Sabin 17.11.2001 - 8.07.2002

Sabin

O intrebare suna cam asa : " De ce problemele tale sunt mai importante decat ale celorlalti?" iar raspunsul care vine : " Pentru ca sunt ale mele...!" De ce ai impresia ca tu ai suferit cel mai mult? Pentru ca ai simtit-o pe propria ta piele. De ce Doamne-Doamne da "fericire" celor care nu stiu ce sa faca cu ea si "o inneaca" sau "o arunca"? De ce nu "o da" celor care o vor si vor avea grija de ea si o vor tine in brate panca cand nu vor mai traii pe acest pamant?

O replica dintr-un film spune cam asa : Ai sa ma iubesti pana cand nu voi mai fi? raspuns : Nu, te voi iubi pana la sfarsitul vietii mele. Dar cine sunt eu sa judec? Nu judec dar cred ca mi-am castigat dreptul sa intreb macar " de ce?" Mi-ai dat destula suferinta si multe lacrimi am varsat. Amandoi l-am vrut dar se pare ca Tu l-ai gastigat. Acum tot ce pot sa te mai rog e sa ai grija de el asa cum stiu ca cu as fi ajut grija de el si sa-l iubesti asa cum eu il iubesc si il voi iubi, atata timp cat voi face umbra pe acest pamant. Ma alina gandul ca stiu ca am sa-l revad si voi putea sa am grija de el si il voi tine in brate, atunci cand voi fi langa Tine.

Iti multumesc Doanme ca te-ai indurat de sufletul meu si mi l-ai mai alinat dandu-mi 2 "floricele" pe care sa le ingrijesc si sa le iubesc. Iti multumesc ca mi-ai dat bucuria de a le tine in brate , de a le veghea somnul si de a le feri de rele.

