Daria Andreea 03.02.2009

Inca nu-mi vine sa cred ca nu mai e in burtica mea, sa ii vorbesc, sa-i simt miscarile... A fost o sarcina cu probleme, am stat numai in pat, am facut tot ce mi-a stat in putere pt ea, dar ea nu a putut lupta indeajuns. Toate ecografiile au iesit perfect, analize peste analize, nimic nu arata ca bebelusa noastra ar avea vreo problema.

 

Vineri seara, pe 31.01.2009 a fost ultima oara cand am simtit-o si eu si tati, care abia s-a intors de la un curs unde a stat 4 zile. Parca ingerasul meu il astepta sa-si ia ramas bun si de la el. Era f agitata in noaptea aceea. Stiu ca si eu m-am trezit din somn cu o stare de neliniste. Daca stiam ca ceva e in neregula plecam de atunci la spital... Dimineata cand ne-am trezit, tot asteptam sa miste, credeam ca e mai puturoasa si doarme. Deja pe la 10-11 am inceput sa-mi fac griji vazand ca ea nu da niciun semn. Am baut putina cafea, am mancat ciocolata, crezand ca o stimuleaza cumva si se trezeste.

 

Aveam o presimtire groaznica, dar nu vroiam sa ma gandesc la ce e mai rau, vroiam sa cred ca totul e bine. La ora 16 eram la spital unde m-au vazut 2 dr care erau de garda. Vedeam ca nu scot o vb si se uitau unul la altul nestiind cum sa-mi spuna. Intrebam disperata daca totul e in regula, daca ii bate inimioara ,iar unul din ei a dat din cap spunand"IMI PARE RAU"!

 

Am crezut ca nu e adevarat, credeam ca e un vis urat din care abia asteptam sa ma trezesc, nu vroiam sa accept cumplitul adevar, era socant. A intrat si sotul apoi in cabinet si am inceput sa plangem amandoi. Eram distrusi, nu ne venea sa credem ca micuta noastra murise la 29 de saptamani.

 

M-au dus intr-o rezerva unde sotul a ramas cu mine, din acel moment, pana in noaptea nasterii. Dna dr Delia Marinca de la spitalul CF2, mi-a fost alaturi clipa de clipa. De duminica dimineata a inceput sa-mi provoace nasterea. Corpul meu nu reactiona deloc, aveam un col lung, inchis... imi era teama ca luni dim iesea din garda iar eu aveam contractii dar nu ma dilatam. Nu a plecat acasa in dimineata aceea, a ramas langa mine pana noaptea la 2 cand s-a terminat totul. M-a strans de mana, a plans odata cu noi, iubea acel copil care a crescut in mine. Nu a vrut sa accepte niciun ban, fata de altii care nu stiu cum sa profite in astfel de momente. I-a permis sotului sa ramana langa mine pe toata perioada travaliului, sa ma tina de mana, in timp ce ea ma dilata cu mana in rezerva fiindca dupa 36 de ore eram epuizata, nu mai puteam merge la sala.

 

Intr-un final m-au dus la sala pe la 12.30 noaptea, unde am stat pana s-a terminat totul. Nu-mi doream decat sa scap atunci, nu mai constientizam durerea sufleteasca, cea fizica ma epuizase. Nu mi-au facut epidurala fiindca aveam febra si frisoane si le era frica sa nu ma piarda si pe mine.

 

Cel mai mare regret al meu este ca nu au vrut sa-mi arate copilul, sa-mi pot lua ramas bun de la ea. Toti au zis ca e mai bine sa nu o vad, ca sa ma protejeze, dar eu m-as fi simtit mai bine daca o vedeam. Mi-au spus doar ca e tot fetita, iar fizic nu prezinta nicio malformatie. Acum asteptam rezultatul de la anatomie patologica, in 2 sapt ar trebui sa iasa. Dr a decis ca trebuie sa facem si niste analize genetice, deoarece sunt la a 2 a sarcina oprita in evolutie. La prima s-a intamplat la 9 sapt. A fost dureros si atunci, acum insa simt cum mi se scurg puterile de atata suferinta.

 

Totul e foarte recent. Noaptea visez bebelusi care plang iar eu alerg disperata sa-i hranesc si nu-i gasesc. E groaznic sa ai laptic si sa nu ai pe cine hrani. De cateva zile ma chinui sa opresc lactatia medicamentos si nu reusesc. Am trecut la alt medicament fiindca primul, dostinex, care e f puternic la mine nu a avut niciun efect.

 

Cand am revenit acasa vineri de la spital ma simteam goala, burtica mea nu mai era mare, devenise moale, nu mai misca nimic in ea... am inceput sa plang tare, sa ma descarc fiindca in spital nu puteam din cauza doctorilor si asistentelor sa ma descarc. Plang continuu si nu stiu de unde mai am putere, de ce dumnezeu mi-a dat acest copil ca mai tarziu sa-l ia la el.. .am atatea intrebari fara raspuns... as vrea sa gasesc un vinovat pt tot ce s-a intamplat, sa ma focalizez pe acel lucru, sa-l pot uri, fiindca incertitudinea asta ma inebuneste. Am inceput sa ma izolez, sa nu vb la tel, sa nu primesc vizite... sotul meu crede ca m-am indepartat si de el. Nu vreau sa-l fac sa sufere dar simt nevoia sa-mi plang in liniste copilasul. El e mai puternic, se vede ca sufera si el dar incearca sa nu-mi arate, incearca sa ma protejeze.

Azi am fost la biserica sa-mi citeasca preotul molifta. Am aprins prima lumanare Dariei amandoi. Parca nu ne venea sa credem ce ni se intampla, ca ni se intampla tocmai noua.

 

Apoi am citit mesajul Ameliei, sa intru pe acest site si am vazut ca nu ni se intampla numai noua. Nu credeam ca sunt atatea mamici de ingerasi si atat de curajoase, puternice... sper sa am si eu puterea de a ma ridica, cum ati facut-o voi, deocamdata ma simt lipsita de putere, suferinta e prea mare...

Acum sotul meu zambeste vazandu-ma scriind aici si ca ma concentrez pe ceva, fiindca ma izolasem atat de tare incat se speriase sa nu patesc ceva.

Cristina, mamica ingerasului Daria-Andreea