi, daca ar fi avut sanse, cu siguranta ar fi zburdat pe langa mine plin de viata si mi-ar fi bucurat fiecare clipa. Zile la rand, 8 ca numar, s-a luptat sa mearga mai departe, vreau sa cred ca medicii au facut tot ce trebuia pentru asta, chiar daca am niste dubii care nu-mi dau pace nici astazi. In toate zilele alea vorbeam cu el, ii spuneam cu e afara, ne faceam planuri, impreuna, unde vom merge, ce ne vom juca, atunci cand va creste...care au ramas in stadiul de planuri si nimic mai mult, pe care nu am avut ocazia si norocul sa le pun in practica, impreuna cu el. Si ma rugam incontinuu si iar ma rugam, stiam ca e singurul lucru concret pe care il pot face, pe langa plansul permanent si firesc de altfel. Ma rugam sa-i fie bine, sa nu se chinuie, sa creasca, pentru ca ar fi crescut frumos.

 

Ar fi trebuit sa fie un copil sanatos, daca nu s-ar fi nascut prematur, pentru ca am trait o sarcina normala, pe care nu am luat-o drept boala, ci ca pe o minune, o sarcina foarte bine supravegheata, cu toate analizele de rigoare, aici in tara, cat si in strainatate, dar se pare ca nu a fost de ajuns. Asa a fost sa fie, sa se nasca mai din timp si sa-mi ofere cele mai frumoase 8 zile din viata mea.

 

Si in cea de-a 8-a zi, in noaptea aceea simteam mai mult ca oricand ca trebuie sa ma duc langa el, pentru ca sunt convinsa si astazi ca-mi simtea prezenta, ma recunoastea si stia ca mama lui e langa el, si nu ma puteam duce,.... se lumina de ziua si tura asistentelor se schimba si trebuia sa mai astept putin,.... si am ajuns pana la urma la el, dupa o noapte grea, la fel ca cele precedente, plina de griji si de durere, in care ma rugasem sa ma tina Dumnezeu intreaga la minte, sa iau decizii cu mintea limpede. Si l-am vazut, si l-am atins, clipa in care pana si mana mea parca simtea ca ceva rau se va intampla, imi tremura de nu puteam sa-i controlez miscarile, si totusi nu imi dadeam seama de ce. Si l-am mangaiat asa cum o facuse de nenumarate ori, si "l-am scanat" din cap pana in picioare si-am luat-o de la capat de inca cateva ori, si i-am vorbit si a miscat. Imi vinea sa strig de fericire, mai trecuse o noapte si el traia, sansele cresteau din punctul meu de vedere, evolua, pentru ca vroia sa traiasca, acesta era scopul meu si al lui.

 

Vedeam cum in jurul meu, acolo, tot veneau alte incubatoare, cu alti copilasi poate in aceiasi situatie cu Patrick, in clipele acelea de fericire pentru mine, am incercat sa fac exceptie de urletele de groaza ale unei mamici care abia isi pierduse copilasul, si atunci ma intrebam "Ce vina au aceste minuni sa sufere atat?" si ma rugam sa nu mi se intample si mie acelasi lucru, pentru ca nu as mai fi suportat o a doua pierdere in interval de o saptamana, si am crezut cu tarie ca nu voi trece prin asta, am ramas optimista pana in ultima clipa, ce ciudat suna, ultima clipa, ultima strigare.

 

Patrick isi inchisese ochisorii si-si relaxa tot corpusorul si ceva piuia, atunci am vazut 2 asistente cum s-au panicat, nu intelegeam ce se intampla, speram ca acel sunet sa se auda din alta parte, nu de la incubatorul in care puiul meu iubit se afla. Si atunci una dintre acele asistente, a venit spre mine incercand, e adevarat, cu vorbe calde, sa ma ridice de pe scaun, lucru pe care l-am refuzat, pentru ca vroiam sa-i fiu aproape copilului meu si atat. Nici macar in acel moment eu tot nu intelegeam ce se intampla. Si mi-am ridicat privirea catre ochii asistentei si atunci am aflat raspunsul. Nu au trebuit vorbe, o privire mi-a fost de ajuns, si imi spuneam in gand, "nu, nu se poate sa fie adevarat".....in spuneam incontinuare Tatal Nostru, si mai des si mai repede, sa-l ajute, nu puteam sub nicio forma sa accept ca si-a luat zborul, ca s-a inaltat la ingeri.....nu, nici astazi nu imi a crede.

