Sebastian  23.12.2008

 Sebastian

A fost dorit, asteptat, programat... Intre atitea fetite din familie, era in sfirsit un baietel... Era dorit, asteptat.
Inainte de Craciun, in luna a opta de sarcina, din curiozitate, mi-am verificat tensiunea. Era 16. Am inceput sa iau pastile. N-a cedat. M-am internat rapid pentru analize. In spital, controale, injectii, pastile. Totul parea revenit la normal. Urma sa plec acasa. Luni seara ma gindeam ca marti voi pleca acasa, vom face bradul, miercuri vom merge cu colinda si joi vom fi fericiti de Craciun: fetita cea mare, bebelusul din burtica si eu.


Marti dimineata, la controlul de rutina din spital, aparatul n-a mai auzit bataile bebelusului. Pur si simplu... Am fost dusa la un alt aparat mai performant. Si aici s-a auzit doar linistea... Am fost dusa la un ecograf performant....Doctorii se tot dadeau unul pe altul la o parte din fata ecografului „da sa incerc si eu!”. Apoi s-a facut iar liniste...
Apoi a sunat ca din fundul pamintului: „Copilul e mort. Cum doriti sa-l nasteti, natural sau cezariana?”
Mi s-a facut frica. Mi-a fost frica sa-l vad, mi-a fost frica sa-l ating, mi-a fost frica sa vad reactiile medicilor la vederea bebelusului. Am fost lasa si am ales cezariana.
Dupa aceea au inceput sa circule vestile: „era plurimalformat”, „era un avorton”, „era insuficient dezvoltat”, „nu era un produs viabil”, „oricum n-ar fi trait”, „era un accident genetic”.

Numai eu am urlat, in sinea mea: „era bebelusul meu!”. Iar n-am avut curaj sa spun asta cu voce tare.
Toti imi spun ca e mai bine ca s-a intimplat asa. Ca acasa ma asteapta celalalt copil. Ca mi-ar fi fost greu sa cresc singura un copil normal si unul cu handicap. Ca m-ar fi durut mult mai mult sa-mi moara in brate. Ca ar fi avut de suferit si celalalt copil. Ca drama ar fi fost mult mai mare daca apuca sa vada lumina zilei. Ca bebelusul n-a vrut sa traiasca. Ca Dumnezeu a avut grija de noi, cele ramase aici. Ca timpul va sterge durerea. Ca asta a fost destinul. Ca sint norocoasa. Ca puteam sa ajung si eu dincolo. Ca puteam sa las copilul cel mare singur. Ca s-a intimplat in spital.

In prima zi de Craciun a nins in sfirsit. A nins foarte frumos, totul s-a acoperit de alb. Ca un facut, in spital am avut patul linga geam. Am vazut fulgii mari si albi cum cadeau. Mi se parea ca auzeam loviturile lor cind ajungeau pe jos. Simteam fugii cazind in sufletul meu ca niste pietre peste un mormint.
Auzeam in jur femeile pregatindu-se de alaptat. Eu luam pastile ca sa nu alaptez. Auzeam copii colindind. Auzeam forfota strazii de ajun de Craciun. Auzeam urarile de Craciun. Auzeam urarile de fericire pentru nou-nascuti. Auzeam preotii colindind. Auzeam medicii incercind sa-mi explice ce s-a intimplat.
Ma visam alaptind, leganind, visam la schimbatul scutecelor, la cintecele de leagan, la colici, la febra dintisorilor, la primele cuvinte, la primii pasi. Totul s-a transformat in pulbere.
Acum invat. Invat sa traiesc cu durerea in suflet. Invat sa pling in sufletul meu. Invat sa pling in liniste. Invat ca viata merge mai departe. Invat sa nu mai pun intrebari pentru ca raspunsurile lor vor duce la alte intrebari. Invat sa traiesc cu privirile compatimitoare ale celorlati: „saraca...”.

Numai Dumnezeu stie ce s-a intimplat exact. Numai El stie de ce a trebuit sa se intimple asa. Numai El stie de ce a trebuit sa se intimple de Craciun. Mi-am dat seama ca sintem prea mici si prea neputinciosi in fata Lui. Sintem ca niste fire de praf in univers.
Poate voi afla de ce s-a intimplat asa, dar asta pe lumea de dincolo. Poate acolo imi voi cunoaste ingerasul. Poate acolo voi reusi sa-l alint, sa-i cint, sa-l string in brate, sa-l sarut, sa-l mingii, sa-i spun ca il iubesc, ca l-am asteptat, ca mi-a fost dor de el. Dar trebuie iar sa recunosc ca mi-e frica sa ma grabesc spre acea lume.

