Miruna Andreea 30.11.2004 - 20.12.2005
Buna ziua, dragele mele.
V-am citit povestile si v-am admirat curajul cu care v-ati adunat fortele ca sa le scrieti, am plins alaturi de voi, am suferit odata cu voi, dar nu am avut niciodata curajul sa-mi scriu si eu povestea ingerasului meu iubit, Miruna-Andreea, Miru cum o alintam noi-parintii ei si Diana, surioara ei mai mare.
Dar iata ca am primit un mesaj de la Liliana, careia vreau sa-i multumesc din suflet, si care mi-a dat curajul sa pornesc povestea mea dureroasa-cred totusi ca-i datorez Mirunei acest lucru, ma doare foarte tare ca viata merge inainte ca si cum ea n-ar fi fost, cunoasteti probabil sentimentul si, poate, faptul ca si voi o veti cunoaste va fi un lucru bun.
Cind s-a intimplat nenorocirea, acum aproape trei ani, acest site nu exista, si am avut acelasi impuls ca si Bianca, pe care vreau s-o felicit pentru aceasta idee, pentru hotarirea si determinarea cu care a dus-o la capat, simteam ca vreau sa-mi spun durerea cuiva care sa ma inteleaga si, in acelasi timp, sa ajut cumva si pe celelate mame care treceau prin aceeasi suferinta, dar eu nu am avut puterea si mijloacele necesare. Bianca, nu stiam pina acum ca esti o persoana atit de deosebita, frumusetea ta fizica e egalata de cea sufleteasca si asta e mare lucru.Tragedia din viata ta te-a facut mai puternica si te-a inaltat spiritual-Dumnezeu are planurile Lui si toate sint minunate, doar ca noi nu le putem intelege. Eu iti doresc sa te binecuvinteze cu toate bucuriile pamintesti si ceresti si sa-ti intoarca din plin binele pe care l-ai facut tu atitor mamici disperate.
Si acum..."povestea "mea, cosmarul meu fara de sfirsit, a avut un inceput: ziua de 20 decembrie 2005. Eram in concediu de maternitate, acasa cu cele doua fetite ale mele: Diana, care avea 5 ani, si Miruna, de un an si trei saptamini. Miruna era o fetita minunata, nascuta pe 30 nov.2004, chiar de Sf.Andrei-nascusem o dolofana de 4250G, fusese vedeta maternitatii, cit am stat internate acolo plingea mereu de foame, le-a terorizat pe asistente-n-am vazut nou-nascut mai trist , am crezut ca n-o s-o vad rizind niciodata, de parca ar fi stiut la ce venea pe lume...
Cind am ajuns cu ea acasa si-a vazut-o medicul de familie,mi-a zis:"vai,d-na Ciobanu, dar unde a incaput in dvs.un copil asa de mare?". Si Miruna a crescut ca Fat-Frumos, sanatoasa, frumoasa, vesela, cuminte. Un singur lucru nu-i placea: s-o scot la plimbare cu caruciorul. Toti copiii adormeau afara toropiti de aerul tare, ea plingea pina o duceam acasa, unde se linistea subit si adormea instantaneu. Acesta a fost un semn pe care abia mai tirziu l-am inteles, pentru ca era in carucior cind s-a intimplat, asta ma face iar sa cred ca stia ce avea sa se intimple. Pe la 7-8 luni am fost cu ea la tara la parintii mei, unde statea mereu in carucior, dar acolo nu i-a mai displacut, doar acasa la Iasi cind ieseam la plimbare nu i-a placut niciodata.
Dar sa va spun cum era Miruna-un copil frumos, toata lumea o admira pe stada, prietenoasa,zimbea tutror ca o vedeta si oricine intra la noi in casa, ea i se urca pe genunchi, chiar daca era o persoana care nu agrea copiii, Miruna tot o cucerea, avea un farmec infailibil si nu accepta refuzuri. Cu noi era deosebit de afectuoasa, mereu ne pupa, abia astepta sa vina sora ei de la gradinita, Dia , cum ii spunea, ca sa-i dea un pup ''cu muci", cum ii spunea Diana, si sa se joace cum numai ele doua stiau. Am uitat sa va spun ca Diana isi dorea o surioara inca de pe la doi ani, cind ma ruga in genunchi si se ruga la Doamne-Doamne, si a iubit-o pe Miruna din prima clipa, intre ele a fost o legatura deosebita, si acum imi mai spune:''of, mama, ce n-as da sa ma mai pupe o data Miruna cu muci!"...