 

Tind sa cred ca traiesc incontinuare cel mai de nesuportat cosmar din viata mea, un vis urat din care parca vreau sa ma trezesc...si totusi, e realitate. Iubitul meu copil n-a vrut sa plece la ingeri, pana nu am ajuns la el, pana nu l-am luat de manuta si pana nu i-am vorbit, m-a asteptat sa-si ia "ramas bun" de la mine asa cum a crezut el ca trebuie s-o faca, acele clipe sunt ultimile cand i-am simtit pielea fina si curata. Ultimile momente in care am avut sansa sa-mi alint puiul inca in viata. Pierduse lupta cu viata, se sfarsise rolul care ii fusese dat, filmul ajunsese la sfarsit...unul trist, cel mai trist posibil.

 

Am iesit din sala fara voia mea, simteam cum fiecare muschi din corpul meu se rupea bucatica cu bucatica, simteam cum tot trupul imi paralizeaza si nu mai pot pasi, n-aveam aer sa respir, tot cerul cazuse deasupra mea, inima imi bubuia de durere, n-aveam cuvinte si cateva secunde nici lacrimi, eram socata, eram de-a dreptul pietrificata. Viata mea si drumul meu se terminasera acolo...totul murise, nu mai ramasese nimic, palpabil, doar niste amintiri si atat. Trebuie sa recunosc ca nici astazi nu ma simt altfel, nu-s fericita, nu-s implinita, nu-s impacata cu ideea ca Patrick al meu, a plecat de langa mine ca sa renasca in alt loc, unde odata o sa ne reintalnim si o sa o luam de unde am ramas in acea zi. Simteam ca trebuie sa ma duc langa el, sa am incontinuare grija de minunea mea, si m-am gandit mai bine, si mi-am spus ca daca as recurge la astfel de "tehnici" mi-as dezamagi profund copilasul, care nu si-ar fi dorit o mamica lasa.

 

Si astazi mi-l amintesc cu drag si cu un dor nebun, si astazi il simt langa mine si-l alint. Vreau sa cred ca este intr-un loc mai bun acum, daca Dumnezeu asa a decis, a fost alegerea Lui, si se spune ca Dumnezeu ia la El oamenii pe care ii iubeste cel mai mult si l-a luat si pe Patrick si pe tatal lui. Sunt amandoi in ceruri, stiu ca ma vad, stiu ca m-asculta, stiu ca au grija unul de altul, asa cum as fi avut si eu grija daca i-as fi avut astazi, aici, langa mine. Sunt ganduri care incontinuare nu-mi dau pace, sunt intrebari al caror raspuns nu o sa-l gasesc niciodata, m-au lasat aici amandoi, sa-mi duc crucea mai departe, asa cum mi-a fost data, sa-i plang si sa-mi amintesc frumos de ei. Singurul lucru care mi-a ramas.....amintirile.

 

Stiu ca nu sunt singura care trece printr-o asemenea trauma, stiu ca sunt, la fel ca mine, oameni care sufera de-a dreptul, oameni printre care si eu, care nu suntem nicicum intelesi de cei din jur. Nu vreau sa fiu sau din toata povestea asta sa reiasa ca sunt o victima, nu vreau asta, sunt o mama care sufera, o mama de inger, ca voi, ceilalti. Asa am considerat eu ca mi se cuvine sa vi-l prezint pe Patrick, sa va fac cunostinta cu puiul meu, un ingeras printre ingeri, printre ingerii vostri. Asta este povestea lui, poveste despre si pentru Luca Patrick. Si ca sa-i trasmit si lui un mesaj, lucru pe care il fac zilnic, ii spun pentru a nu stiu cata ora ca-l iubesc cu toata fiinta mea, ca-l sarut din cap pana in picioare de o mie de ori, ca mi-e ingrozitor de dor de el, un dor nebun, ca mi-e greu, Dumnezeule....cat de greu imi e fara el, ca o sa-l pastrez in gand si-n suflet cate zile o sa am.....Mami te iubeste, Patrick! sa nu uiti asta niciodata!....

