David Petru 18.01.2005 - 11.02.2005

David Petru

Sunt Andreea, am 32 de ani. In 2003 am pierdut o sarcina in 13 saptamani, inexplicabil pentru mine. A doua sarcina a fost normala, in sensul ca nu m-am simtit rau ; in luna a 6-a mi s-a pus diagnosticul de diabet gestational, dar fara tratament, doar cu regim. Am urmarit sarcina, am facut "n" ecografii la cei mai buni medici din Iasi. Spre sfarsit mi s-a zis ca e fat macrosom din cauza diabetului. Pe 18 ianuarie 2005 s-a nascut David-Petru, un copil frumos de 4100kg, cu nota 9 Apgar. Habar n-aveam ce avea sa urmeze. Abia apoi, tarziu am facut legatura cu visul meu de inaintea nasterii cu 2 zile, in care mi se cutremura casa, apartamentul.

A urmat un cosmar de 3 saptamani, care parca nu se termina. Aflam cate ceva in fiecare zi, pana mi s-a zis ca are o malformatie congenitala grava la inima. Copilul a fost internat la neonatologie, ba ca nu s-a adaptat pentru ca a fost scos la 37 de saptamani, ba ca nu respira bine, dar de ce nu l-o fi vazut un cardiolog din prima secunda, stiindu-se ca e din mama diabetica?!... Diabetul mi-a disparut apoi. Zilnic mergeam la bebe si ma storceam sa-i dau putin lapte de mama, dar ce era in sufletul meu, numai... cine stie, stie. Ma gandeam de fiecare data ca s-ar putea sa nu-l mai gasesc acolo... M -am lovit de insensibilitatea medicilor si a asistentelor. "Mai aveti copii acasa? Dar dvs stiti cat costa elicopterul sa-l inchiriati pana la Cluj?" Ba chiar am vazut asistente, tinere, ce-i drep, care nu se gandeau ca li se poate intampla si lor, care radeau de un copil cu hidrocefalee. Am fost tratati sub orice critica, nu era indeajuns necazul, am fost umiliti, mergand si incercand sa discutam cu medicii, incercand sa gasim solutii, sa ne rugam sa fim ajutati, sa impartim bani, mici atentii, sa asteptam pe holuri cu miros specific, cu emotii si lacrimi in ochi, ascultand alti copii care plangeau. E o totala lipsa de comunicare dintre medici si parinti in astfel de cazuri, intre medici si pacienti in general.

O singura data l-am luat in brate sa-l tin cand o asistenta ii schimba asternutul. S-a lipit de mine atunci, parca vrand sa plecam de acolo. Cand il gaseam dormind, plecam de la el mai linistita. Cand il gaseam treaz, mi se rupea inima cand ii vedeam privirea clara si frumoasa.

Pe 5 februarie am zburat cu un avion militar la Cluj. A fost operat de 2 ori pe cord, dupa cea de a doua n-a rezistat si a facut o insuficienta pulmonara. Intre cele doua operatii l-am vazut cu sternul deschis, slabit, decolorat si cu lacrimi in ochi, parca implorandu-ma sa il iau de acolo. Pe 11 februarie a murit, iar pe 15 l-am ingropat. Saptamana in care am stat singura la Cluj, a fost foarte grea pentru mine. M-au sustinut si au fost alaturi de mine prietenii si familia prin telefoanele pe care mi le dadeau. Puteam sa o iau razna. Cati copii bolnavi de inima care asteptau sa fie operati am vazut la Institutul Inimii din Cluj...

Pe 2-02-2007 l-am nascut pe Stefan, am insistat sa fie vazut de un cardiolog. Mi s-a zis ca are faromenovale permeabil la inima, dar sa stau linistita.Copilul e bine acum, dar il voi controla. Am trecut printr-un episod urat cand l-am nascut, in sensul ca 4 zile am stat la reanimare dupa cezariana, ca nu erau locuri in saloane pentru mine, in a 4-a zi ma trimiteau acasa. Eu insistam sa-l vada un cardiolog, a trebuit sa platesc sederea intr-o rezerva, pe care a trebuit sa o impart cu o doamna, care era la el de obosita ca si mine, de nesomn, dar care totusi mai si tipa la mine cand atipeam, ca sforai. Daca ma trezeam si ridicam capul, ma durea ingrozitor, dupa rahianestezie. Am avut o durere de cap de vreo 8 zile, ingrozitoare, de simteam ca ma loveste cineva cu un topor dupa cap. Am plans si pentru asta. A doua zi trebuia sa merg cu salvarea la spitalul de copii sa-l vada cardiologul pe Stefan, la cererea mea.

Am trait iarasi niste clipe amare: am pornit la drum tot pe 5 februarie, ca acum 2 ani, cu acelasi jaf de salvare, am stat in acelasi loc in spatele soferului, am urmat acelasi traseu, cu acelasi sunet de salvare grabita si cu, e adevart, alte lacrimi in ochi si in suflet... de parca cineva se juca cu nervii mei. Slava Domnului ca Stefan e bine, sper.

O vecina are doua fete gemene, de varsta mea, care au nascut una in noiembrie, alta in decembrie (eu in ianuarie acum 3 ani jumatate). Vreau sa va zic ca ii dau hainute de pomana unuia dintre baietii fetelor in fiecare an, pe 18 ianuarie, cand David ar fi implinit anii. Cand vin aceste mamici cu baietii lor in vizita la vecina mea ma uit la copiii lor si ma gandesc ca asa de mare ar fi trebuit sa fie. El creste in sufletul meu odata cu ei.

Daca ar fi sa dau un sens, (de fapt gandesc la rece - cum m-a schimbat pe mine personal aceasta tragedie), ar fi faptul ca mi-am schimbat atitudinea fata de copii : ma aplec cu mai multa atentie fata de fiecare si ii inteleg pe parinti mai bine. Pe noi, parintii, ne pot intelege doar cei care sunt parinti. Pana nu ai copii, nu poti intelege ce inseamna asta. Pana nu treci printr-o problema, poti doar sa-ti imaginezi.

Pe Bianca Brad o vedeam mereu la tv cu un zambet larg pe fata, atat de larg incat fata ei nu era serioasa decat foarte rar. E o frumusete naturala. Deodata, dupa mult timp, deschid tv-ul si vad chipul Biancai, dar fara zambet... Am plans cu ea cand am auzit-o povestind, am plans cand i-am citit povestea. O felicit din toata inima pentru ceea ce face pentru mamele de ingeri! Bravo ei, e o femeie frumoasa si desteapta. Sa ti dea Dzeu forta si curaj sa realizezi tot ce-ti propui. Felicitari!

Parintii ingerasului David Petru :

Mama - Andreea Claudia ; Tata - Petrica

Povestea pe forumul E.M.M.A.


sageata Înapoi la "Ingerasii Nostri"

 

sg sus Mergi sus