Pe 20 dec.2005 ne pregateam sa sarbatorim Craciunul-trebuia sa fie unul deosebit, facusem toate cumparaturile, cadourile Mosului, chiar si costumul lui, umplusem frigiderul de mincare, stabilisem meniul, invitatii, s.a.m.d. Cu o zi inainte, Diana avusese serbare la gradinita si seara Miruna s-a amuzat copios vazind caseta, dansind si cintind cu copiii (era o dansatoare si o melomana impatimita, ca multi alti copii). Telefonul a sunat-era de la dispensarul medical, trebuia s-o ducem in ziua aceea pe Miruna la vaccinul antirujeolic-nu prea mi-a picat bine, de obicei ne anuntau cu o zi inainte si mergeam impreuna cu sotul meu, mie mi-era mila s-o tin, chiar ma gindeam sa nu ma duc, dar mai aminasem o luna ca era copilul racit, si se auzea ca pe la Constanta mureau de rujeola bebelusi nevaccinati, asa ca mi-a fost teama si m-am hotarit sa ma duc. Nu mi-am anuntat sotul, stiam ca era foarte ocupat in perioada aceea la serviciu.
La dispensar, Miruna nici nu a plins la vaccin, pina si asistenta a spus"daca as avea mai multi pacienti ca tine, bine ar fi!"
M-am grabit sa ma intorc acasa, era ora 12.30 si fetelor le era foame. In blocul nostru, liftul era defect de vreo saptamina, noi stateam la etajul 4, tot urcasem pe scari cu Miruna intr-o mina si caruciorul in cealalta, asa ca ma bucurasem cind am plecat de-acasa sa constat ca liftul functiona, chiar coborisem cu el. La intoarcere, vecina de deasupra astepta si ea liftul, i-am dat prioritate fiindca era prima a urcat, apoi am chemat si noi liftul. Am intrat cu caruciorul
in lift, apoi eu si Diana, Miruna fiind in carucior, asa cum procedam de obicei.
Cind am ajuns la etajul 4,Diana a coborit din lift si mi-a tinut usa ca sa pot iesi cu caruciorul. Am iesit si eu, am dat sa scot caruciorul, si in momentul acela, liftul a coborit cu usa deschisa. Din acel moment, totul s-a petrecut ca int-un vis urit, sau intr-un film suprarealist, foarte repede si totusi extrem de incet, imi amintesc fiecare secunda, cum cabina a coborit cu tot cu rotile din spate ale caruciorului (cele din fata erau pe palier),cum caruciorul s-a intors cu capul in jos, cum il tineam de partea din fata cu toate puterile,cum cabina a prins minerul caruciorului cu tavanul, tragindu-ma si pe mine in jos odata cu caruciorul, cum am intrat pina la glezne in putul liftului, scrisnetul masinariei aceleia infernale, miscarea ei implacabila, tipetele Dianei care ma tinea de picioare "mama, mama!" Miruna in carut cu capul in jos, N-A SCOS NICI UN SUNET SI NICI NU S-A MISCAT, de parca isi atepta resemnata
sfirsitul, si apoi deodata o miscare putenica m-a tras afara si atunci am vazut cum copilul meu a cazut din carucior pe cabina liftului, eu am iesit cu caruciorul gol in miini, o vecina ma scosese de acolo. Apoi... am alegat jos pe scari innebunita, strigind sa opreasca cineva liftul, copilul meu e acolo, vecinii iesisera pe scari si nu intelegeau nimic, am chemat liftlu la etajele de jo,s dar nu s-a oprit, il auzeam innebunita cum cobora, am urcat la sefa de scara sa cheme pompierii sa-mi scoata copilul de-acolo, Diana plingea si tipa "Miruna nu muri, Miruna nu muri!" si-apoi strigate pe palier: "nu mai e nevoie, l-am scos".
