Mariuta Ancuta  22.01.2006 - 17.11.2008

Nu cred ca imi gasesc cuvintele sa va multumesc pentru mesaj si pentru puterea Dumneavoastra de compasiune stimata Doamna Bianca Brad. Am gasit de vreo saptamana acest site, iar ceea ce am citit aici mi-a picat la suflet precum un balsam pe rana. Insa fiind doar o saptamana de la inmormatarea Ancutei, Odihneasca-se in pace, sunt putin mai mult decat vulnerabila si ma impresioneaza cu atat mai mult relatarile mamicilor. Sfaturile care le aveti aici sunt mana cereasca pentru mame, si pentru rude asa cum sunt eu o matusica de Ingeras si ar fi minunat ca toti cei ca noi sa poata citi aceste sfaturi, va spun asta intrucat sora mea nu are internet acasa ,ca multe alte mamici poate. Eu am experimentat pe pielea mea aceste sfaturi procedand instictiv.

Simt nevoia sa va spun acestea... Sper sa nu va intristez...
Saptamana trecuta, luni dimineata, Ancuta, fetita surorii mele, a devenit ingeras,
pe 17 noiembrie 2008, la Clinica de Pediatrie II in Cluj sectia de oncopediatrie. Avea doar 2 ani si 5 luni! Am pierdut-o la doar trei saptamani dupa ce am aflat diagnosticul cumplit: leucemie.

Noi am ajuns atat de greu, parca se lungise drumul si timpul statea in loc, a trecut o eternitate. Am mers cu fratele meu si cu cumnatul meu, sotul surorii mele. Dupa ce am ajuns nu pot sa va descriu ce senzatii am avut in momentul in care am urcat in clinica(ultima vizita a fost vinerea de dinainte), iar in momentul in care am dat de patutul ei care era gol... am inlemnit, cu toate ca stiam.

Sora mea era devastata. Medicii erau buimaciti, totul se petrecuse fulminant, sunt chiar cuvintele lor. Eu am ramas in Cluj sa o aduc acasa. Am plans pana nu am mai putut.Apoi am mers prin magazine sa-i cumpar hainute. N-am cuvinte din nou sa va destainui ce simteam in acele momente. Mi-a fost imposibil de dureros. Cunosc Clujul foarte bine,am locuit 6 ani acolo in timpul facultatii. Dar parca nu mai stiam incotro s-o iau. Din dragoste pentru Ancuta si din iubire pentru ea am reusit sa fac ceea ce trebuia. Abia asteptam sa merg a doua zi dupa ea si sa o vad.

Nu stiam cum sa reactionez, aveam doar un sentiment ca ea ma cheama sa o vad si sa o mangai sufleteste, sa-i fiu alaturi sa o duc acasa la ea... Dimineata am pornit catre clinica pentru acte.Apoi am mers la primarie unde am avut un soc. Doamnele de acolo imi cereau sa astept cam 2 ore pana va fi gata certificatul de deces. Cum asa? am intrebat eu, nu se poate. Si ce fac in acest timp? Eu trebuie sa merg sa iau Ingerasul de la IML, masina funerara era comandata de la Sighet, ma astepta. Nu se poate asa ceva... raspunsul a fos : acestea sunt regulile... stupide reguli mai aveti, am spus eu.
Am ajuns la IML, am intrat si am vazut pe o masa un cersaf albastru.Acolo era Ancuta. Cand a dezvelit-o am inlemnit din nou. Avea o operatie pe tot bustul de jos pana la gat. Am inlemnit din nou. Baiatul a inceput sa o imbrace cu atata blandete si compasiune. M-a impresionat. Eu nu ma puteam misca. L-am ajutat si eu, intre timp mangaindu-i caputul, obrajorii si piciorusele. Imi venea sa o sarut.N-am putut... Atat de mult ii iubeam acei obraji bucalati... Sunteti un om grozav... ii spuneam eu... si aveti atat de multa compasiune pentru nepotica mea...
Am zis o rugaciune... plangeam intruna... totul era ireal... nu se poate... nu se poate...
Rochita i-a fost scurta de tot. Am inlemnit din nou... ce sa ma fac? Ancuta draga cum sa te duc acasa cu hainutele astea care-ti sunt atat de scurte... offfff Ancuta... apoi am mers dupa cerfiticat.

In drum spre casa ne-am oprit la Gherla si am intrat intr-un magazin cu haine de nunta si i-am cumparat o rochita de mireasa cu corset, fusta si o coronita.Gandul meu era sa mergem la Sighet si sa o imbracam cu ea.Domnul de la pompe funebre, fiind firma lui a fost de acord, si m-a ajutat chemand un amic de-al lui care lucreaza acolo la IMl.
S-a comportat impecabil acest domn. A fost trimis de Dumnezeu sa ne ajute, la fel ca domnul de la Cluj precum si domnul de la pompe funebre. Am avut din nou parte de niste sentimente deosebite. I-am tinut caputul in maini si o mangaiam pe obrajori cerandu-mi scuze ca trebuie sa-i dam si acele hainute pe ea... iarta-ma Ancuta, iarta-ma... e asa de scurta rochita asta... of... dar uite ca aceasta este buna si esti atat de frumoasa Of Doamne... de ce trebuie sa te pregatesc cu hainute de mireasa si sa te pun in sicriu... de ce? de ce? de ce? ma doare atat de mult... Ancuta, daca ai sti cat de mult te iubesc si cat de mult ma doare...