Povestea mea incepe cam asa: In ziua in care am implinit 20 de ani am intalnit un baiat care m-a facut sa ma simt cea mai importanta fiinta de pe fata pamantului. Aspectul fizic nu m-a atras catusi de putin dar imi castigase sufletul. La o saptamana ne-am mutat impreuna si de atunci au trecut 10 ani decand impartim si rele si bune. In 2001 am ramas insarcinata. Plangeam zilnic. De ce? Nu stiu, dar incepeam sa realizez ca nu mai sunt singura si ca va trebui sa nu mai fiu egoista. Nu mai puteam sa ma gandesc numai la mine, avem un sufletel la care trebuia sa ma gandesc. Asa se face ca am hotarat ca pe data de 17.11.2001 sa facem cununia civila. Dimineata am fost la sfat iar seara la ora 21.15 am auzit pentru prima data plansul "ingerasului" meu. Era baietel de 3kg si 49.5 cm. Doctorul care mi-a supravegheat sarcina nu m-a trimis decat de 2 ori la ecografie si nici nu s-a pus in discutie sa fie 3D. Eu nu aveam de unde sa stiu ca exista si asa ceva. Doctorita pedriata din spital mi-a zis ca are suflu sistolic, dar ca apare si dispare. " Nu e ceva grav" avea sa concluzioneze intr-un final. " Toti copii se nasc cu asa ceva." Am crezut-o. De unde era sa stiu eu ce implica toata povestea asta. Doar ea e de meserie si trebuia sa stie eu nu aveam cum sa o contrazic. La o sptamana de cand am ajuns acasa m-am trezit la usa cu o doamna maruntica care imi spune ca e asistenta de la policlinica de care apartineam si ca a venit sa vada copilul, ca asa se face. Am poftit-o in casa si am condus-o la ingerasul meu care statea cumintel la el in patut. L-a verificat si a zis ca e bine dar ca o sa vina si D-na doctor sa il vada si ca or sa vina fiecare o data pe saptamana. Am ramas surprinsa. Chiar nu ma asteptam ca cineva sa prezinte atat de mult interes pentru "boboceii" care abia venisera pe lume. Dupa lipsa de interes de care m-am lovit la "Spitalul Municipal" unde am nascut, sa vad atata interes din partea unei doctorite si unei asistente de policlinica... era prea frumos. La doua zile a venit D-na doctor Socosan. Nu am sa o uit niciodata. A fost cea mai sincera si calda persoana pe care puteam sa o intalnesc. Dupa un control mai amanuntit mi-a zis ca nu-i place cum se aude inimiora, ca are un sunet care ei nu-i place si ca trebuie sa ma duc cu el sa-i fac o ecografie. Ce am simtit? Nu stiu. Nu stiu daca am avut puterea sa mai simt ceva. Sa plang...? Poate asi fi reusit dar nu vroiam ca "bebita" sa simta ca sunt nelinistita, si atunci am zambit... Era singurul lucru care il puteam face ca sa-mi ascund ceea ce eu simteam cu adevarat in acele momente. Poate ca lumea credea ca sunt nebuna , dar a fost singurul lucru pe care l-am putut face. Atunci mi-a venit in minte visul pe care l-am avut gravida fiind cu el si am inceput sa plang in hohote. L-am strans in brate si am simtit ca-l pierd... In luna a 6 de sarcina am avut un vis pe care am incercat cu disperare sa-l uit, dar cu cat incercam mai mult cu atat parea mai real. Am visat ca eram intr-o camera, dar e o bezna totala si doar o lumina era pusa pe mine. Stateam si ma intrebam ce o sa fie: fata sau baiat ( desi am stiut de la inceput ca e baiat. Am simtit pur si simplu... Nu pot explica ). Din spate o prietena foarte buna de-a mamei mele, pentru care eu aveam o afinitate aparte, mi-a zis ca e baiat dar ca nu o sa am parte de el. In continuarea visului se facea ca eram pe malul Marii si ca baiatul meu, care avea vreo 20 de ani, se uita cu un zambet atat de calm si atat de cald incat mi-am zis ca el nu o sa moara ci doar se duce sa lucreze pe mare si eu nu am sa-l mai pot vedea. Atata tot. In clipele alea am simtit o liniste interioara pe care nici acum nu mi-o pot descrie. Nu o pot intelege si nici nu am mai simtit-o de atunci. Din clipa in care m-am trezit am trait cu frica ca baietelul meu o sa moara innecat. Abia dupa ce nu a mai fost am reusit sa descifrez acel vis. Noi l-am botezt Sabin dupa fratele nasei lui care a murit inecat in Dunare. El s-a nascut ca sa se numeasca asa si a murit ca sa aibe gija de noi.

Dupa 3 luni de la vizita D-nei doctor am reusit sa-i facem ecografie iar verdictul a fost simplu si sec" are tetralogie Fallot, adica 4 defecte la imina si va trebui operat. De ce a durat atat pana sa ni se spuna ce are? Pentru ca la Budimex D-l doctor , ba era plecat in concediu , ba nu avea chef sa primeasca pacienti, ba programul lui era de la 9.00 la 10.00 si in aceasta ora nu putea sa examineze decat 4-5 pacienti, iar la ora 7.00 dimineata cand sotul meu ajungea acolo avea numarul de ordine 20. Cum sa pot sa-mi ajut ingerasul cand nimeni nu vroia? Asa am reusit, prin relatii si interventii, sa ajungem la "Grigore Alexandrescu". Am ajuns si la " Fundeni" iar de acolo mi-au zis ca trebuie pus pe lista ca operatii de tetralogie Fallot se fac doar in Italia si ca acolo e cel mai indicat sa mergem. Dar.... birocratia de la noi din tara te omoara inainte ca tu sa poti face ceva. De la aflarea cumplitei vesti am invatat sa am rabdare si sa pretuiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima.

