Maria 03.10.2008 - 01.11.2008

La inceput, sotul meu s-a temut, dar dupa aceea am inceput sa ne facem planuri, sa luam in calcul si bebelusul, sa... doar la Rh -ul meu negativ nu ne-am gandit ca la un pericol.
Mi-am facut toate analizele, dupa nasterea lui Claudiu mi-am facut acel vaccin de izoimunizare, totul a decurs perfect normal pana la 26 de saptamani de sarcina, cand titrul anticorpilor a crescut la 1/16.

M-au internat in spital si mi-au facut o gramada de analize. Toate erau foarte bune, numai ca aveam eu o anemie mai mare. Urma sa mai fac o dozare de anticorpi si in functie de rezultatul acesteia sa se decida soarta mea si a bebelusului.
Am asteptat cu teama rezultatul. Imi doream ca anticorpii sa nu creasca, imi doream ca bebelusul meu sa nu fie afectat deloc.
Numai ca desi bebelusul era perfect sanatos, la 33 de saptamani avea o greutate de 2,200 si 48 de cm, lichidul aminitoic era limpede, placenta nu era fisurata, analizele mele erau bune, aparea totusi anemia.

Pe 30 octombrie, s-a decis sa nasc prin cezariana, pentru ca bebelusul sa nu intre in contact cu sangele meu. Era totusi prea devreme. Avea doar 33 de saptamani. Am intrat in sala de operatie cu teama. Noaptea il visasem pe varul meu care murise in martie. M-a imbratisat si a plecat fara sa-mi spuna nici macar un cuvant. De cr l-am visat chiar inainte de operatie? A fost un semn?
Doctora l-a chemat urgent pe sotul meu si i-a spus ca ei, ca medici au obligatia de a salva viata mamei, nu a copilului. Vor face tot ce le sta in puteri, dar daca trebuie sa aleaga, ma vor alege pe mine.

A trebuit sa semneze condamnarea la moarte a copilului nostru.
Pe masa de operatie, au scos mai intai placenta si abia dupa aceea, au scos copilul din placenta. S-au asigurat ca sangele meu nu intra in contact cu al copilului.
Mi-am revenit dupa cateva ore si asistenta mi-a spus ca am nascut o fetita frumoasa si vioaie. Nu-mi venea sa cred. Totul era bine, chiar si fetita mea pe care mi-am dorit-o atat de mult.

Am adormit din nou si m-am trezit cand sotul meu mi-a spus ca trebuie sa i se faca transfuzie totala de sange fetitei. De ce? Doar era bine si nu avea nici un fel de problema.
Dupa transfuzie, fetita s-a simtit bine, numai a ca doua zi dimineata au repetat transfuzia. Vineri seara am vazut-o pentru prima data. Era frumoasa, era grasana si a reactionat la vocea mea. M-a apucat de deget si ma strangea cu putere. Era la incubator. Cel mai complex dintre toate cele care erau la Terapie intensiva. Parca era cuplata la o masina a vietii.

Sambata dimineata m-am dus din nou sa o vad. Mi s-a spus ca peste noapte s-a simtit rau si ca au fost nevoiti sa o mai cupleze la inca o sursa de oxigen. Doamne cat era de frumoasa.
La ora 15.20 a venit o asistenta si mi-a spus sa merg la bebelus. Era decuplata de la aparate, avea ochisorii inchisi si am intrebat-o ce s-a intamplat. Mi-a raspuns. A mai respirat odata si a murit zambind. Doctora mi-a spus ca m-a asteptat sa-si ia ramas bun. A trait 2 zile si jumatate. S-a dus. Am ramas doar cu amintirea ei si cu o intrebare: de ce mi-o dat-o Dumnezeu daca nu avea de gand sa mi-o lase?

Imi pare rau ca sunt atat de multi copilasi care mor, ca sunt atatea mame care trec prin aceasta suferinta, a pierderii propriului copil. De ce? De ce trebuie sa ne ingropam pruncii? De ce trebuie sa traim cu aceasta mare durere? De ce nu mi-am putut strange copilul la piept? De ce a trebuit sa accept operatia de cezariana desi stiam ca este prea devreme pentru fetita mea? De ce m-a ales copilasul meu pe mine? De ce nu am fugit din maternitate cand am aflat ca voi naste mai devreme cu 7 saptamani? De ce Doamne, de ce?

 

Oana, mamica ingerasului Maria