Un vecin urca scarile cu Miruna mea in brate, cu costumasul ei roz patat de singele care-i curgea din nas si din urechi, capul ei dragalas se umfla vizibil si ochii ei mari, verzi erau deschisi si fara expresie, n-am sa uit niciodata expresia lor pierduta si neajutorata, erau ultimele ei clipe de semi-constienta si eu nu-mi dadeam seama, nu m-am gindit nici o clipa ca e sfirsitul, nu ma gindeam decit cum sa ajung cu ea la spital sa se faca bine, am asteptat jos Salvarea care nu mai venea, dupa vreo 15 min a venit o vecina sa ma duca cu masina la spital-eram doua femei neajutorate cu un copil muribund in brate si cu altul pe bancheta din spate, in stare de soc, pe 20 decembrie, intr-un trafic infernal, nestiind nici spre ce spital sa apucam, pe drum ne-am hotarit pt.Spitalul de Urgenta, mai aveam 20 m si nu puteam ajunge ,ne blocasem in intersectie, vecina mea claxona, eu faceam semne disperate, dar nimeni nu ne-a facut loc, si copilul meu incepuse sa horcaie si nu stiam ce sa mai facem...
In cele din urma am ajuns la spital, unde medicii i-au acordat primul ajutor, a ajuns acolo si sotul meu care dupa ce-a vorbit cu medicul de garda era sa lesine, el care e un om foarte tare, iar eu credeam in continuare ca nimeni nu stie mai bine ca mine ca fetita mea va fi bine si ca nu i se pote intimpla nimic rau. A sosit in cele din urma si Salvarea cu vesnicele scuze ca se circula ingrozitor si indignati ca sotul meu ii admonestase si-am pornit spre Spitalul de Neurochirurgie unde i-au facut imediat o tomgrafie si s-au pregatit de operatie.
Dupa rezultatul tomografiei, o liniste mormintala s-a lasat in incapere. Timpul iar s-a dilatat si parca a venit medicul cu incetinitorul sa-mi spuna ca nu se mai poate face nimic, ca e inoperabila... Am cazut in genunchi si l-am rugat, nu puteam sa accept asta, nu copilul meu atit de minunat si deosebit, nu ea, sufletul si viata mea, de ce n-am fost eu sau macar si eu cu ea, poate nu i-ar mai fi fost atit de frica daca o avea pe mami alaturi, in momentul acela nu-mi mai pasa de nimic altceva, as fi dat orice sa fi cazut si eu acolo cu ea, poate as fi protejat-o sau macar nu ar fi fost singura...
Apoi.... apoi.. .au dus-o la reanimare, era in coma deja, nu-i mai batea decit inimioara, i-au pus tot felul de perfuzii si respira pe aparate, nu ni s-a dat speranta de supravietuire decit pina seara, dar inimioara ei iubitoare si puternica a mai batut inca doua zile, atit de mult a vrut sa ramina cu noi. In tot timpul acesta am stat pe linga ea, ba ne alungau, ba mai inchideau ochii si ne mai lasau, i-am cintat colinde de Craciun si i-am mingiiat minutele ei dragi, atit de inerte si de reci, si in tot acest timp am sperat din tot sufletul ca-si va reveni.
M-am rugat la Dumnezeu cum nu ma rugasem niciodata pina atunci,am implorat, am sarutat pamintul, m-as fi bagat sub el numai copilul meu sa fie bine. Pina cind o doctorita din spital ne-a spus, la insistentele noastre: "nu aveti la ce spera. E ca si decapitata. Baza trunchiului e rupta". Copilul meu nu avea nici macar sansa sa traiasca ca o leguma. Ma uitam la fetisoara ei de nerecunoscut, la ochisorul ei iesit din orbita, la capusorul ei umflat si tumefiat ,si tot era frumoasa. Doamne,cit o iubeam!
Am incercat s-o ducem la Bucuresti, am vorbit cu citiva neurochirurgi de acolo, dar cind li se citea fisa ei, nici unul nu ne mai dadea sperante. Asa ca nu aveam altceva de facut decit sa asteptam sa moara. Sa mergem in orasul forfotind de pregatitrile de Craciun si sa-i cumparam hainute de inmormintare.
