Brenda Carmen 02.06.2007
Nu am crezut niciodata ca as putea ajunge una dintre multele persoane care ar avea ceva de scris despre un subiect atat de greu si de trist. Este prima oara cand am suficienta putere de a povesti unor straini (no offense) prin ceea ce am trecut. Vazand-o pe Bianca la emisiunea Agentul VIP – nu aflasem pana acum de tragedia prin care a trecut – am citit cateva dintre mesajele de forum si mi-am luat inima in dinti si am vrut sa vad daca am puterea sa astern in cateva randuri si povestea mea.
M-am casatorit de foarte tanara – aveam doar putin peste 19 ani - si dorinta de a avea un copilas a fost una dintre cele mai fierbinti incepand din primul an de casatorie. De cand ma stiu am avut probleme cu rinichii, iar unul dintre medicii neurologi mi-a spus chiar la un moment dat ca, din cauza acestor probleme, sansele ca eu sa raman insarcinata sunt foarte mici daca nu chiar nule, iar daca chiar raman insarcinta s-ar putea sa fie o sarcina cu probleme. Pe de alta parte medicii ginecologi au spus ca rinichii nu au nici o legatura cu sarcina si ca problemele renale pe care le am nu au nici o influenta in cazul unei sarcine si ca nici nu ma pot impiedica in a ramane insarcinata. Au trecut 5 ani, apoi 10 ani, eu nu ramasesem insarcinata niciodata. Reusisem sa ma impac cu ideea ca sunt una dintre acele multe femei care nu se vor putea bucura niciodata de fericirea de a da viata unui copil, de miracolul maternitati.
Dupa 11 ani de casatorie am divortat – asta este o cu totul si cu totul alta poveste si nu isi are rostul aici. Imediat dupa divort am avut o relatie cu un alt barbat si……….SURPRIZA…………..am ramas insarcinata imediat. Astazi ma framanta gandul ca decizia pe care am luat-o atunci a fost una nu chiar atat de buna. Nu era barbatul cu care as fi vrut sa am un viitor, in nici un caz un copil. Am facut un avort. Ce am gandit atunci?? POT SA RAMAN INSARCINATA!!!!! Toti anii de nefericire in care gandul imi era la un copil ii vedeam undeva departe, aveam 30 de ani, deci destul timp sa gasesc un alt barbat cu care sa imi intemeiez o noua familie. Nu a trecut foarte mult timp si un barbat deosebit a aparut in viata mea – aici este alta poveste minunata insa, dar care nici ea nu isi are rostul aici.
Ne-am casatorit in foarte putin timp si el fiind din Toronto, Canada, l-am urmat intr-o noua lume. Dupa trei ani de casatorie am ramas insarcinata. Fericirea a fost imensa, ne doream din tot sufletul un copil. La 2 luni si jumatate am avut un avort spontan. Dezamagire, nefericire, suparare… A fost o durere imensa, dar nu ne-am pierdut speranta si am continuat sa incercam. Un an mai tarziu bunul D-ZEU ne-a dat o noua sansa, am ramas insarcinata din nou. Pana la 3 luni am avut putina teama in suflet, dar in momentul in care depasisem acea perioada am inceput sa ma bucur de tot ceea ce poate sa iti aduca miracolul unei noi vieti ce creste in tine. La 4 luni doctorita pe care o vedeam mi-a propus sa fac testele de sange care se fac in general mamicilor peste 30 de ani, aveam acum deja mai bine de 35. Ceva care nu parea in regula aparuse in sangele meu si mi s-a spus ca fetita mea - deja stiam ca este fetita – s-ar putea sa aiba sindromul Down. Mi-a fugit pamantul de sub picioare. Mi-au recomandat o amniocenteza. Bineinteles ca am facut-o, nesigutanta m-ar fi inebunit mai tare. Dupa 2 saptamani de cosmar a venit raspunsul : BRENDA CARMEN – acesta este numele pe care il alesesem pentru ingerasul nostru – era o fetita perfect sanatoasa, nimic nu era in neregula cu ea. HMMMMM. Cel putin rezultatul nu arata nici un fel de semn de sindrom Down, nici un fel de anomalie genetica, totul parea perfect. Pe la sase luni doctorita mi-a spus ca este foarte posibil sa nasc mult mai devreme si ca ar trebui sa fim pregatiti. Ce au facut doi viitori parinti super fericiti?? Am pregatit camera care urma sa fie a ingerasului, hainute, jucarii, chiar si caruciorul si tot ceea ce era necesar pentru momentul in care micuta ar fi venit printre noi. Eram in al noualea cer, stiam ca fetita mea este perfect sanatoasa, totul era perfect pregatit pentru ea, asteptam cu nerabdare momentul minunat sa o strang in brate.
Destin, fatalitate, pedeapsa cereasca... asa a fost sa fie??!! La 30 de saptamani, adica putin peste 7 luni, intr-o duminica, mi-am dat seama ca de o vreme nu o mai simtisem pe micuta miscandu-se, nici un fel de alte simptome, nimic altceva care sa ma faca sa disper. Totusi am decis ca trebuie sa ma vada un doctor. Dupa doua ore totul a revenit la normal, miscarile si kick-urile in ritmurile normale. Am vorbit la telefon cu doctorita mea, mi-a spus ca nu trebuie sa intru in panica, mai au si bebelusii perioade cand dorm mai mult si ca nu am de ce sa ma tem, dar daca se mai repeta sa ma duc direct la spital pentru monitorizare. S-a intamplat din nou a doua zi. L-am sunat pe sotul meu, care era la munca, a venit imediat, m-a luat si ne-am dus direct la spital. Erau deja 3 ore de cand nu mai simtisem nici o miscare. Am crezut ca innebunesc, asa am simtit cand doctorul mi-a dat teribila veste, mi-a smuls inima din piept cand mi-a spus ca micuta mea nu mai traieste. Au trebuit sa imi induca nasterea si asa am adus-o pe lume pe Brenda, un ingeras fara viata, un sufletel nevinovat care, cu atingerea ei, mi-a adus si fericire si durere. In acele momente i-am simtit enorm lipsa mamei care era acasa in Romania si atunci mi-am urat soacra care nu este deloc o femeie rea si care ma iubeste mult, dar care mi-a spus ca asa este mai bine. Mai bine pentru cine?? Mai bine de ce??
Nici in ziua de astazi, a trecut mai bine de un an, nu pot intelege ce s-a intamplat, care a fost cauza. Medicii i-au facut autopsia, iar mie o mie de alte teste pentru a intelege si ei ce s-a intamplat. Nu au gasit nimic in neregula cu ea. A fost doar un copil perfect, dar pe care D-ZEU a decis sa o ia la el.
Jumatate din fiinta mea a pierit adata cu ea, ma simt vinovata, pedepsita, nevrednica. Au fost momente in care am vrut sa ma duc dupa ea. Sotul meu este “vinovat” daca am reusit sa trec peste dorinta de a pleca si eu din lumea asta, chiar daca nici macar nu stie ce ganduri negre am avut. Nu am crezut ca cineva poate sa planga saptamani la rand fara sfarsit. Suferinta in timp se mai estompeaza, nu mai plagi atat de mult, dar niciodata nu vei putea trece peste o durere atat de mare. Nici in ziua de astazi nu ma pot uita la un copilas fara sa plang, tot ce tine de maternitate, de bebelusi ma innebuneste.
BRENDA CARMEN……………chiar daca suferim cand ne gandim la tine, iti multumim ca ai existat in viata noastra, te iubim si vei fi si vei ramane vesnic ingerasul nostru scump.
Mamica ta,
Simona
(Toronto)
Mergi sus