Maya   14.09.2007 - 13.01.2008

Odiseea unui ciutic

Maya

"Nu e usor/ Nu e nici greu/ Sa Incerci acum sa te Intorci din drum./ Poate ca eu, cu sufletul meu/ As avea atat de multe sa Iti spun./ Insa ochii tai se vor pierde In noapte,/ Lasandu-ma pe mine In urma lor/ stiu ca ochii tai vor fi doua soapte/ si mi-e foarte dor, mi-e tare dor de ei./ Vreau sa simt caldura ta cand noaptea va veni/ Doar stelele sa stie c-ai sosit..." E ciudat, dar se potriveste de minune cu ceea ce simt acum. Imi vine sa plang cu lacrimi cat un ocean. In 14 septembrie a Inceput o noua poveste In viata noastra. Credeam ca va fi cea mai frumoasa odisee din viata noasra, care abia Incepuse... In doi. Adica Intr-unul singur. Trupurile sunt doua, dar sufletul e unul.

Pana pe 13 ianuarie 2008, cuvantul "SOARE" nu avea plural. De-atunci Incoace Insa se poate spune ca avem DOI SORI: unul – astru fierbinte pe care Il iubeate Pamantul, Apa, de fapt tot ce misca; iar celalalt – SOARELE MEU, MAYA, care, In aceasta zi, a prins aripi si a plecat de-a dreapta lui Dumnezeu sa-i fie Inger de ajutor si noua Inger pazitor. Niciunul din cei DOI SORI nu se va stinge niciodata. Primul probabil pentru ca e iubit de toata lumea, iar al doilea cu siguranta pentru ca e iubit de multa lume, dar mai cu seama de Doamne-Doamne.

Am spus-o nu o data ca acest copil trebuia sa se nasca, trebuia sa vina mai Intai pe Pamant si abia apoi sa urce la Ceruri. Iar Doamne-Doamne a ales familia noastra sa-i poarte de grija In scurta-i viata pamanteana. Daca m-ar fi Intrebat cineva atunci, patru luni mi se pareau o vesnicie, patru secole, patru sute de ani. Suferinta, incertitudinea, frustrarea, disperarea erau cele care parca alungeau timpul, Inzeceau secundele si orele. Dar In seara fiecarei zile din cele patru luni cat am avut un SOARE In casa realizam ca acele ore si secunde au avut cate un scop. Fie ca ne faceau sa lacrimam la cate un zambet larg adus parca de un alt Ingeras pe buzele soarelui meu, fie ca ne faceau sa ne amintim cat suntem de efemeri pe Pamant, fie ca scoteau la iveala frustrarea si disperarea care clocoteau In asa mare masura, ca era aproape inuman sa nu le manifesti, fie ca smulgeau cate un zambet de pe fata noastra la cate un gest nevinovat sau o privire albastra senina a soarelui, acele ore si secunde au fost – oricum le-am numara – prea putine. Undeva la Inceputul lui ianuarie 2007, testul de sarcina parca spunea "Este ciutic". si a venit si al doilea test sa confirme asta, iar omul mare cu ochelari a Intrebat fara ezitare: "Cand ne casatorim?". Raspunsul burticii a venit cat se poate de prompt: "De ziua ta". Aproape ca a fost chiar asa. Cu aase zile mai devreme decat ziua omului mare cu ochelari s-a petrecut un miracol: am rostit juramintele de credinta Intr-o bisericuta splendida, Inconjurati de cei dragi, de rude si de prieteni. Ne-am jurat dragoste si la bine si la greu. Si Doamne-Doamne stie ca am jurat de-a dreptul. Asa a fost: In urmatoarele luni, am avut parte numai de bine. Iar In 14 septembrie, crucea a devenit mai grea.