Fetita cea mare mi-a spus ca mai vrea un bebelus... stiu eu oare?....Mi-e greu sa trec peste asta... Uneori simt nevoia sa ma retrag intr-un loc izolat si pustiu sa pling si sa urlu:"de ce?"

Ieri am stat de vorba in sfirsit cu medicul ginecolog. Mi-a explicat cauza fizica a ceea ce s-a intimplat.
Dar cel mai dureros a fost cind am stat de vorba cu medicul de familie, o persoana extraordinara. In primul rind m-a trimis sa-i fac o slujba la biserica...Ca pentru mine Craciunul nu va mai avea aceeasi semnificatie. Apoi mi-a explicat de la ce a plecat totul...
 
***

La inceput am fost fericiti. Toata lumea ma ferica ca in sfirsit mi-am gasit jumatatea, ca ne potrivim perfect, ca ma accepta cu un copil. Chiar daca mai erau mici rateuri de gelozie, am inchis ochii trecind peste ele. Mi-am spus ca nimeni nu-i perfect. Apoi am hotarit sa ne casatorim si am facut toate pregatirile. Si daca tot am hotarit asta, mai vroiam un copil. Am vrut sa se nasca iarna. Bebelusul a aparut repede si nu s-a lasat asteptat. Apoi, in luna a doua de sarcina, a venit criza. A plecat de la un motiv banal:"De ce ai spalat masina?" Apoi, pe fondul starilor de tot felul din primul trimestru de sarcina, au venit reprosuri ca nu are afectiune, ca nu facem dragoste, etc. Am incercat sa-i explic ca sint insarcinata si eu am nevoie de afectiune. Nu l-a interesat. Am vrut sa ne despartim. Au urmat amenintarile:"ma arunc in fata trenului", "ma arunc de pe pod"...Bebelusul din burtica n-a contat...Parintii mei incercau sa-l calmeze:"gindeste-te la bebelus", "gindeste-te la ea, ca e insarcinata". Singurul lucrul ce l-a interesat era de ce incalcasem principiul si spalasem masina. Care principiu, habar n-am...

In fine ne-am despartit. Dar au urmat luni de pinda si hartuiala:"chiar nu vrei sa ne impacam?", "ai sa fii singura cu doi copii, hai sa fim iar impreuna", "mai gindeste-te", "ai facut copilul pentru santaj", "hai sa mai incercam odata", "poate totusi te mai gindesti", "e copilul nostru, hai sa-l crestem imreuna", "te dau in judecata pentru paternitate", etc...
Intre timp bebelusul incerca sa creasca...
In luna a saptea, la o repilca de genul:"da' nu-i copilul nostru?", a vorbit gura fara mine si i-am spus:"asta crezi tu!" Nu m-a mai sunat niciodata. Acum imi pare rau ca nu i-am spus asta mai devreme...
A fost si presiunea rudelor:"era un baiat tare bun", "va iubeste pe amindoua", "tu esti prea pretentioasa", "tu esti vinovata", "tu ai gresit", "te lua cu un copil cu liniuta"... Doar parintii mei m-au sustinut.

La prima sarcina interactionasem foarte bine cu copilul. La asta n-am reusit, doar sporadic il simteam ca iese in lumea noastra, in rest il simteam in lumea lui in care nu reuseam sa patrund...Mereu spuneam :"ce copil cuminte am..." A fost prea cuminte... Il vroiam mai vioi dar linga mine...
L-am simtit odata pe Sebi suferind enorm cind l-am vazut pe fostul cu alta intr-o simbata seara...Dupa care am primit mesaj:"nu-ti fa inca iluzii, era sotia unui coleg de servici". Am incercat sa stau de vorba cu Sebi, sa-i spun ca eu il iubesc, ca si ceilalti il iubesc si il asteapta, ca sora lui cea mare il iubeste si il vrea. Am simtit ca mi-a intors spatele si a intrat iar in lumea lui.
Aseara, medicul de familie mi-a spus ca exista cercetari in lume in care s-a demostrat ca nesiguranta relatiilor, starile conflictuale din relatii, situatia care fusese la mine, duc la copii cu malformatii sau la ceea ce am patit eu...
Ceilalti inclina din cap a neincredere cind le spun asta. Spun ca incerc sa dau vina pe partener (nu-i mai pot rosti numele).
 
