Ingerasul Irinei - Octombrie 2007

Buna ziua, sunt si eu in aceeasi situatie ca si voi. Incep prin a-ti multumi Bianca pentru ca ai deschis acest forum. As fi vrut si eu sa ajut mamicile care au trecut sau care, din nefericire, vor trece prin aceasta situatie si ma bucur ca am aceasta posibilitate.

Mi s-a intamplat anul trecut in octombrie, dar spre deosebire de voi, am nascut intr-o tara, o tara in care atat mamele cat si copii sunt tratate special. Intr-adevar nu am ce sa le reprosez cadrelor medicale. Au inteles ca 2 tineri trec printr-o situatie crunta si ca merita un minim de respect. Noua ni s-a oferit ajutor de specialitate, dar l-am refuzat. Nu stiu nici acum sa va spun daca am facut bine ca am refuzat, dar asa am simtit atunci. Eram atat de suparati, sufeream atat de mult, dar in mintea mea nu era decat ca vreau sa se sfarseasca totul. Ca vreau sa scap de acest cosmar si sa ajung la mine in patul meu, unde sa plangggggggggggggggg fara incetare.

Fiind la inceput intr-o alta tara, totul nou, am aflat ca sunt insarcinata. Bucurie mare, suntem topiti dupa copii, avem multi finisori pe care-i iubim ca si cum ar fi ai nostri, dar la primul echo medicii au sesizat ceva in neregula. Un mic punct la inima au zis ei, dar ca nu e grav, ca suntem tineri si ca nu exista riscuri, ca totul e corect. Din acel moment au inceput nelinistile mele, vise ingrozitoare, n-am mai fost om. Mi-au spus ca sunt mama anxioasa si m-au bagat la investigatii suplimentare.

Asa am aflat ca copilul meu are Sindromul Dawn. Nu va imaginati ce soc am avut. Nu va puteti imagina prin ce-am trecut. Cate intrebari, cate "de ce". Raspunsul a fost unul singur. Un accident in momentul conceptiei. Vreau sa va mentionez ca nu beau alcool, nu fumez, in momentul cand am stiut ca sunt gravida am renuntat la cafea. Mi-am respectat sarcina consider eu. S-a terminat, sotul meu nici n-a vrut sa auda sa-l pastram, eu ca mama ma durea sufletul, doctorii ne-au spus ca suntem singuri ca un copil cu asemenmea handicap necesita ingrijire speciala, si ca din punctul lor de vedere 99% nu va supravietui pentru ca inimioara este grav bolnava. Un asemenea sindrom, da malformatii grave la inima, etc.

Am nascut la 30 de saptamani, nu doresc nimanui sa ajunga sa nasca si sa plece cu bratele goale acasa. Nu e cinstit, nu e omeneste posibil, dar din pacate, aceste cazuri sunt. Salut implicarea medicilor, au facut tot posibilul ca suferinta noastra sa nu fie amplificata. Aici, in Canada, sotul sta cu tine tot timpul. Ei incurajeaza ca tatal sa fie tot timpul prezent. Nici nu stiti ce bine e. Am plecat din spital si dupa cateva zile au inceput remuscarile. E devastator.

Dar exact cum scria o alta mamica mai sus, afli cine iti sunt prieteni. Si sunt putini. Cel mai des am auzit Doamne, bine ca e copilul meu sanatos. Sunt de acord, toti parintii isi doresc acest lucru, si eu numai asta m-am rugat. Dar parca era o palma data peste fata. Ma durea mult, mi se parea ostentativ. Ma rog, poate exagereaz, asta am simtit. In fata altora, cand vorbeam, imi spuneam hai sa schimbam subiectul. Cred ca-i obosisem, dar imi facea atat de bine, sa-mi spun si eu oful.

Oricum aceasta experienta m-a maturizat. Mi-am dat seama de natura umana. Am renuntat sa-mi mai fac planuri si traiesc clipa, oricum suntem mult prea mici si Dumnezeu are planuri cu fiecare. Trebuie sa intelegem ca asta ne-a fost dat sa traim. Un singur lucru nu inteleg. Cum pot alti sa-si dea copiii, sa-i omoare, sa le faca rau. Asta nu inteleg, desi de multe ori in viata facem lucruri de care nu ne credeam niciodata in stare.

Sper ca nu v-am plictisit cu povestea mea. Mi-a facut bine sa va scriu.
De fapt, vreau sa transmit la toate gravidutele sa lase totul la o parte in aceasta perioada si sa se ocupe de puii lor. Si mai ales sa faceti toate triplu test. Nu stiu cat costa, dar stiu ca 9 luni stati linistite. Si e mare lucru sa stati linistite. Este ca un lobby, daca vreti, pentru ca nu se stie niciodata. Mi-au spus asistentele, cand am nascut, ca nascuse o fetita de 18 ani un copil care avea sindromul. Nu se stie niciodata, nu vreau sa va sperii, Doamne fereste, vreau decat sa va spun ca niciodata n-as fi crezut ca mi se va intampla mie. Si mi s-a intamplat. Va pup si va iubesc pe toate.

Irina, mamic unui ingeras

Mesajul a fost postat pe site, in sectiunea „Mesajele dumneavoastra”,  in :

1 July, 2008 - 10:42 — Irina (Canada)  - Nu se stie niciodata

Înapoi la "Ingerasii Nostri"