Elena Maria -  aprilie 2004

Elena Maria

Ma numesc Mariana si am 42 ani. E foarte greu sa imi spun povestile despre ingerasii mei... dar o sa incerc.

In urma cu 4 ani ma aflam in strainatate, undeva in norul Europei intr-un loc feeric, intr-o tara superba, pe care eu personal am denumit-o "raiul pe pamant". Eram fericita implinita numai pe jumatate deoarece nu aveam copii. Au fost ani in care am incercat, am si ramas gravida, dar de fiecare data se intampla ceva si piedeam sarcina. In acel paradis in care marea se imbina cu muntele doar fiordurile si cascadele superbe iti taiau efectiv respiratia, intr-o buna zi cand nu mai aveam nici o speranta si am spus... asta e nu o sa fiu mama niciodata... am aflat ca sunt gravida.

Totul a mers foarte bine pana la 14 saptamani, cand a aparut o durere de burtica am fost la medic si m-au asigurat ca totul este bine.!!!!!!!!, numai ca a venit o zi, mai bine zis o seara, in care am sesizat ceva neobisnuit si am ajuns imediat la spital. Din pacate era mult prea tarziu, medici au facut tot posibilul, dar cineva acolo sus a luat hotararea finala si anume sa imi ia de langa mine ingerasul Maria si sa il tina langa el.

Nu o sa va spun toate amanuntele care au fost tragice sau ca eu am fost la un pas de moarte, va spun numai ca timp de trei zile eu imi convingeam sotul sa plece de la spital, sa ma lase sa dorm ca eram obosita trecusera 54 de ore in care eu nu dormisem nici macar 5 min. Eram sedata continuu, aveam parte de terapie de specialitate, aveam vizita preotului cel putin de 2-3 ori pe zi si cu toate acestea in acele trei zile eu ceream sa imi fie adus copilul si stateam ore in sir cu ea in brate plangand.

In a patra zi preotul mi-a raspuns la intrebarea mea "de ce doamne mi-ai luat-o" Raspunsul a fost urmatorul : "Poate era mult prea buna pentru lumea aceasta rea si atunci Dumnezeu a luato acolo sus si e un inger". Dupa aceste cuvinte am acceptat sa fie inmormantata. Au urmat funerariile care s-au desfasurat in capela spitalului si apoi inmormantarea, la care eu nu am putut sa merg datorita starii de sanatate in care eram.

Stiu ca acolo unde a fost copilul meu inmormantat este un cimitir foarte frumos. Nu am vrut sa fie inmormantata singura intr-un mormant solitar pentru ca am avut o alta varianta : preotul mi-a pus-o alaturi de mai multi ingerasi. Exista in centrul cimitirului un mausoleu, mai de graba eu a-si zice o coloana, iar in varful ei avea un porumbel cu aripile deschise, iar pe acea coloana scrie:  "NE-AM DORIT COPIL, AM AVUT COPIL, DAR ACUM NU IL MAI AVEM... AVEM UN INGER".

Am trecut foarte greu peste aceasta tragedie, am fost ajutata de medici de secialitate, de sotul meu, de familia mea - cu toate ca nu era langa noi si cu toate aste nu am putut sa trec, am plans, am implorat, am facut promisiuni... degeaba, nu puteam nici macar la tv. sa vad copiii fara sa plang.

Sotul a inteles ca singura iesire din situatie era sa ne intoarcem in tara si asa am si facut, bineinteles fortata si pacalita de catre el. Nu acceptam ideea ca eu sa vin in tara si fetita mea sa ramana singura acolo.

Am revenit in tara si la un an de zile de cand am ramas insarcinata ultima data, aproximativ ziua, dar luna era tot aprilie, am ramas din nou insarcinata. Tot imi faceam investigatii sa vad daca nu au ramas sechele de la nasterea trecuta, atunci dupa ce am nascut fetita si a iesit si placenta am intrat in soc hemoragic ; au fost nevoiti sa imi administreze in jur de 800 ml de singe si nu mai stiu cata plasma, ma rog, se parea ca totul e ok. Am facut si o histero, iar la interval de o saptamada dupa imi era foarte rau, greturi stari de lesin etc, Eram iar insarcinata, insa doctorul nici macar nu vazuse ca sunt, deci am facut hist. peste sarcina. Asta e, la noi eram de data asta, ma refer in Romania. Am facut teste si totul era ok, sarcina intauterina...

Calvarul a inceput pe la 3 luni colul s-a deschis am facut cerclaj si am stat in pat. La 4 luni a trebuit sa ma internez si am stat in spital 3 luni sub stricta obervatie a doctorului... Cred ca ati inteles ca a trebuit sa dau bani tot timpul, de la infirmiera, asistenta, doctor si tot nu isi faceau treaba. Intr-o seara, mai bine zis dimineta pe la 3,30, au inceput dureri de burtica, am chemat moasa care era de garda, m-a monitorizat si mi-a zis sa stau linistita ca durerile vin din cauza ca bebe creste si se mareste si uterul si de aceea doare. Am cerut impetuos sa vina medicul de garda, dar au zis ca nu poate sa il trezeasca pentru ca eu nu sunt pacienta lui, iar pe doctorul la care eram eu nu il pot suna ca e devreme si sa astept pana dimineata, doar era directorul spitalului, dau si nume cfr 2, iar pe incapabil il cheama Toma.