Am primit In viata noastra un soare ce avea sa poarte nume de printesa – MAYA -, dar soarelui Ii lipsea ceva... stralucirea sanatatii. Semnele fericirii erau acolo, sub ochii nostri. "Felicitari, ai o sarcina tare faina", erau vorbele medicului care urmarea ciuticul cum creste In burtica. Puiul de om si oamenii mari din jurul lui nu aveau sa stie ca povestea vietii tuturor avea sa se schimbe In momentul In care micul sufletel a venit pe lume... pe 14 septembrie 2007. La ora 12:55, cand puiul a scancit pentru prima data In viata, toti oamenii mari apropiati lui au plans de bucurie. Avem o fetita... cea mai frumoasa din lume. Omul mare care i-a dat viata abia asteapta sa o tina In brate si sa o puna la san. Asteptarea e curmata, Insa, de o veste cumplita: "Doamna, dumneavoastra stiati ca copilul are probleme mari? A facut stop cardio-respirator si a necesitat resuscitare. si are un suflu cardiac foarte pronuntat." De unde avea omul mare sa stie toate astea? Vorbele medicului care urmarea ciuticul cum creste In burtica Imi rasunau dureros In minte: "Felicitari, ai o sarcina tare faina", "Felicitari, ai o sarcina tare faina", "Felicitari, ai o sarcina tare faina". Lacrimile au tasnit si primul lucru care mi-a venit In minte a fost sa-mi cer iertare... De la oamenii mari care erau atat de fericiti. Au urmat patru zile In care cu totii oscilam Intre disperare si fericire. Cand fericiti, cand disperati. Puiul de om lupta sa traiasca, iar oamenii mari In halate albe faceau tot ce le statea In putere sa tina sufletelul aproape de noi. In ziua a cincea, am zarit si Ingerul.Un Inger In halat alb care ne-a redat sufletelul pe care Il credeam pierdut. In trei saptamani, dupa zile Intregi de incertitudine si suferinta, am primit o alta veste cumplita: sufletelul sufera de trisomie 13 In mozaic, o afectiune genetica ce are o incidenta de un caz la 20,000 de nasteri. Oamenii mari care i-au dat viata sufletelului cu ochi albastri afla ca media de viata In aceste cazuri nu depaseste un an. Incep cautari disperate pe internet, In randul altor oameni mari cu halate albe si totul se confirma pana la urma. Dar vine si o veste buna: putem veni cu sufletelul acasa, In patutul ei cu asternut roz, plin de jucarii. Urmeaza trei saptamani de vis. Ciuticul mananca si doarme, asa cum Ii sta bine unui sufletel cuminte. Oamenii mari care i-au dat viata nici nu banuiau ca totul avea sa se schimbe. Intr-o sambata. Suparat pentru ceva, puiul de om Inceteaza sa mai respire. Omul mare care o tinea In brate pe cea mai frumoasa fetita din lume face ce-i dicteaza sufletul si instinctul: pune gura pe gurita puiului de om si sufla aer si cheama oamenii In halate albe. Acestia vin foarte repede, dar ciuticul primeste aerul de la omul mare care i-a dat viata si respira din nou. Oamenii mari In halate albe ajung foarte repede, dar puiul de om a venit din nou Inapoi si respira normal. Oamenii mari si ciuticul raman acasa cu sufletele Inghetate de spaima. Povestea se repeta Insa luni seara, cand puiul raspunde din nou unei chemari si se opreste din respirat. Omul mare care o tinea In brate Ii ofera din nou aerul salvator, iar oamenii mari In halate albe le iau pe amandoua si le duc In mijlocul lor. Urmeaza o saptamana cumplita, In care puiul de om Inceteaza sa respire de saisprezece ori. Raspunde chemarii, dar oamenii mari In halate albe o aduc Inapoi de fiecare data. Disperat, puiul de om cu ochi albastri plange cu sufletul de fiecare data. Nu e lasat sa plece. Povestea se repeta la nesfarsit. Oamenii mari pierd sirul tentativelor de a pleca ale ciuticului, dar acestea, cu siguranta, depasesc uluitorul numar de treizeci. si de fiecare data cineva e acolo si Il aduce Inapoi... pentru Inca cateva ore sau zile.