Ingerasul meu in cele aproape 8 luni de zile a facut tot posibilui sa fie un copil normal. La 7 luni avea 8 kg si nu dadea nici un semn ca ar fi bolnav. Intr-un final am reusit sa ajungem cu el la Institutul de Cardiologie din Timisoara la Prof. Dr. Socoteanu. Am vorbit cu dansul si ne-a spus ca sa stam fara grija ca in proportie de 98% o sa fie un copil absolut normal. Dupa doua saptamani de spitalizare, fara ca nimeni sa ma bage in seama am recurs la "vechiul obicei" al romanilor: " spaguta". A doua zi ne-a bagat in operatie. De ce a trebuit sa stam 2 saptamani in spital degeaba... nu am inteles. Luni dimineata, intr-o zi de 8 iulie 2002, a fost pentru ultima data cand mi-am tinut copilul in brate. L-am tinut in brate atatta timp cat i-au facut injectia ca sa-l adoarma. Nu am vrut pentru ca stiam cat de greu imi va fi, dar fortata a trebuit sa o fac. A inceput sa planga si in secunda urmatoare cu lacrimile siroindu-i pe obraz se uita la mine cu aceeasi fata calda si dragalasa ca acela din visul meu. M-am intors pe calcaie si am vrut sa o rup la fuga din sala de poeratie si din spital tanandu-l cat pot de tare la piept fara a fi capabila sa-i dau drumul. A venit o asistenta si mi-la "smuls" din brate fara nici un pic de sentiment. Atunci am stiut ca il tin pentru ultima data in brate. M-am intors in sala de asteptare si am inceput sa plang. Eram singura pentru ca pe sotul meu nu au vrut sa-l lase sa stea cu mine. Sa-i condamn? Normal! Am tot dreptul, pentru ca m-au lasat sa stau acolo singura fara sa pot pune capul pe umarul sotului meu si normal ca sunt furioasa pentru ca nu i-au permis sotului meu sa-si vada pentru ultima oara copilul. Profesorul iesea si intra din sala iar eu mereu aveam aceeasi intrebare "Cum e?" si el cu acelasi raspuns sec "Bine!". Ce puteam sa inteleg eu prin "bine"? Nu ma ajuta cu nimic. Dupa 8 ore de frant maini si framantari nenumarate au iesit din operatie. Cu zambetul pe buze ca si cum ar fi facut o banala operatie de apendicita care a descurs foarte bine si au terminat-o in jumatate de ora. A intrat in coma. Singurul om, pentru ca inca nu-i pot numi si pe ceilalti "oameni", a fost Dr. anestezist, care a avut curajul sa-mi spuna, fara alte ocolisuri, ca nu crede ca o sa scape si nu a vrut cu nici un chip sa primeasca ceva,( nici inainte nici dupa). A 2-a zi l-au operat iar, desi anestezistul nu a fost de acord. Si in aceasta zi Profesorul s-a afisat cu un zambet rece si nelalocul lui, dar e " Profesor Doctor". Au iesit din operatie la ora 20.00 si mi-a zis ca-si revine. "Nu glumiti cu astfel de lucruri si nu o ziceti doar ca sa ma faceti sa ma simt mai bine. Nu-mi dati sperante si nu ma faceti sa-mi fac iluzii desarte." a venit replica mea iar raspunsul lui a fost " Nu. Chiar isi revine". La ora 20.30 Doctorul anestezist mi-a spus ca copilul meu a murit. " N-ati vorbit cu Dl. Profesor?" Ce am zis nu mai stiu dar stiu ca am zambit, am spus multumesc si am inceput sa urlu de durere. Cred ca i-am multumit pentru ca a fost singurul care mi-a spus adevarul, fara nici un fel de amenanjamente. De ce am zambit ? ca sa ma apar de propriile mele sentimente. Erau sentimente de durere, de frustrare , de amagire si de dor. Mi-era dor de copilasul meu. In noaptea aceea nu am putut dormi in spital ci am optat sa stau cu sotul meu in masina si nici macar in curtea spitalului pt ca nu aveam voie, ci la poarta undeva pe drum. Sotul meu a vrut sa-l vada si sa-i aprinda o lumanare eu nu am vrut sa merg cu el dar l-am asteptat la usa. "Ingerasul" meu