Matei 18.05.2008
Niciodata nu m-am gandit ca a avea copii (un lucru ce parea asa de usor candva) va deveni mai tarziu aprope imposibil. Spun asta pentru ca, atunci cand Maria avea 1 an si 8 luni, am hotarat sa ne marim familia. La inceputul lunii iulie am ramas din nou insarcinata. Bucurie mare, dar si putina teama pentru ca nu stiam cum va evolua sarcina - speram la fel de bine ca si prima data. De ziua Mariei (25 august 2007) am anuntat toti prietenii ca vom fi din nou parinti. Din pacate, la o saptamana, pe 1 sept 2007, am pierdut sarcina de 9 saptamani care s-a oprit din evolutie. Multe lacrimi, dezamagire si intrebari ramase vesnic fara raspuns. La spital am fost nevoita sa trec printr-un chiuretaj dupa care m-am refacut foarte repede. Medicul care imi urmarea sarcina s-a spalat pe maini si mi-a dat raspunsul frecvent: pana in 3 luni se intampla, nu se cunoaste motivul. Mi-a impus o pauza de 2 luni dupa care mi-a dat din nou unda verde.
Cu teama si speranta am hotarat sa incercam din nou asa ca, la jumatatea lui ianuarie 2008, am ramas din nou insarcinata pentru a 3-a oara. Au urmat vizitele regulate la ginecolog, analize, ecografii si tot ce tine de urmarirea unei sarcini. Niciodata nu am avut preferinte legate de sexul copiilor. Ne-am dorit sa fie sanatosi si in burtica si dupa aceea. Pe la 3 luni si jumatate am aflat ca va fi baietel. Il vedeam cum creste si ma rugam sa ii fie bine in casuta lui din burtica. Intr-o zi, cand eram la birou, am observat ca ceva nu era in regula, o pata maronie. Am plecat urgent la un cabinet medical unde mi s-a spus la ecograf ca ar fi placenta praevia, diagnostic infirmat de catre ecografistul de la medicul meu care urmarea sarcina. Nu banuiam atunci ca acela va fi inceputul sfarsitului. Duminica, pe 18 mai, s-au rupt membranele si asa l-am pierdut pe Matei, caci asa l-ar fi chemat. Ce ironie, nu? Matei inseamna "dar de la Dumnezeu" de care eu nu am avut parte decat pana la 18 saptamani de sarcina. Am avut ragaz cateva zile inainte de a-l pierde sa-l simt cum se joaca prin burtica. Ce dor imi e de zilele cand isi facea simtita prezenta prin mici lovituri, atat cat sa-l simt si sa stiu ca-i e bine. Dar oare ii era?
A fost nevoie sa trec din nou printr-o cezariana stabilita de catre cei 2 medici prin telefon (intre medicul meu care nu era in Bucuresti atunci si medicul care m-a operat). Am facut anestezie generala si as fi vrut sa nu ma mai trezesc niciodata ca sa pot fi cu copiii mei pierduti, dar totusi trebuia - pentru Maria. Am plecat acasa cu bratele goale si cu sufletul pe jumatate gol dintr-un loc unde vine unul si pleaca 2 sau 3. Noi am venit 2 si a plecat 1.
Credeam ca e un cosmar din catre trebuia sa ma trezesc, dar, din pacate, totul era real. Mi-as fi vandut si sufletul numai sa am copiii inapoi, dar cine sa-l cumpere? Si ce dor imi e de ei, de amandoi. L-am simtit pe Matei pana cand am adormit pe masa de operatie. Se agita destul de tare, saracutul. Cred ca presimtea ce-l asteapta, dragul de el.
Am lasat placenta la analiza si mi s-a spus ca era putin imbatranita, dar ca nu era motiv de pierdere a sarcinii. Medicul meu a dat din nou din umeri si a spus ca nu-si explica ceea ce s-a intamplat. A pus totul pe seama efortului si a unui streptococ de tip B, singura analiza proasta care a iesit la vremea respectiva. Alt medic mi-a spus ca ruperea membranelor in trimestrul II de sarcina e putin studiata si ca nu-mi poate spune nimic sigur. Cel care m-a operat mi-a spus ca placenta era infectata, lucru care nu a reiesit din analiza ei. Multe pareri si nici un raspuns concret.
Parerea mea este ca s-a deschis colul si de aceea s-au rupt membranele. Asta se putea preintampina printr-un cerclaj.
Mi s-a spus sa astept 6 luni si apoi sa incerc din nou, dar oare mai am curajul avand in vedere ca nu se stie ce s-a intamplat cu cele 2 sarcini pierdute?
Sper ca DD sa aiba grija de sufletelele ingerasilor mei nevinovati si sa ii iubeasca la fel de mult ca si mine.
Au trecut deja 3 luni si ceva de la pierderea lui Mateias si nu trece o ora din zi in care sa nu ma gandesc la ingerasii mei.
Imi cer scuze ca am lungit povestea si poate m-am pierdut in detalii.
Sanatate multa putere de a accepta ceea ce ni s-a intamplat.
Ne vom aminti de voi toti mereu, dragii nostri copii.
Cat de mult ma bucur ca memoria ingerasilor nostri va ramane vie prin pozele si povestile despre ei. Toata admiratia mea pentru ceea ce faceti. Gestul vostru de a ne ajuta este extraordinar.
Parintii ingerasului Matei :
Mami - Codruta Maria Catanescu ; Tati - Radu Iordache
(Bucuresti)
Mergi sus