Oamenii mari In halate albe analizeaza totul si Intr-o zi de miercuri ne comunica "oficial" ca "Nu se mai poate face nimic. Problema cea mare nu mai e inimioara puiului de om, ci trisomia. Stopurile respiratorii sunt de origine centrala (din cauza afectarii creierului)". "Bun. si noua ce ne ramane de facut?", vine Intrebarea fireasca a oamenilor mari care au dat viata sufletelului cu ochi albastri. "Sa asteptati", a venit, fara menajamente, raspunsul din partea omului mare cu halat alb. Practic, a fost ca o condamnare la incertitudine, la un sfarsit care va veni cand va vrea Dumnezeu. Lacrimile ard din nou obrajii sleiti de putere ai omului mare care Isi vrea sufletelul In brate, sa-l sarute la nesfarsit.

Omul mare cu par lung si ochelari Isi strange comorile In brate si Incearca disperat sa Isi stapaneasca lacrimile de durere. Reuseste. si, Impreuna cu alti oameni mari, decide ca e mai bine sa venim acasa. Acasa de tot. Dar mai dureaza o saptamana pana cand camera puiului mic e dotata cu tot ce trebuie: oxigen, aspirator si o salteluta pe care nimeni nu vrea sa o auda, pentru ca asta ar Insemna ca ciuticul nu mai respira.

Cat am fost departe de casa, Impreuna cu noi mai suferea o fetita balaie cu ochi albastri. Era suspecta de leucemie, Insa gandurile Ii erau cat se poate de limpezi si de sincere. Mi-a spus Intr-o zi ca ea stie de ce puiul mic cu ochi albastri e "cuplat" la un sigur televizor (monitorul functiei cardiace). A spus ca celalalt televizor din salon era pentru suflet, iar micul meu omulet nu are probleme cu sufletul, deci ala nu trebuie monitorizat. Cat adevar In vorbele unui copil de cinci ani! In saptamana de asteptare, omul mare care sta cu sufletelul Isi pune gandurile pe hartie nu ca sa nu le uite, ci ca sa-si ofere ocazia de a-si descarca sufletul si de a Impartasi ceea ce simte.
20 noiembrie 2007
Baia Mare

"Tristete nemarginita. Suferinta. Lacrimi. Rugaciuni. Mister. Totul e alb In jur si miroase a clor. Infirmiera tocmai a terminat de sters praful si de spalat pe jos. Mirosul Intepator Imi ajunge In suflet si brusc revin pe micutul scaun, realizand ca puiul meu are nevoie de mine In continuare. E In bratele mele si ma priveste rugator fix In ochi. Albastrul splendid al privirii ei Imi cere insistent sa fac ceva. Orice. Orice Insemnand un gest marunt care sa-i arate ca o iubesc. Este convinsa de asta, dar are nevoie de noi si noi dovezi. Ii place sa fie iubita si mangaiata... cu atat mai mult cu cat suferinta ei este nemarginita. Cunoaste durerea Inca de la nastere. Cunoaste lumea de dincolo Inca de la varsta de cateva ore. A fost acolo timp de 40 de minute, dar a venit Inapoi pentru ca are o misiune importanta pe pamant. Oamenii mari din jurul ei nu o cunosc. Incearca doar sa o ghiceasca. Pana acum, daca despre asta e vorba, a reusit. A unit o seama de oameni si i-a facut sa-si deschida sufletele ca niciodata pana acum. Sufletelul ei stie ca e iubita ca lumina ochilor. Lumea unor oameni mari se Invarte acum doar In jurul ei. Insa LUMEA ei e atat de mica! Se Intinde doar de la patutul rece de inox pana la patul opus In care doarme un om mare.

De "cutiuta" plina cu oxigen sta proptit In trompa un elefantel zambaret, roz In obraji. Parca ar sopti usor: "Linisteste-te, copil mic! Sssst... Dormi linistit, pui de om!" Ochii puiului nu se mai dezlipesc de chipul albastru cu bujori roz, decat atunci cand sunt Inchisi si viseaza Ingerasi sau cand unii oameni mari din jurul ei Ii vorbesc sau o asculta. Oxigenul umple In continuare "cutiuta", iar timpul parca sta In loc pentru noi. Insa boala nu sta sa numere secundele si minutele. Ea macina In continuare. Iar oamenii mari In halate albe sunt neputinciosi. Spun ca nu mai pot face nimic. La fel de neputinciosi sunt si oamenii mari care i-au dat viata. I-au dat-o o data... Iar a doua, a treia, a patra... a nu-stiu-cata oara nu se mai poate. E imposibil. Dar ea tot mai vrea printre oamenii mari. si vrea sa fie iubita. Asta se poate. Fara limite. Nu se poate sa obosesti iubind. Oamenii mari nu vor obosi niciodata iubind-o. si, Intotdeauna, un sarut dulce, parintesc, se va asterne pe obrazul sau pe umarul puiului, ce sta culcat In patul rece de inox." 23 noiembrie 2007
Baia Mare