Dupa ce am terminat cu imbracatul domnul i-a pieptanat parutul, nefiind prea mare, i-a fost taiat cam scurt, incepuse sa-i pice de la citostatice, si i-a pus un pic de fard in obrazi... n-am cuvinte din nou... i-am urat multa sanatate si putere de munca acelui domn si sa-i dea Dumnezeu ce-si doreste pentru ca are un suflet asa de mare si poate sa faca cu atata compasiune tot ceea ce face.

Inainte sa ajungem in fata casei m-au cuprins niste senzatii sfasietoare. Inima statea sa-mi sara din piept... nu mai puteam... apoi nu mai stiu nimic... parca pluteam.
Seara aceea, ziua urmatoare si cea dupa au fost la fel de grele. Imi vedeam familia chinuita de durere, unii nici nu au reusit sa stea in aceeasi incapere cu Ancuta, le vedeam suferinta pe chipuri. Imi venea sa nu ma dezlipesc de ea, insa vazand reactiile lor am considerat ca este mai bine sa nu adancesc ranile lor stand in preajma ei. Nu stiu daca am procedat sau nu corect. Prezenta acestui Ingeras am simtit-o atat de tare... n-am cuvinte... Iarta-ma, Ancuta, daca nu ti-am fost alaturi... iarta-ma...tu esti mereu in sufletul mereu... mereu... mereu...
A urmat inmormantarea... sentimentele au venit unul cate unul care mai de care mai intense...

Acum viata merge inainte ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat... e crud, mult prea crud. Eu parca stau in loc, nimic nu mai are aceeasi insemnatate ca si pana acum... am si eu o fetita de 5 anisori si ma doare ca nu am putut sa fac mai mult pentru tine Ancuta...

Ieri am constatat ca certificatul de deces este gresit, i-au trecut la anul nasterii 1906 nu 2006. Vreau sa merg in audienta la d-l Boc si sa schimb procedura de acordare a certificatelor de deces pentru cei care nu sunt din localitate si sa i se faca o observatie acelei persoane care si-a pus semnatura si nu a sesizat greseala. NU ne putem juca cu sentimentele parintilor acestor Ingeri si nici cu ale apartinatorilor.

Si as mai dori sa stiu daca este obligatorie autopsia in cazul copiilor care se sting in spitale universitare. Durerea este mult prea mare si asa. Trebuie sa-i lasam sa se odihneasca in pace...

Si as mai dori sa fac inca ceva. As dori sa impart sau sa ofer ceva din experinta mea acelor care au trecut printr-un asemenea necaz si poate putin din compasiunea mea celor care vor avea nevoie, cu toate ca nu-mi doresc sa mai aud ca se duc copiii... si devin Ingeri.

Nu stiu cum ar fi bine sa facem pentru sora mea, nu as vrea sa o agasez, si nici sa-i deschid rana. Nu stiu cum ar fi mai bine. Momentan a inceput activitatea, colegii ei au fost si sunt alaturi de ea. Au fost tot timpul si asta m-a bucurat mult. Am sesizat ca este un pic mai bine, daca ma pot expirma asa, dar nimeni nu stie ce este in sufletul ei...
 

E cumplit! ma apuca uneori un sentiment de neputinta de-mi vine s-o iau la fuga... o neputinta cumplita ca n-am sa-i mai pot saruta niciodata obrajii bucalati...offffffffffffff

Ieri m-am inregistrat pe acest site dupa ce luasem legatura cu Bianca si ea m-a indemnat sa scriu aici povestea mea. Imi spunea ca poate voi fi prima si ca poate asta va incuraja si pe altcineva. Dar uite ca mai sunt si alte matusi care sufera la fel de mult ca mine.

A trecut abia o saptamana de la inmormatarea ei, iar imaginile cu ea imi sunt inca prospete in memorie si atunci cand ma gandesc la ea si ma apuca acea neputinta... ma lasa mai usor... dar nu prea. Imi e atat de dor sa-i sarut obrajii... sa o tin in brate... sa o mangai pe capsor... Cand era la spital ii placea atat de mult sa o tin in brate si sa o plimb pe hol... in acele clipe simteam o durere in sufletelul ei de copil mic si nevinovat... de ce oare? uneori ofta atat de adanc... offfffff... iar dupa ce plecam de la ea ma durea sufletul atat de tare... Uneori stau si ma intreb cat de cruda poate sa fie viata asta...cum poate sa mearga inainte... cum sa poti sa fi asa cum ai mai fost?... cum...

Te iubesc Ingerasule... te iubesc Ancuta... te iubesc.

O parte din mesaj a fost postat pe site in sectiunea „Mesajele dumneavoastra” in :

Înapoi la "Ingerasii Nostri"