Alexandru Stefan 07.02.2008 – 10.02.2008
Numele meu este Mihaela si am 36 de ani.
Am trecut printr-o experineta asemanatoare acum patru luni, doar ca ingerasul meu a trait o zi.
Dupa 10 ani de incercari si chinuri (am pierdut 5 sarcini pana la trei luni), anul trecut, dupa un tratament de aproximativ un an, am reusit sa raman din nou insarcinata. Am fost la control ecografic mi s-a confirmat ca eram in trei saptamani. La cateva zile dupa ecograf am inceput sa am sangerari. L-am sunat pe profesor mi-a prescris tratamentul adecvat chemandu-ma din nou la ecograf.
De aceasta data am mers la alt doctor si s-a descoperit ca uterul meu este fibromatos, trei dintre noduli fiind de dimensiuni mai mari.
Din acel moment mi s-a suplimentat tratamentul, s-a impus repaus total, am facut tot felul de analize (toate au iesit foarte bine), faceam ecografii morfologice din doua in doua saptamani (chiar daca sarcina era mica, ca si varsta), copilul era perfect sanatos si se dezvolta normal.
De cand s-au descoperit fibroamele profesorul zicea mereu,: sa ajunge la sapte luni, lucru pe care l-am sperat cu toata fiinta mea.
La 28 de saptamani, au aparut contractiile, iar unul din fibroame a inceput sa doara si sa devina proeminent.
Am fost internata in spital marti 5 februarie 2008. Mi s-a spus ca, daca copilul se va naste acum, nu va trai . Am fost tinuta sub obseravtie 24 de ore din 24, s-a incercat tot ce a fost posibil pentru a opri durerile si prelungi termenul, dar joi 7 februarie 2008 la ora 11.30 am nascut un baietel de 1.40 kg si 40 cm pe nume Alexandru Stefan.
Totul s-a intamplat foarte repede, nimeni nu se astepta, dar din cauza presiunii exercitate de fibrom au aparut contractiile, iar copilul a fost practic aruncat afara. In acele momente am asteptat cu sufletul la gura sa-i aud glasul, iar atunci cand i-am auzit plansul, chiar daca a fost foarte slab, am simtit ca-mi explodeaza inima de bucurie. Nu au contat toate durerile pe care le-am suportat dupa ce s-a nascut (copilul nu se angajase pentru nastere, a fost nevoie sa se taie membranele pentru a forta nasterea, placenta a ramas lipita si a trebuit chiuretata, a fost nevoie de copci, dar din cauza hemoragiei a fost totul mai dificil, s-au pus 2 copci pe acelasi loc, fibromul inca durea si multe altele) important era ca traia.
Chiar daca totul s-a petrecut foarte repede toata lumea era pregatita pentru a-l primi pe micut. A fost intubat chiar in sala de nasteri, dupa care a fost dus la terapie intensiva si controlat.
Totul era normal si la locul lui, nu avea nici o malformatie, toata lume s-a bucurat si au spus ca totul este in regula, doar ca este prea mic ca si varsta.
M-am ridicat din pat dupa o ora de la nastere chiar daca mi s-a spus ca nu este bine si m-am dus sa-mi vad puiul.
Era plin de furtunuri si sonde, dar traia, iar ochisorii lui erau atat de vioi. Cand mi-a auzit vocea si-a intors ochisorii spre mine. M-am apropiat de el si am inceput sa-i vorbesc, sa-l mangai, sa-l pup si simteam cum tresare la fiecare soapta, la fiecare atingere, era plin de viata.
Stateam langa el atat cat mi se permitea, ieseam pe hol la sotul meu, dupa care mergeam din nou la el. Totul parea in ordine nimic nu prevestea ce avea sa se intample.
Vineri dimineat, a intre orele 2-3, a facut prima complicatie la plamanul drept (mi s-a spus ca plamanii lui sunt foarte subtiri si de aceea s-a intamplat), intre orele 7-8 a facut prima hemoragie cerebrala.
Atunci ne-au intrebat daca vrem sa donam sange (nu aveau sange compatil cu al lui). Au luat de la sotul meu, iar dupa transfuzie si plasma s-a simtit mai bine.
In acel moment i-am spus sotului meu sa mearga dupa preot, ca sa-l putem boteza. Dupa botez lucurile au inceput sa se inrautateasca, iar dupa 40 de minute de reanimare la ora 18.10 inimoara lui a incetat sa mai bata.
Cand mi-au spus ca trebuie sa-l deconecteze de la aparate am simtit ca toata lumea s-a prabusit, ca inima mea a inceatat sa mai bata, ca nu mai am nici un motiv sa traiesc.
M-am certat cu Dumnezeu si i-am spus ca nu-i drept sa-mi ia ingerasul, ca l-am dorit din tot sufeltul, ca voiam sa-l iau acasa nu sa-l duc la cimitir.
Am fost intrebata daca vreau ca sotul meu sa-l vada pe piticul nostru. A fost lasat inauntru si ni s-a permis sa ne luam ramas bun de la el ( l-am mangaiat, l-am imbratisat, am vorbit cu el, l-am pupat, i-am facut fotografii).
Cel mai greu mi-a fost vineri noaptea in spital, deoarece in rezerva mai erau 2 mamici cu puiutii lor, iar la fiecare gangurit al lor cineva imi rasucea un cutit in inima - ei traiau, iar piticul meu era mort. Abia asteptam sa vina dimineata sa pot pleca acasa, unde puteam fi singura - eu si durearea mea.
Deoarece a murit vineri seara nu am putut sa-l luam acasa decat marti. Deoarece nu am foste de acord cu necropsia a durat o zi intreaga sa obtinem actele necesare inmormantarii.
L-am inmormantat langa bunica lui, mama mea, ca sa nu fie singur, sa nu-i fie urat, sa poata avea cineva care l-ar fi iubit enorm (daca ar fi trait amandoi) grija de el.
Slujba din biserica a fost cu totul iesita din comun, pana si preotul plangea atunci cand citea.
Totul a fost foarte impresionant si marcant.
Desi au trecut aproape 4 luni imi este inca foarte greu, doare inca, imi este greu sa vorbesc despre ce s-a intamplat si ma rog la Dumnezeu in ficare zi sa ma ajute sa pot avea si eu un puiut.
Te-am vazut la Gala UNICEF, am ateptat sa apara acest site si as vrea sa stiu cum pot ajuta la randul meu pe altii. Te admir pentru ceea ce faci si sper ca voi reusi asa cum ai facut-o si tu, sa depasesc durerea pierderii copilului meu.
Unui copil indiferent daca a trait un timp, s-a nascut mort sau a fost un vort spontan tot copil este si va ramane in inima si sufletul nostru de parinti.
Iti multumesc.
Mihaela C., mamica ingerasului Alexandru Stefan
Mesajul a fost postat pe site, in sectiunea „Mesajele dumneavoastra”, in :
26 May, 2008 - 17:28 — Mihaela C. - Ingerasul meu
Mergi sus