"Mi se pare deja o joaca. Un fel de "v-ati ascunselea" cu viata si cu moartea. In zilele senine, cum e azi si cum a fost ieri, copilul mic e linistit. Cu privirea senina, parca numara orele care trec. Un om mare, caruia seninatatea ei Ii lumineaza chipul, tine In mana o sticluta mica, mica, din care cu fiecare miscare a guritei copilului mic, se scurg Incet mililitrii de lapte. Privirea fixa si albastra oboseste tot mai repede, dar parca ar spune "mai vreau"

Mi-ar fi greu acum sa descriu ce am simtit In fiecare zi a celor patru luni cat am avut soare In casa. Insa am Invatat enorm de multe In aceste zile. In primul rand, am Invatat ca Dumnezeu stie foarte bine ce face, chiar daca la momentul respectiv cei care poarta crucea nu realizeaza sau ridica ochii spre Cer si se Intreaba "De ce?" sau unii chiar ridica pumnii spre Cer si striga cu disperarea care Ii cuprinde In unele momente "Ajunge!". Sunt Incercari prin care trebuie sa trecem. Iar unii iesim mai tari din anumite Intamplari, altii Insa mai slabi. Riscul cel mai mare este sa pierzi si acel dram de credinta pe care l-ai avut atunci cand Dumnezeu a decis sa te puna la Incercare. Credinta adevarata este atunci cand, In cazul nostru, omul mare cu ochelari are puterea sa spuna cu convingere ca noi ar trebui sa-i multumim lui Doamne-Doamne ca ne-a ales pe noi sa-i dam un Ingeras. Eu am considerat atunci ca poate nu meritam asta, dar trebuie sa o spun ca, In ultimele ore cat am vazut-o printre noi, chiar daca sufletelul ei era deja acolo Sus, soarele meu a aratat exact ca un Ingeras, cu bujori rosii ca de rubin... Doar ca aripile nu i se vedeau. N-am avut parte si de acest privilegiu!

Ma coplesesc si acum lacrimile cand Imi aduc aminte cat de fericit era soarele nostru pe 3 iunie, cand MAMI si TATI au dansat, sub ochii tuturor, dansul fericirii lor. A dansat efectiv si el cu noi si n-am sa uit niciodata ca parca mai avea un pic si ne mangaia pe obraji pe amadoi si ne spunea "Va iubesc". Cu siguranta ca de acum Incolo Shania Twain – "You’re Still The One" va fi piesa familiei noastre. Valabila de la sufletul unuia pentru ceilalti. "(When I first saw you, I saw love.
And the first time you touched me, I felt love.
And after all this time, you're still the one I love.)
Looks like we made it
Look how far we've come my baby (…)
You're still the one I run to
The one that I belong to
You're still the one I want for life
(You're still the one)
You're still the one that I love
The only one I dream of
You're still the one I kiss good night
Ain't nothin' better
We beat the odds together
I'm glad we didn't listen
Look at what we would be missin' (…)"

Odiseea ciuticului meu nu s-a Incheiat pe 13 ianuarie, cand cei dragi si-au luat ramas-bun de la trupusorul ca de portelan al unui soare ce a stralucit pe Pamant prea putin. Nu. Ciuticul Isi continua calatoria, Imbracat numai In alb, cu o crenguta de maslin In locul coditelor pe care mami visa sa i le prinda In fiecare zi. Aripioarele de Ingeras pe care i Le-a dat Doamne-Doamne In 13 ianuarie vor purta ciuticul nostru prin locuri nebanuite: pe buzele altor pui de om aducand cate un zambet, In sufletul oamenilor mari care au iubit-o aducand poate putina alinare, In trupusorul chinuit al altor sori care sufera asa cum a suferit ea. si cine stie pe unde o vor mai duce aripioarele si gandurile bune? La despartire, MAMI – omul mare care i-a dat viata – i-a cerut doua lucruri: sa fie cuminte si sa nu zboare prea aproape de Soare si sa mai vina prin visele oamenilor mari care i-au dat viata, sa vada si ei ce mai face Soarele lor.