La ora 7 dimineata, dupa contractii foarte dureroase am facut frison, febra 40 si de aici a inceput tragedia. Din cauza febrei copilul s-a intors cu piciorusele in fata, iar cand am fost consultata de medic la ora 7,30 deja aveam dilatatie 6, iar fetita avea un piciorusele in col. Deci nu se mai putea face nimic, ma refer la cezariana, era prea tarziu, fetita era prea mica avea 1200 g si nesansa sa fie cu piciorusele inainte. In astfel de situatii nu se poate ajuta la nastre pentru ca la orice atingere a fatului el se retragea si nu era recomandat. Nu mi s-a administrat nimic pentru a ma ajuta in speranta sa nu fie ea afectata si am avut un travalui de 16 ore, dupa care am nascut am vazut numai o parte din fetisoara ei si nu mai stiu nimic. Placenta a trebuit sa fie scoasa manual, tromboflebita imi batea la usa, nu mai puteam sa misc nici maini nici picioare. Ingerasul meu a fost botezata in spital a avut grija mama si sora mea sa se ocupe de asa ceva au chemat preotul si am inteles ca a trait cateva ore bune. Nu au avut nici macar incubatoare necesare pentru prematuri si nici nu au spus... sa fi mers la alt spital. Ingerasul meu, Elena Maria, a plecat la Dumnezeu in urma traumatismului, a facut edem cerebral.

Eu am revenit printre ai mei a doua zi, nu stiam nimic, asteptam sa imi vad copilul, toata lumea stia ca nu mai este numai eu eram nerabdatoare sa o vad. M-au mintit cu ajutorul sotului meu ca trebuie sa fac un control amanuntit si numai dupa pot sa vad copilul, am fost dusa cu patul la eco si bineinteles ca mi s-a administrat ceva injectabil , pentru starea emotionala, ca sa imi poata da vestea ca nu mai am copil, s-au temut toti din familie si ei, medicii, ca nu o sa mai pot trece peste de data asta.

A fost cumplit cand au spus ca nu a rezistat copilul.  Stiu ca m-am ridicat cu ecograf cu tot si am urlat ca un amimal, dupa care 2 saptamani din viata mea nu stiu nimic doar ce mi s-a povestit. Mai stiu ca urmatoarea dimineata, tot la 3,30 m-am trezit plangand foarte tare, am sunat acasa sa vad daca au patit ai mei ceva, totul era ok, iar lovitura de gratie am primit-o la 7 dimineata cand sora mea a sunat si mi-a spus ca soacra mea a murit in dimineata aceea pe la 3-4. Din momentul acela nu gasesc nimic, nici macar acum dupa atata vreme, in memoria mea, macar o frantura din ceva, o secventa... nimic. Tot ce stiu este de la familie, ce probabil au vrut sa imi spuna.

Pe ingerasul meu nu am putut sa il inmormantez pentru ca asa sunt legile in Romania. A alergat sotul meu intre spital, biserica, primarie, cimitir, pompe funebre si nu a facut nimic. Spitalul nu mi-a dat certificat de nastere, cu care apoi sa-l obtin pe cel de deces ; fara toate acestea nu puteam sa merg la biserica, pentru ca nu acceptau inmormantarea si uite cum am fost ajutata in Romania de catre stat. Aveam o singura varianta : incinerarea copilului si asta am si facut.

Nu vroiam sa fie aruncata ca si avorton, asa sau exprimat medicii aici ca este, cine stie pe unde stau............... nu vreau sa ma gandesc ce ar fi putut sa faca personalul acelui spital cu ea. Nu am avut nici macar posibilitatea sa ii iau cenusa, ca nu era legal. Imi este scarba sa vad acel spital si sa vad ca la tv. apar in emisiuni de specialitate acei macelari, desi nu cred ca este corect sa le spun asa, dar nu am alt termen de comparatie.

Nu am avut puterea necesara sa le fac rau, daca intentam proces de malpraxix eram obligata sa retraiesc toate momentele inca o data si nu am mai avut putere. Am spus ca Dumnezeu o sa vada cand si cum o sa ii rasplateasc pentru ce au facut cu mine si ingerasul meu.

Lacrimile nu se vor usca niciodata si nici rana din suflet. Dar stiu un singur lucru : exista un Dumnezeu mare care da la oameni atat cat pot sa duca, nu mai mult.

Acum sunt foarte fericita si sufletul este impacat pentru ca rugaciunile mele au fost ascultate si Dumnezeu mi-a dat dupa 2 ani de suferinta cumplita o fetita superba, care s-a nasctu tot la 28 de saptamani a cantarit 1460gr la nastere. Si de data aceasta a fost viata mea in pericol numai ca profesionisti si-au facut treaba foarte bine.

Am nascut cu prof. Marinescu in Giulesti. Puiul meu a fost o luptatoare, nu a fost nici macar o clipa in pericol, a respirat singura si, din manuta de om care era cand s-a nascut, acum are 1 an si 11 zile si e ditamai domnisoara. O cheama Helyn Maria si este bucuria si fericirea vieti noastre. Dumnezeu a vrut sa am si langa mine totusi un inger. La El sunt 2 deja. Am luptat si cu varsta si cu sufletul meu ca era destul de greu si pana la urma am invins.

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunea pe care mi-a dat-o. A-si vrea sa le spun mamicilor care au si ele ingerasi acolo sus, ca poate Dumnezeu a considerat ca acei ingeri erau mult prea buni pentru o lume asa de rea si de aceia i-a luat la el unde ii iubeste si are grija de ei, sunt fericiti si ne privesc pe noi care ne luptam cu iadul de aici.

Poate sunt cuvinte mult prea grele, dar mie mi-au fost de ajutot in cele mai cumplite clipe din viata mea. Au fost vorbele care m-au facut sa nu il urasc pe Dumnezeu si care mi-au dat putere sa merg mai departe. Deja este tarziu si printesa mea cred ca vrea sa bea apa ii este cald . O sa inchei si va zic sa aveti incredere in Dumnezeu.

Mariana, mamica ingerasului Elena Maria

(Bucuresti)

Povestea pe forumul E.M.M.A.


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

 

sg sus Mergi sus