Eu nu caut un vinovat. Il vreau doar pe Sebi inapoi... Oare Sebi a simtit? Ai mei imi spun ca e posibil ca n-a vrut sa se nasca. Oare a simtit indiferenta celuilalt? De ce nu a simtit dragostea si iubirea surorii lui si a mea? De ce nu a simtit cind sora lui ii lua apararea:"lasa-l mama, nu-l obliga sa se miste daca nu vrea"....De ce nu a simtit visele mele de alaptat, de primii dintisori, de primii pasi? Chiar asa de suparat a fost incit nici macar o gura de aer n-a vrut sa ia?
Aseara Lizuca, fetita cea mare, mi-a spus ca il vrea pe Sebi... Am izbucnit in plins si i-am spus ca si eu il vreau dar mai mult l-a vrut Doamne Doamne...M-a intrebat daca acolo unde e acum, mai are problema la "creierut". I-am spus ca nu. Aseara Lizuca imi mingiia burta. Acum vrea o surioara...
Azi, 30 decembrie, se implineste o saptamina de cind nu mai e Sebi. Am aprins o luminare. Lacrimile inca n-au secat.
Cred ca durerea e amplificata de coincidenta unor sarbatori. Mie deja mi-e teama de urmatorul Craciun....
 
Este o vorba in popor "Sa nu-i dea Dumnezeu omului atit cit poate duce". Nu mi-am imaginat ca poate exista atita suferinta, atita durere si atitea lacrimi...
Cel mai greu imi e sa realizez ca nu va mai fi alaptat, leganat, cintat, primii pasi, primii dintisori...Asta am asteptat cel mai mult, asta am iubit cel mai mult la primul copil.
Aseara l-am intrebat pe ginecolog daca as mai putea avea copii. A spus ca la cum ma stie pe mine, nu crede. Alta durere...
 
Am simtit de la inceput ca ceva nu era in regula dar refuzam sa accept...Am simtit ca are lumea lui, am simtit ca in Decembrie se va intimpla ceva. Cind eram in spital, in seara de dinainte de a ma parasi Sebi, ma gindeam:"uite ca s-a intimplat ceva in decembrie, dar totul s-a terminat cu bine..." Apoi, a venit noaptea fatidica..
Toata sarcina m-am amagit ca va fi bine, ma bucuram enorm cind medicul imi spunea ca e bine, imi reprosam gindurile negre. Dar pina la urma se pare ca simtul matern a avut dreptate... Medicului nu prea stiu ce i-as putea reprosa...Poate ca n-a fost suficient de atent, poate ca a tratat sarcina ca pe o sarcina obisnuita... Dar stiu ca a fost si este alaturi de mine. De bani nu s-a pus problema, n-a vrut sa ia nimic niciodata de la mine, n-am platit nici macar consultatiile, cit am stat in spital a tinut tot timpul legatura cu cei de acolo, iar cind am incercat sa-i dau ceva, m-a respins foarte vehement...
 
Uneori, am senzatia ca durerea ma depaseste si ca nu mi s-a intimplat mie. Apoi imi dau seama ca asteptam un copil, vad golul din mine si ma podideste plinsul. Plec repede in baie sa nu ma vada Lizuca...
Oare nu l-am dorit destul? Oare trebuia sa fiu mai tare cind ma batea la cap sa ne impacam? Oare trebuia sa trec peste gelozie si sa ne impacam? Unde am gresit?
Sebi, de ce ai plecat? De ce s-au intimplat toate astea? Cineva imi spunea cind eram in spital:"poate ai gresit undeva..." Acum stau si ma intreb unde am gresit? Nu l-am iubit destul? Am gresit cind am avut un moment de ezitare atunci cind m-am despartit? Am gresit ca am vrut al doilea copil ca sa nu fie Lizuca singura? Am gresit ca am inceput sa visez prea devreme la alaptat, dintisori, primii pasi? Am gresit ca l-am programat? Unde am gresit? Cum as putea sa-mi indrept greseala? Oare Sebi ma va putea ierta vreodata?
 
Roxana, mamica ingerasului Sebastian - Iasi

Povestea pe forumul E.M.M.A.


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

 

sg sus Mergi sus