 

E pacat ca am ajuns sa ne ajutam in felul acesta, pacat ca au trebuit sa plece niste ingerasii mai devreme decat trebuia, pentru ca noi sa ne spunem oful, sa ne scriem durerea si sa cerem, indirect ajutor, moral. Sunt o persoana care crede in moralitate, care prin constructie si prin educatie am fost invatata sa ajut, oricum si pe oricine care imi cere ajutorul sau pe oricine simt eu ca are nevoie de o vorba buna si de un umar pe care sa planga. Nu pun intrebari absurde, nu judec pe nimeni, pentru ca nici mie nu imi place sa fiu judecata, insa urasc minciuna si aroganta si neapasarea, mai ales fata de acesti micuti ai nostri. E adevarat ca nici eu nu am scris toata povestea lui Patrick, nevrand sa intristez nicio mamica, niciun tatic, niciun bunic, mai mult decat sunt deja, pe parcurs voi continua, mi-a fost greu sa scriu, au fost momente cand nu-mi gaseam cuvintele, gandindu-ma sa nu jignesc pe nimeni. Si totusi am facut-o, mi-am facut curaj si am scris, la rugamintea lui Suchardine si indirect a Biancai. Dupa ce am cunoscut-o pe Bianca ( nu eu Bianca, ci Bianca Brad) am simtit ca cineva acolo sus ma iubeste, si ca Dumnezeu si-a intors capul si spre mine, ajutandu-ma sa intalnesc o femeie minunata si calda si toleranta, care a stiut sa ma asculte, si pentru toate astea ii multumesc din tot sufletul meu, va multumesc voua pentru rabdarea cu care cititi si raspundeti la povestea lui Patrick. Sunt alaturi de voi toate, ori de cate ori aveti nevoie de mine.

 

Si daca tot am vorbit de ingerul meu scump si drag, Patrick, si daca am inceput sa va multumesc voua, tuturor, as vrea sa-i multumesc si lui, pentru un lucru mare pe care l-a facut si pe care mi l-a daruit. Intalnirea mea cu Bianca B ( mamica Emmei ) se pare ca s-a intamplat cu un scop, foarte bine definit si conturat, se pare ca avem mai multe in comun pe langa acelasi prenume, pe langa niste ochi albastrii si niste ingerasi in ceruri. Nimic nu e intamplator in viata ea, si uite, ca Patrick pe drumul meu, mi-a scos-o in cale pe Bia. Aceasta intalnire am luat-o ca pe un semn de la Patrick, pe care l-a cateva zile dupa ce am vorbit cu Bia, l-am visat. Lucru care pana atunci mi se intamplase o singura data si atat, sa-l visez si-mi doream din tot sufletul ca macar in vis sa mi-l aduca Dumnezeu inapoi, macar pentru cateva minute in somn, minutate, care ar fi insemnat o eternitate pentru mine si daca as fi avut putere as fi oprit timpul in loc.

 

Si se pare ca rugamintile mele la Dumnezeu au fost ascultate, se pare ca fusesem in acea noapte pusa pe lista prioritatilor Lui, si mi l-a daruit pe Patrick in vis, un vis frumos, pe care parca si astazi il retraiesc, un vis in care mi-am vazut inca odata bebelusul....spun vis frumos pentru ca am avut sansa sa-l mai vad si spun dureros pentru ca Patrick al meu nu era asa cum il stiam eu, in vis era plin de vanatai si parca incerca sa-mi arate ce i-au facut, de parca toate aceste "rani" i-ar fi cauzat moartea. Si am ramas si astazi cu visul acela in gand, si am ramas si astazi cu aceleasi intrebari "ce s-a intamplat de fapt?" si "unde a ajuns?" si cu acelasi chin de incertitudine si de refuz. Imi doresc sa-l visez, insa nu se intampla intotdeauna ce imi doresc.

Daca nu ati avut sansa sa va strangeti copilasul la piept, faceti-o macar in vis, in cazul in care vi se intampla si asa o sa va aduceti aminte ce ati simtit cand l-ati luat la piept.
Va imbratisez si va doresc tot binele

 

Bianca C, mamica ingerasului Luca Patrick