zacea pe o targa rege, dezbracat, in baia de la parterul spitalului. Acolo era cel mai rece iar ei nu au morga. Avea o bucatica de lumanare care intre timp se stinsese. Am intrat si eu la el pentru ca sotul meu vb cu el si aveam impresia ca si-a revenit, ca de fapt traieste si nimeni din spital nu stie. Am simtit un miros putermic de anestezic, miros care il mai simt si acum din cand in cand si ma gandesc ca e langa mine. A doua zi dimineata am fost sa-i cumparam hainute noi si sa dam comanda de sicriu si cruce. Inainte de plecare Dl. Profesor a vrut sa vorbeasca cu noi. Am fost si am aflat cu nonsalanta ca se mai intampla si ca nu-i nici o problema ca si el a pierdut un copil. Dar ce ma intereseaza pe mine de el? Acela era copilul meu si-l vroiam inapoi iar el nu putea sa mai faca nimic sa mi-l dea. Atunci n-am condamnat pe nimeni si nu am vrut sa gasesc vinovati. Am spus doar ca asa a vrut D-zeu si sunt convinsa ca are El alte planuri cu noi. La ora 12.00 plecam din Timisoara cu "ingerasul" nostru intr-un sicriu mic, asezat de tatal lui cu multa grija in porbagajul masinii cu care venisem. O Dacia Berlina. Toate lucrusoarele lui le-am lasat in spital la o mamaica care era cu fetita ei( care a murit dupa un an. Stiu asta pentru ca am pastrat legatura cu ea). Sotul meu a condus tot drumul inapoi pana la Bucuresti, iar din cand in cand se oprea ca sa-l mai vada si sa-l mai stearga. Plangea de fiecare data si in acelasi timp cu el plangea si cerul. Era o ploaie de nu vedeai la 1m. Ajunsi acasa la ora 12 noaptea l-am asezat in garsoniera nostra, pe singura masa care o aveam in casa iar eu am stat pe holul de la bloc pentru ca nu puteam sa stau acolo. Vroiam sa-l iau in brate si nimeni nu-mi putea explica de ce nu am voie. Si acum am ramas cu dorul de a-l tine in brate dar ma consolez si ma alin cu cele doua fetite pe care D-zeu mi-le-a dat. Si le iau si le strang tare la piept... si nu vreau sa le mai dau drumul niciodata. Nu exista durere mai mare pentru un parinte decat sa-si ingroape copilul. De ce trebuie totusi sa facem lucru acesta? Sunt prea multe intrebari cu mult prea putine raspunsuri. Totusi o intrebare as avea si eu iar daca cineva stie sa-mi raspunda i-asi fi tare recunoscatoare: De ce Prof. Dr. Socoteanu mi-a spus ca la noi s-au mai facut o multime de astfel de operatii iar la 6 luni dupa ce copilul meu moare apare la Televizor la Stirile de pe PRO TV si spune ca " premiera pe tara la Institutul de Cardiologie din Timisoara Prof. Dr. Socoteanu va face o operatie de tetralogie Fallot", aceeasi boala de care a suferit si "ingerasul meu"? Cu el cum ramane? El ce a fost? Cobai? Dar cine ii da dreptul lui sa aleaga pe cine sa faca experimente si pe cine nu? Normal ca il condamn. Normal ca-l consider responsabil pentru toata durerea pe care mi-a pricinuit-o prin simplu fapt ca m-a mintit. Am dreptul asta pentru ca mi-l-am castigat, prin suferinta care o port si am sa o port toata viata in suflet.

Acum la sfarsit cand toata durerea mi-am afisat-o pe o foaie de hartie, am si eu o rugaminte la tine Doanme: Da curaj parintilor sa lupte pentru copii lor, Da putere sa mearga mai departe, Da rabdare si intelepciune sa-Ti inteleaga deciziile, Da lacrimi sa poata plange pentru a a o lua a doua zi de la capat, fa-i Doamne mai uniti ca sa poata sa aiba grija de "bobocul" lor ,... fa-ne Doamne mai buni....

Cat despre tine "bebita" mami te asteapta acasa,..... in vis...... TE IUBIM.
Monica Neagoe - Bucuresti


sageata Înapoi la "Povestile Noastre"

 

sg sus Mergi sus