Am pierdut cinci sarcini, patru dintre ele la patru luni si jumatate, practic in luna a cincea. Spun intotdeauna ca am pierdut sarcini, nu copii. N-ar pricepe multi. Si e mai putin apasator pentru cei din jur, pt ca nu multi sunt dispusi sa mai arate interes, ca sa nu zic compasiune, pt o persoana care, din capul locului, are toate premisele sa fie nefericita. Pe scurt, desi niciodata subiectul asta n-o sa fie scurt, prima sarcina am pierdut-o fara nici un semn prevestitor, dupa care am facut tratament pt toxoplasmoza si pt listerioza. Degeaba. Ajunsesem sa le spun eu doctorilor, "fiti atent, la patru luni jumate o sa pierd sarcina". Ma luau drept inchipuita, obsedata, starea mea si analizele erau perfecte si cu toate astea, nenorocirea se intampla de fiecare data. La acelasi termen.

In timpul ultimei sarcini, ca sa imi distrag atentia de la ceea ce se intampla in burtica mea si sa nu cultiv cumva o obsesie, m-am apucat sa scriu "o carte", in care am pus toata dragostea pentru sotul meu si in care povesteam un alt capitol nefericit din viata noastra, cu ceva talent la scris pe care se pare ca l-as avea. Munceam la asta mai multe ore pe zi, simteam ca ma dezvolt, eram creativa, impartaseam din ceea ce scrisesem prietenilor si li se parea extraordinar.

 

Prietena mea cea mai buna de la vremea aceea, practic prietena mea din copilarie, ma incuraja pe ambele planuri, atat in ceea ce priveste scrisul, cat in bunul mers al sarcinii. In patru luni, cartea a fost gata, citita si rascitita, corectata, lucrasem la ea cu daruire. Eram in armonie totala si cu bebelusul din burtica mea, despre care simteam ca e fetita, intr-atat ma simteam de mult in acord cu ea. Cartea a fost gata, dar fetita mea n-a avut rabdare mai mult de o saptamana in plus fata de fratiorii ei dinainte. Patru luni si trei saptamani. Ar fi trebuit sa o cheme Teodora, "darul lui Dumnezeu"

Pe patul spitalului, imi sunam nenorocita prietena de suflet. A plans impreuna cu mine. Dupa trei zile, ma externam, pe picioarele mele si ma miram ca Dumnezeu nu m-a stigmatizat intr-un mod irevocabil, terifiant, in asa fel incat sa fi ramas ceva vizibil asupra mea din durerea pe care o incercam.
Am continuat sa traiesc, sa ma minunez de copiii altora, sa incerc sa ma invat sa traiesc cu tragedia mea.

Am plecat din tara, sa incerc sa castig mai multi bani, in vederea unor investigatii ulterioare mai specializate. Am muncit pana la a uita de mine, banii oricum nu mi-au rasplatit efortul, m-am intors acasa si mi-am regasit fosta prietena transformata. Acum e ca si cand n-ar fi exista niciodata pt mine. Gresit, a existat, nu pot nega, iertati-ma nu va pot povesti, doar ca s-a purtat intr-un fel care mi-a anulat toata existenta anterioara si care m-a facut sa cred cu nu mai am nimic din ceea ce am avut inainte sau, mai mult decat atat, ca n-am avut si noi voi avea vreodata.

Si atunci ma intreb, ce e real, ce e palpabil din ceea ce credem noi ca valoreaza, daca atat cat ai pocni din degete, totul poate avea o alta turnura, o alta semnificatie?
Acum sunt de aproape doi ani in Bucuresti. Cartea pe care am scris-o e arhivata undeva in calculator, imi face rau s-o recitesc...Si nu fac altceva decat sa muncesc, sperand ca, macar in felul asta, imi voi ingropa obsesiile, tradarile, inselarile... De orice fel ar fi ele...

 

***

 

Aici, printre voi se invata cel mai bine ca fiecare dintre noi este unic si irepetabil, ca fiecare graunte din noi ne este dat ca o minune, pentru o singura data.
Va spun asta si pentru ca suntem noi cele care trebuie sa ne reconsideram, sa ne cunoastem cel mai bine si sa ne autoapreciem. Daca o vom face noi, o vor face si ceilalti (sau cel putin asa se spune prin carti, pe la tv...)

 

Am citit pe apucate cateva din povestile voastre, am plans cu voi, m-am bucurat acolo unde era cazul. Si m-a surprins solidaritatea de care dati dovada. Raspunsurile voastre prompte au facut pt mine cat poate n-au facut a celor apropiati, pt ca pe cei apropiati ii tin departe de framantarile mele. Poate pt a-i proteja. Nu ca pe voi as vrea sa va impovarez. Nu vreau sa par de gheata. Am citit despre suferinta si despre ritualuri. Dar si perioada de doliu, cea de un an, de obicei, e data tocmai ca sa ai timpul necesar sa te repui pe picioare, sa te regasesti.

Daca putem face ceva mai mult, e sa le ascultam pe cele (cei) care au nevoie si sa daruim ceea ce avem frumos. Sa nu pierdem mai mult decat am pierdut deja.
V-am scris voua mai putin pt a pune in vizor atitudinea prietenei mele, asta e alta poveste, ci pt a va fi alaturi, pt ca simt ca, intr-un fel sau altul, va apartin.

 

Va iubesc, Marinela