Si apoi... pe 22 decembrie la 5 dimineata ne-au chemat in salon. Ii scazuse pulsul, nu mai avea mult . Copilul meu, care-ar fi trebuit sa-mi tina luminarea in ultimul moment, se ducea in Ceruri sa ne pregateasca si noua locul. Nu putea muri cu mine acolo, se chinuia ingrozitor, nu voia deloc sa ne paraseasca, si asistenta mi-a spus sa ies afara, ca nu putea s-o faca cu mine alaturi... Cind am iesit pe hol, am simtit-o vesela, ca altadata, un ingeras ce zbura in jurul meu si spunea vesela "uite-a,uite-a"bucuroasa ca n-o mai durea nimic, si din cind in cind imi mai dadea o sarutare inconfundabila de-a ei... In momentul cind n-am mai simtit-o, a iesit sotul meu sa-mi spuna ca s-a terminat... copilasul meu drag, minunea ochilor mei,statea inert pe-un pat de spital, inconjurata de pacienti adulti ce-si reveneau din operatie si nici nu stiau ce tragedie se intimpla sub ochii lor...
In drum spre casa, erau aprinse ornamentele de Craciun de pe stilpi si o simteam cum se minuna si-mi arata , si apoi iar ne saruta... Cind am ajuns in fata blocului a inceput sa plinga, iar la usa a fugit si ne-a parasit definitiv... Suferise acolo o trauma si nu mai putea intra cu noi in bloc. Era ultima data cind mai era cu noi. Mai tirziu am mai simtit-o, dar ca atunci, niciodata.
Mai departe,ce sa va mai povestesc? Cum am insotit targa ce-o ducea la morga spitalului? Cum am stat acasa innebunita de durere stiind ca dupa tot ce-a patimit i se face aotpsia la medicul legist si trupusorul ei mic si chinuit e iar sfirtecat, taiat, masurat, ca un simplu obiect de studiu?
Cit de mult am urit toate consolarile de genul"poate e mai bine asa ","a iubit-o D-zeu prea mult si a luat-o la el","avea nevoie de un ingeras de Craciun", sau "revino-ti pentru Diana"...Dar ea? Fetita mea moarta care nun vazuse si nu explorase atitea, lumea, viata? Cum poti sa spui ca pentru ea e mai bine asa? Si daca trebuia sa se duca, de ce asa? De ce trebuise sa sufere atit de mult?D e ce n-am plecat si eu cu ea?
Saptamini,luni,ani de zile m-au chinuit aceste intrebari, si inca nu le-am gasit raspuns. Poate doar cind voi ajunge si eu dincolo. Stiu ca la hotar ea va fi cea care ma va lua de mina si ma va duce mai departe. Si nu-mi mai este frica. Dimpotriva,astept cu nerabdare. Cind va hotari Domnul, caci toate se intimpla cu voia Lui, si nu altfel, desi ginduri m-au trecut de tot felul. Auzeam unde, cum si cind sa- mi pun capat suferintelor. Stiti ce m-a tinut aici? Vedeam mereu ochii mari si speriati ai Dianei, care-mi spuneau "ce ma faceam eu daca mureai si tu?"De aceea spun ca D-zeu stie ce face.
Sa va mai povestesc cum a fost la inmormintare? Ingerasul meu statea cuminte si frumos, ca in viata, in rochitica alba ce amintea de mireasa care nu va fi niciodata, resemnata si linistita, parca spunea''faceti cu mine ce vreti, caci eu nu mai sint aici". In acel 24 decembrie, ajun de Craciun cind ar fi trebuit sa-l astepte nerabdatoare pe Mosul, Miruna era dusa la locul ei de veci - ninsese pentru prima data iarna aceea, totul era alb, si in drumul spre groapa aparuse soarele si zapada scinteia atit de frumos era parca spectacolul iernii de ramas -bun pentru papusica alba si solemna din micul sicrias ce ducea cu el toate visele si sperantele mele.
In ziua aceea, odata cu ea a fost ingropat si sufletul meu. Dupa aceea, nu mi-am mai dorit nimic. Puteti crede ca dupa-masa la Diana a venit Mos Craciun? N-am vrut sa lege aceasta sarbatoare de moartea surorii ei, n-am vrut sa-i rapesc farmecul Craciunului care pentru noi, parintii ei, nu va mai exista niciodata.
