Rafael   27.12.2006     si    Antonio  23.12.2008

Povestea mea a inceput in 2005. Inainte de nunta, bucurie mare, am aflat ca sunt insarcinata. Eram cei mai fericiti din lume. Totul a fost ok: analize, eco pana la 37 de saptamini. Pana pe 27 decembrie 2006 cand, seara fiind, am intrat sa fac dus si m-au luat niste ameteli. Am zis ca nu este nimic. Ne-am baga in pat si au inceput sa ma ia niste dureri de mijloc. M-am ridicat din pat sa ma plimb un pic in speranta ca o sa-mi treaca. In clipa in care m-am ridicat a inceput sa-mi curga sange.

 

Am plecat de urgenta la spital cand am ajuns era prea tarziu: bb murise si era cat pe ce sa mor si eu. Mi-au facut cezariana de urgenta ca aveam hemoragie interna. A fost groaznic. Imi dorem sa mor si eu langa baietelul meu. Nu-mi imaginam viata fara el. Il vedeam peste tot, nu vroiam sa vad pe nimeni si sa nu aud de nimic. Ziceam in durerea mea ca nu mai imi trebuie niciodata copii, eram sfasiata si inca sunt, ca aceea durere nu mi-a trecut niciodata.

 

Cand am venit din spital il vedeam langa mine in pat, il visam, mi se spulberasera toate visele; la un moment dat, fara voia mea, ajunsesem uracioasa pe toate femeile gravide si pe mamale cu bb; nu vroiam dar era ceva in subconstientul meu;

De cate ori trecem pe langa biserica aprindeam lumanari si ii rugam pe bunici mei sa aiba grija de el cum au avut de mine. Incet, incet, am inceput sa-mi revin la suprafata, caci in sufletul meu au existat mereu acele clipe.

 

In 2007 m-am apucat serios de analize pt ca incepusem sa sper din nou sa fiu mama, desi ma marca trecutul. Puteam sa jur ca nu se va mai intampla la fel. Am facut toate anlizele posibile si era totul ok. Pe 19 martie 2008 am aflat ca sunt insacinata. Eram in al 9-lea cer, toata lumea imi garanta ca este ok, la analize la eco super, nici un indiciu de vreo problema, eram fericiti.

 

Visam, ne certam pe nume baietelul nostru, era cel mai frumos lucru pe care ni-l doream si nu faceam altceva toata ziua decat sa vb cu el si sa-i promit ca o sa fie cel mai fericit si o sa aiba tot ce isi doreste. Nne gandeam cum sa-l educam ca sa nu dam gres, cu alte cuvinte - traim intr-o poveste frumosa.

 

Pana s-au implinit 37 de saptamani si in aceea zi tocmai imi trecuse prin minte ce patisem la prima sarcina. Dar mi se parea un vis urat si am trecut cu vederea. Seara am simtit o presiune sub burtica, am luat un no-pa, iar in urmatoarele 20 de secunde a inceput iar hemoragia. Am inceput sa tip la sotul meu sa o sune pe dr si am plecat spre spital exact cum eram imbracata. Am ajuns la spital in 7 min. Mie mi s-au parut o vesnicie. Fratele meu conducea, iar sotul meu ma mangaia pe burta si ii spunea lui bb sa reziste. 

Dar nu a vrut sa ramana cu noi... a plecat la fratiorul lui in cer si m-a lasat cu o suferinta pe care nu stiu cu sa o duc pana la capat.

 

Nu inteleg de ce ma pedepseste dumnezeu, ca nu am facut pacate, nu am chiuretaje, nu inteleg de ce imi da povara asta ata de grea. Asa de mult imi doream sa fiu mama, sa ma strige cineva mama, sa am pt ce sa traiesc. Si asa de tare ma doare, ca nu toata lumea stie ce s-a intamplat.

 

Trebuia sa ma opereze pe 23 dec si toata lumea imi trimitea mesaje de genul „sa-ti traiasca” sau „ce ai nascut?” si vecinii cand ma vad ma intreaba, de imi vine sa plec departe sa nu ma mai intrebe nimeni nimic.

Simt ca nimeni nu ma intelege, nici macar mama mea care imi spune ca „daca nu e sa fie, asta e” .... 

 

Ma dor ff tare toate vb si, desi imi este ff greu ce spun acum, sper ca ingerasi mei Rafael si Antonio sa iba grija de ei acolo sus si sa nu uite ca mama lor ii iubeste ffff mult si nu va inceta niciodata sa-i planga. Va iubesc mult.

 

Stefania, mamica celor doi ingerasi Rafael si Antonio