Ioana  08.05.2008

Ioana

De multe ori am vrut sa imi astern si eu cuvinte de compasiune, intelegere , mangaiere pentru tine si pentru ingerasul tau... ei bine... nu mi-am gasit cuvintele potrivite... sunt prea sarace.

M-am intrebat de multe ori si eu...DE CE???...Uneori ma gandeam ca este o pedeapsa... sa am pe viata sufletul indurerat... Dar nu pot sa cred asta cu toata fiinta mea pentru ca eu cred ca Dumnezeu e atat de bun... e binele intruchipat... nu???......... ca el nu m-ar putea pedepsi asa de greu. reau sa cred asa:mi-a luat fetita langa el, a scutit-o de greul vietii pamantesti si cand vom fi impreuna..vom fi pe veci. Atunci vom cunoaste adevarata FERICIRE si abia atunci durerea din sufletul nostru va disparea.

 

Cat de fericiti am fi putut fi!!!
La asta ma gandesc in fiecare zi cu lacrimi in ochi ca nu a fost asa. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am un copilas sanatos care si-a dorit asa de mult un fratior sau mai mult o surioara. Dupa un timp ne-am gandit si noi la asta... cumva tematori pentru grija zilei de maine,nu din egoism..nuuuuu. Eram ingrijorati doar de traiul zilnic, de posibilitatile de crestere, educare stiti voi.

Dar intr-o zi am aflat ca vom fi din nou parinti. Atunci nu stiam la ce sa lasam loc...bucuriei sau grijilor???... am lasat in cele din urma loc bucuriei.Imi aduc si acum aminte ochisorii dragului meu baietel cand i-am spus ca o sa aibe un fratior sau o surioara.Cata bucurie. cate intrebari!!! In fiecare seara povesteam despre cum va fi... despre cum va avea el grija de bebe. Imi spunea ca se va ruga ca Doamne,Doamne sa faca sa fie surioara si Doamne il va asculta. Ma uitam la el , zambind...


Doamne-Doamne l-a ascultat sa stiti... dar doar intr-o mica parte.
Am fost la medic... am urmat toate "instructiunile"... vitamine... controale.Totul era super ok..doar greturile si starile celelalte normale. Sincer ma bucurau... stiam in felul asta, simteam ca acolo e ceva si creste.Robi ma intreba mereu: "Acum cat este Ioana?"... fara sa stie evident daca e fetita sau baiat... dar asa ii placea lui sa spuna.

 

Toata lumea mi-a spus ca totul e ok..ma refer la medicii din orasul meu pana cand ne-am hotarat sa mergem la Timisoara la un medic renumit in ecografii pentru a stii si noi daca o sa fie Ioana sau inca un baietel.

S-a intamplat in Saptamana Mare... pe 24 aprilile ne-am dus , toti trei, la Timisoara.Robi foarte emotionat , dorea sa vada bebele.A fost atat de bucuros cand medicul i-a spus ca va avea o surioara si noi la fel... atata bucurie ne-a inundat sufletele si totul a durat 5 minute........ apoi totul s-a prabusit... ceva nu era in regula si medicul ne-a chemat si a doua zi... ne-a spus doar ca ceva nu este in regula... si sa revenim... a fost crunt... dureros... Ne intreba daca stim ceva... ce ne-a spus medicul din orasul nostru... chiar nu stiam nimic... Nu puteam sa cred... nu vroiam sa cred...

 

Am stiut din acel moment ca este ceva grav... am simtit asta. Ziua aceea as vrea sa o uit... noaptea aceea am plans intr-una. Robi se uita la noi intrebator dar nu spunea nimic... ma durea ca nu stiam ce sa-i spun. Sotul meu ma incuraja neincetat... spunand ca va fi bine... stiam, stiam ca nu va fi.


A doua zi o comisie de 7 medici ne-au dat "verdictul"... ingerasul nostru, Ioana nu avea sansa de a fi un copil normal... cineva i-a luat acest drept. Ma uitam in ochii lor..asteptand un raspuns favorabil... dar nu a fost sa fie asa. Ne-au explicat ca sanse sa fie bine nu sunt mai deloc... asta in caz ca va supravietui intrauterin. Sindromul Arnold Chiari a fost diagnosticul pus... saracuta nici piciorusul stang nu il putea misca... cat se chinuise sa creasca ea... de aceea, probabil, abia o simteam miscandu-se.