Restul il cunoasteti din proprie experienta, dragele mele. A ramas o durere vie si un gol ce nu se va mai umple niciodata. Plecase veselia casei. A ramas doar tristete. Nu pot decit sa-i doresc puiului meu sa doarma in pace si sa astepte momentul cind ne vom reintini.
Vreau sa-mi continui insa povestea, pentru ca ea nu s-a terminat acolo unde am lasat-o, ci a continuat ca si viata mea, chinuita si monotona, pina intr-o zi cind Dumnezeu a decis ca merit si o raza de speranta in intunericul in care ma zbateam si mi-a mai dat o fetita, pe nume Ilinca-Mirona.V-am scris ca El stie ce face? Am ramas insarcinata cu Ilinca exact la doi ani dupa ce ramasesem cu Miruna si-am nascut-o pe 1 dec.2006, la doi ani si-o zi dupa Miruna, si nu cred deloc ca aceste coincidente sint intimplatoare...
Asa ca pe 30 nov. o plingem pe Miruna la cimitir, fiindca-ar fi trebuit sa implineasca anul acesta patru ani ,iar a doua zi vom sarbatori cei doi anisori ai Ilincai ,care s-a nascut aproape cu aceeasi greutate ca si Miruna(4150g) si semana izbitor la nastere cu ea, plingea la fel de foame si ofta... cum n-am auzit pe nici un bebelus s-o faca.
Acum aduce mai mult cu Diana, care e foarte mindra de surioara ei si are iarasi in ea partener de joaca, cind le aud seara rizind imi amintesc de alte seri, de alte jocuri, si cu greu imi inghit nodul de plins, ca sa nu le stric lor bucuria, fiindca Diana e cea care m-a protejat mereu si nu plingea de dorul Mirunei "ca sa nu te fac si pe tine, mama, sa plingi"... I-am explicat ca e bine sa se descarce si sa-mi vorbeasca despre ceea ce simte, dar a facut-o foarte rar, printre lacrimi si sughituri mult timp retinute. Ea nu stia insa cit plingeam si eu pe ascuns, cum imi muscam buzele cind imi venea sa urlu de durere, cum nu dormeam noptile de dorul puiului meu, iar cind adormeam o visam tot pe Miru- Miru cazind in gol in putul liftului, Miru desfigurata pe-un pat de spital, Miru alba de portelan in sicriasul mic in drum spre groapa care a inghitit-o cu lacomie, Miru a mea care nu s-a temut de nimic decit de intuneric si-am lasat-o acolo, in intunericul negru al micului mormint...
Am fost cred cea mai ciudata gravida : mereu plinsa, slaba, imbracata in negru chiar si vara la 40 grade, primind tot felul de sfaturi, sincere si binevoitoare de altfel, sa ma gindesc la copilul care venea pe lume, ca-l influentez negativ chiar si cu vestimentatia mea, iar eu nu ma puteam gindi decit la sufletelul acela mic, atit de devreme si brutal smuls de linga noi, cu ce-a gresit ea oare, cu ce-am gresit noi, ce blestem greu o fi fost pe capul ei, nu puteam gasi nici o explicatie logica si nici o consolare...
Deci vestea buna este ca partial, veselia casei a fost refacuta, desi va ramine mereu intre noi o umbra, un loc gol ce nu se va putea umple niciodata, ginduri nerostite, intrebari fara raspuns, multa durere si un dor nesfirsit care creste pe zi ce trece ............. si amintirile-Miruna aducindu-mi papucii la usa de singurul ei Mos Neculai, Miruna privindu-se prin camera video"cine-i acolo? Eu...",Miruna bucurindu-se de baia care-i placea atit de mult: ''baie,baie!'', Miruna dansind minunat, cu niste miscari care ne uimeau mereu, Miruna cautind-o pe Diana: ''Dia!'', Miruna rizind in hohote, Miruna intinzind mereu boticul sa ne sarute, Miruna care s-a bucurat de fiecare minut al vietii ei, de parc-ar fi stiut ca nu vor fi prea multe, Miruna minunata care a fost fetita noastra si pe care o vom plinge in fiecare zi a vietii noastre...
Dorina, mamica ingerasului Miruna Andreea din ceruri si a fetitei Diana aici pe pamant
Mergi sus