Nu te vom uita niciodata, soarele nostru! Somnic usor, galuska!

Iisus Hristos

Am avut un vis In noaptea de Craciun. Mergeam pe o plaja, iar Domnul, pasea alaturi de mine. Pasii mi se imprimau In nisip, lasand o dubla urma. Una era a mea, cealalta a Lui. Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pasii nostri reprezinta o zi din viata mea. M-am oprit ca sa privesc In urma si am vazut pasii nostri care se pierdeau In departare. Dar am observat ca In anumite locuri, In loc de doua urme, nu mai era decat una singura. Am revazut filmul vietii mele. Ce surpriza! Locurile In care nu se vedea decat o singura urma corespundeau cu zilele cele mai Intunecate ale existentei mele sau de o proasta dispozitie, zile de Incercari si Indoiala, zile de neliniste si de rea vointa, zile de egoism, zile de nesuportat..., zile In care eu fusesem de nesuportat. Atunci, Intorcandu-ma spre Domnul, am Indraznit sa-i reprosez:
- Totusi, ne-ai promis ca vei fi cu noi In toate zilele! De ce nu ti-ai pastrat promisiunea? De ce m-ai lasat singur In cele mai grele momente din viata, In zilele In care aveam cea mai mare nevoie de Tine?
Iar Domnul mi-a raspuns:
- Iubitul Meu, zilele pentru care n-ai vazut decat o urma de pasi pe nisip, sunt zilele In care Eu te-am purtat pe brate!
(Ademar Barros-poet brazilian)

Rita, mami de ingeras Maya

(Baia Mare)

Povestea pe forumul E.M.M.A.

Dedicatii pentru Maya


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

Oamenii mari care au grija de copilul mic ar face orice ca puiul de om sa simta placere cand mananca. Efortul este enorm, iar puiul adoarme nesatul. Nimic, nici chiar stomacul pe jumatate gol, nu o mai poate trezi. Poate un sarut... barbos... o mai face sa deschida "o septime" dintr-un ochisor, care se Inchide rapid si continua sa odihneasca puiul de om. Am constatat ca omuletul din patul rece de inox stie sa aprecieze dragostea ce i se ofera. Absenta pentru cateva ore a oamenilor mari care o iubesc o fac sa devina agitata. Mangaierea unui strain si laptele caldut o potolesc In toiul noptii doar pentru cateva ore. La venirea diminetii, dorul devine insuportabil parca si puiul de om deschide ochii si cauta pe cineva. Pe cineva pe care noi, oamenii mari, Ii numim "MAMI" si "TATI". Nu e niciunul aproape. Oamenii mari In halate albe nu iau In seama lacrimile ei. De disperare, o mangaiere si un pic de lapte, chiar si rece, ar fi fost de-ajuns pentru ca omuletul sa se linisteasca. Dupa un ocean de lacrimi, copilul mic primeste In final doar laptele rece si poate o gura de oxigen. Mangaierea avea sa vina mai tarziu... de la MAMI. O mami care i-a promis puiului si si-a promis ei ca nu-l va mai lasa singur niciodata. Promisiunea a reusit sa smulga de pe chipul copilului primul zambet adevarat. Cred ca era un imens "Multumesc si sa nu ma mai lasi niciodata singura". si asa au Inteles oamenii mari de ce puii de om vor sa fie iubiti. O merita! Ei sunt lumina. Ei sunt aer. Ei sunt placere. Placerea de a trai. Ei sunt zambete si – poate, uneori – lacrimi. Puii de om sunt soarele si luna, cerul si pamantul."

 

sg sus Mergi sus