Antonio Mauro 02.10.2000
Simt ca ma pierd in marea de mesaje postate,dar ma bucur ca exista un loc unde sa iti reversi durerea fara teama de a fii judecat,unde poti sa-ti strigi durerea cu speranta ca cineva te intelege.
Baietelul meu ar fi avut acum 8 ani, am ramas insarcinata la 19 ani dar nu mi-a fost teama ,am decis sa-l pastrez desi nu stiam cum o sa ma descurc sau ce o sa fac in continuare. Mi-am spus ca toate greutatile din lume merita fericirea de a fii mama, mai putin faptul de a fii mama doar cateva clipe ............cateva secunde.
Sarcina a decurs normal aveam putina tensiune,dar daca medicul de familie n-a semnalat nimic nu mi-am facut probleme.La 8 luni jumate m-i s-a rupt apa si am ajuns val-vartej la spital hotarata sa trec peste orice ca sa-mi pot tine fiul un brate,chinurile nasterii le cunoaste orice femeie asa ca trec peste detalii.Am asteptat cu sufletul la gura plansetul fiului meu dar tacerea se prelungea la nesfarsit ca niste cutite in inima mea,risipindu-mi bucuria si speranta si totul.
Fiul meu s-a nascut mort desi cu o saptaman inainte de a naste era bine si sanatos.Daca pamantul s-ar fii deschis in momentul acela sa ma inghita n-ar fii putut sa-mi aline durerea.Am zacut o saptamana in spital ca o stafie,parca nu eram eu cea care statea in patul acela ci o alta persoana la care eu ma uitam din afara,ca un vis din care nu ma putem trezi.
Dar golul si prapastia din mine ma apasau prea tare ca sa nu fiu eu aceea,iar plansetul copiiilor din maternitate i-mi sfasiau sufletul in mii de bucati.Mi-au aratat copilul doar dupa ce am facut un scandal monstru,l-am vazut doar cateva secunde intr-o cutie de carton si-am apucat doar sa-i sarut piciorusele si fetisoara mica inainte sa mi-l ia.Cum pot fii oamenii asa nebuni si cruzi,i-mi spuneau "lasa ca esti tanara ,mai poti face copiii",de parca eram un animal de monta gata sa procreeze la comanda.L-am blestemat pe Dumnezeu ,pe toata lumea,ani la randul m-am considerat vinovata,si-mi spuneam ca ingerasul meu a plecat pt ca nu l-am vrut la inceput.
Mama s-a ocupat de pregatirile de inmormantare,eu eram atat de departe incat simteam ca innebunesc;pana cand m-am lovit din nou de cruzimea omeneasca:Biserica nu accepta slujba.si nici o cruce la capatai.de ce, cand fiul meu era inca un ingeras,neantinat de uraciunea lumii de-afara?in momentul acela l-as fii strans pe preot de gat cu mainile goale fara sa-mi pese de urmari.nici macar de un sicriu adevarat n-a avut parte ci doar de o cutie de scanduri.In momentul in care au cobarat sicriul in groapa nu mi-am dorit decat un lucru :sa mor si eu langa fiul meu.Am urlat,un urlet care nu era al meu ci al unui animal ranit,dar stiam ca nimic nu-l mai aduce pe fiul meu innapoi.
Au trecut 8 ani de-atunci dar inca i-mi aduc aminte chipul lui de parca ar fii aici langa mine;nu mai sunt demult o adolescenta,am pierdut sclipirea aceea intr-o zi insorita de octombrie,si oricat de fericita as fii in ziua de azi, o parte din mine a ramas ingropata alaturi de fiul meu.Am acceptat faptul ca asa mi-a fost scris pentru ca stiu ca ingerasul meu e mereu alaturi de mine si de-acolo din Cer o vegheaza pe surioara lui aici pe Pamant.
TI AMERO PER SEMPRE ANTONIO-MAURO.
Mesajul a fost postat pe site, in sectiunea „Mesajele dumneavoastra”, in :
21 July, 2008 - 19:09 — andy - despre suflete pure
Mergi sus