Bogdan Mihai - 9.05.2008

Este pentru prima data cand am curajul sa impartasesc trista mea poveste... Am citit cateva dintre povestile mamelor de ingerasi si mi-am zis ca timpul sa o spun si pe a mea.

In octombrie 2007 am aflat ca sunt insarcinata in urma unui test de sarcina. Nu pot sa zic ca a fost un motiv de bucurie intrucat nu am planificat acest lucru, varsta mea fiind nepotrivita, adica 22 de ai la care ma consideram a fi un copil. Sotul meu, pe atunci nu eram casatoriti, nu a vrut sa auda de un copil spunandu-mi ca nu suntem regatiti pentru asa ceva, ca eu sunt prea mica si ca ar tebui sa fac intrerupere de sarcina. Nici n-am vrut sa aud de asa ceva si am hotarat sa pastrez copilul indiferent de ce se v-a intampla. Pe parcurs a acceptat si sotul meu acest lucru si ne pregatem pentru venirea pe lume al copilasului. Eu eram convinsa ca o sa avem un baietel. Eram mai tot timpul pe internet pentru a afla informatii despre evolutia unei sarcini si tot ce implica aceasta, mai ales ca era prima. Sarcina a decurs normal, ecografiile aratau ca bebele se dezvolta normal... intre timp banuielile ca ar fi baiat mi s-au confirmat,lucru care ne-a bucurat enorm.

Anul acesta dupa Paste, eram in luna a 7-a de sarcina, m-am dus impreuna cu sotul meu la medicul care mi-a supravegheat sarcina, pentru o ecografie sa vedem ce face bebele nostru avand ca motiv o plecare la parintii mei care locuiesc la 500 km distanta. La aceasta ecografie ni s-a spus ca bebele nu este dezvoltat conform varstei sarcinii, dar sa stam linistiti ca nu e motiv de ingrijorare si putem calatori linistiti. Atunci nu mi s-a parut in regula acest lucru, dar totusi am plecat la parintii mei unde am stat 3-4 zile, nu mai retin. La o saptamana de la intoarcere, in noaptea de 5 spre 6 mai, au inceput contractiile. M-am speriat, dar nu m-am dus la spital decat a 2-a zi. M-a ajutat enorm de mult prietena mea careia ii multumesc din inima, care a venit cu mine la spital. M-am internat in jurul orei 12.00. Sotul meu nici macar nu a avut voie sa ma vada in acel timp... de fapt nimeni... m-au tinut in sala de travaliu sub perfuzii... nimeni nu-mi dadea nici o explicatie, iar medicul de garda a venit la mine doar dupa 1 ora jumatate intre timp consultamnu-ma o asistenta,lucru care nu mi se pare chiar corect si normal... plangeam de durere si imi spuneau ca nu au ce sa-mi faca, iar daca voi naste prematur ei nu au cum sa-mi ofere mie si copilului ajutor neavand incubator... vreau sa zic ca timp de 3 zile nu am mancat... nici nu mi-au spus ca urma sa nasc. Eram mai mult sub influenta medicamentelor din perfuzie si nu mai stiam ce sa fac. In afara durerilor nu mai simteam nimic. Cu sotul meu nu vorbeam decat la telefon sau printr-un gemulet unde era un curent groaznic. Niste conditii... Am stat in sala de travaliu timp de 2 zile iar in a 3-a zi mi-au spus ca trebuie sa ma odihnesc si m-au mutat la alt etaj. Acolo au inceput durerile si mai mari... o asistenta m-a luat fortat de pe pat, m-a apucat de mana si mi-a zis ca eu nasc si ca este vina mea ca s-a intamplat acest lucru. Nu mi-a venit sa cred, cu toate ca in sinea mea stiam ca asta era. In acea zi nu mi-am simtit copilul in burta si banuiam ce v-a urma. M-au dus in sala de travaliu pe picioare cu toate ca veam niste dureri groaznice. De abia umblam... de acolo am fost sa facem ecograf si tot asa...le-am cerut un carucior si mi-au spus ca nu au... cu perfuzia dupa mine mergeam tinandu-ma de o asistenta care initial nu a vrut sa ma insoteasca... acum nici nu-mi vine sa cred ca am putut sa trec peste toate astea. Mi s-a facut ecograful...toata lumea tacea...mi-am dat seama imediat...nu am avut nici o reactie, parca pluteam. Mi s-a spus ca sunt dilatata de 6 si ca bebele meu este mort si eu trebuie sa nasc. Am nascut, eu n-am vrut sa vad copilul, lucru pe care il regret acum si il voi regreta pentru tot restul vietii. Sotul meu a intrat cu forta ca sa poate fi alaturi de mine in acele momente de groaza. Noroc ca el a avut taria sa faca 2 poze cu ingerasul nostru si asa am putut si eu sa-l vad. Era micut, avea doar 1850 g, dar eu stiu ca putea sa supravietuiasca. Eu cred ca se putea face ceva inca de la acel ecograf la care mi s-a spus ca e prea mic. Bineinteles ca nimeni nu stia nimic, toti aveau pretentia de la noi sa le spunem ce a determinat moartea fiului nostru.

Atunci durerea n-a fost foarte mare. Nu intelegeam ce s-a intamplat. Acum... nu trece o zi in care sa nu ma gandesc la acele momente. Imi trec prin minte toate clipele de cosmar pe care le-am petrecut timp de 7 zile in acel spital si de fiecare data remuscarea faptului ca nu am vrut sa-mi vad ingerasul. Nu il vom uita niciodata, ii vom pastra vie amintirea in sufletele noastre, iar golul pe care ni l-a lasat nu ni-l va putea umple nimeni si nimic.

"Te rog sa te-ngrijesti de toti, sa ne oferi iertare,
Sa ne ajuti sa nu cadem nicicand in disperare,
Sa faci sa creasca-n noi mereu speranta ai iubirea,
Credinta s-o pastram in veci, s-aflam ce-i fericirea"

Cu dragoste si durere: mama Monica si tatal Mihai