Ma gandeam ca va fi o minune ... ca toti medicii aceia s-au inselat... ca totul va fi bine. Medicul... un om deosebit, ne-a explicat efectele sindromului si ne-a recomandat intreruperea sarcinii. M-am cutremurat intelegand ce o astepta pe draga mea Ioana pe lumea asta. O astepta durere, chin... interventii chirurgicale complexe... si asta fara o certitudine ca in urma lor se va putea face ceva pt a trai sau pt ai fi mai bine.

De ce oare fetita mea a patit asta???... de ce nu a avut dreptul la o viata normala???... i-am fi daruit atata iubire!!!! O astepta toata lumea doar pentru a fi alintata si iubita. Nu as fi suportat sa fie chinuita... sa fie privita cu dezgust sau discriminata.EU...ca parinte as fi fost neputincios sa o scap de toate astea!!!As fi protejat-o cat as fi fost in viata... dar apoi???


Pe 5 mai trebuia sa mergem din nou... pentru a intrerupe sarcina. O saptamana scaldata in lacrimi... nu pot sa descriu ce clipe grele... cand o mai simteam miscandu-se si am gandeam ca eu astept ca ea sa plece... ca doar atat vom mai fi impreuna si apoi practic o voi alunga din viata noastra... o vom sili sa plece.

Cand ne-am intors de la medic... Robi ne astepta si dupa un tarziu m-a intrebat doar atat:"Este bine cu bebele?"... am izbucnit din nou in plans si nefiind pregatita pt un raspuns adecvat i-am spus ca de fapt nu a fost nici un bebe... ca medicul a gresit...A ramas asa de mirat... cu ochisorii mari, intrebatori pret de cateva momente... Apoi... a spus:"Vezi... si tu ai plans degeaba ca bebe nu e bine...."Nu cred ca m-a crezut pt ca de atunci nu a mai intrebat nimic...nici daca va mai avea vreodata o surioara.. .nimic... si ma doare... dar nu am inca puterea sa vorbesc despre asta...si nici nu stiu.


Am sperat si m-am rugat pentru o minune!!!Dar nu am avut parte de ea... si joi, 8 mai, fix la 2 saptamani de la aflarea vestii... cam la aceeasi ora... Ioana a plecat.

 

I-am cerut iertare in ultimele noastre momente impreuna si am rugat-o sa plece linistita ca aici, pe pamant, nu o vom uita niciodata si ca acolo o asteapta doar bine..ca ii voi darui iubire mereu. Nu luam in seama deloc durerea fizica... nu meritam sa plang ca doare... nu eu sufeream... ci ea, scumpul meu ingeras... pentru ea era un chin imens... pt ca a plecat cu greu de la mami si o astepta un drum intre lumi... singura... asa micuta... un biet sufletel nedreptatit.


Sper ..si asta imi alina uneori sufletul... ca vom fi toti... candva impreuna... ca o voi tine in bratele mele... ca ii voi sterge lacrimile de dor si ca vom fi in sfarsit fericiti.


Daca am gresit prin gestul meu.... imi asum tot pacatul... si daca nu ma va ierta la fel. Mai bine sa ma chinuie constiinta mereu... sa ma doara sufletul neincetat decat ea sa fii suferit mai mult.
Nici nu as vrea ca durerea sa-mi paraseasca sufletul... sa uit???... niciodata


Viata asta o consider doar un prag... o treapta...

Sunt alaturi de voi !Sigur ingerasii nostri sunt impreuna si se uita la noi... de acolo... de sus!Dumnezeu are grija de ei, ii sunt alaturi.
Eu... cum am mai spus.... acolo... sus... in vesnicie poate anii sunt clipe si nu va fi asa de greu pana ii vom imbratisa...

 

Mirela (plicurici pe forum), mamica ingerasului Ioana

 


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

 

sg sus Mergi sus