Ioana Valentina 25.01.2001 - 27.01.2001
Pe 25 ianuarie 2008 se implinesc 7 ani de cand fetita mea Ioana-Valentina s-a nascut, dar care a murit exact la 2 zile dupa nastere.
In toata perioada sarcinii am mers la medicul ginecolog si am urmarit indeaproape toata evolutia sarcinii mele. Aveam 30 de ani si imi doream nespus un copil. Doctorul meu mi-a zis "Draga mea Daniela, de vreo 10 ani nu am mai vazut analize atat de bune la o femeie insarcinata", deci eram o mama perfect sanatoasa.
Ce s-a intamplat cand am ajuns la spital si m-au luat durerile nasterii : a venit doctorul meu, cel care m-a luat in evidenta, pe la ora 19 seara, m-a dat in primire asistentei spunandu-i ca nu crede ca voi naste in acea seara, dar, daca se intampla ceva sa-l sune indiferent de ora, ca el va veni.
Acea seara a fost o noapte de calvar pentru mine deoarece era luna ianuarie, afara incepuse un viscol cumplit, geamurile la salon erau sparte, era un frig in salon de nu puteai sa stai decat cu 4 paturi pe tine. La ora 12 noaptea m-am dus la asisenta si am trezit-o din somn spunandu-i ca imi este rau si cred ca a venit momentul sa o aduc pe lume pe fetita mea. A venit asisenta m-a consultat, a vazut la aparat bataile inimii fetitei si a zis ca i-l suna pe doctor. Intre timp mi-a facut injectiile de dilatatie si care mai erau, ca nu aveam de unde sa stiu, deoarece eram la prima nastere. La cateva minute a zis ca nu m-am dilatat indeajuns si mi-a dat o pastila sa o tin sub limba. M-a dus pe masa de nasteri, dar erau doar asisente, doctorul meu nu raspundea la telefon!! (l-am sunat si eu si asisenta de nenumarate ori) asa ca asisenta fara prea multe explicatii m-a suit pe masa spunandu-mi sa imping cat pot eu de tare.
Ori nu aveam forta, ori nu stiu ce se intampla, dar copilul meu nu voia sa iasa (era prima nastere si nu stiam ce si cum se face). Prin vorbele asisentei care imi spunea "impinge, impinge ca ii vad capul" aud o infirmiera care comenta ca "sa nu tip ca mi-a placut sa fac copii acum sa duc treaba pana la capat". Vreau sa va spun ca am stat pe masa de nasteri 80 minute, timp in care doctorita de garda dormea in cabinetul ei, neinteresand-o ce se intampla. A motivat ca nu eram pacienta ei(acest lucru i l-a spus asistentei cand a indraznit totusi sa o deranjeze din somn).
In timp ce eram pe masa, sleita de puteri, infirmiera care era langa celelalte asistente mi-a tras un cot in burta, moment in care am simtit ca o explozie in burta. COT IN BURTA - aceasta a fost cauza - din cauza acestui cot copilul meu nu mai este in viata. Nu am auzit copilul tipand cand l-au scos.
La o ora dupa cele intamplate a venit asisenta si mi-a zis ca am o fetita de 3.900 Kg si de 50 de cm. M-am bucurat enorm, in urmatoarea ora sunasem la telefon pe toata lumea sa dau vestea cea mare. Eram nerabdatoare sa o vad asa ca tinandu-ma cu mainile de pereti am ajuns la salonul unde erau copii, am intrat, am intrebat care este fetita mea si, surpriza, "copilul meu era la incubator". Am intrebat De ce? , mi s-a zis ca "asa se pun copii care nu respira foarte bine dupa nastere".
Erau 3 incubatoare, in celelalte erau cate 2 copii foarte mici, iar fetita mea (nascuta la termen, nu prematur), fiind foarte mare fata de ceilalti copii din incubator era singura intr-un alt incubator. Din privirile asistentelor, care nu-mi spuneau nimic, am inteles ca ceva nu este in ordine. M-am reintors in salon, plangand non stop cateva ore.
A venit ora de vizita, doctorul meu inca nu aparuse la mine in salon, dar il vazusem trecand pe hol. Nu va pot spune cata ura aveam in mine pentru acel doctor care primise multi bani pe perioada cat mergeam la cabinet (privat, deoarece acolo ma chema tot timpul) pentru urmarirea sarcinii si care imi promisese ca voi naste cu el ; si tot el mi-a recomandat sa nasc natural chiar daca eu aveam 30 de ani si eram la prima nastere.
La vizita venisera 4 doctori (bineinteles, nu si doctorul meu) fiecare avea pacienta lui. Pentru mine a fost un al doilea semn de intrebare cand toti intrebasera de mine, cum ma simt? (cu toate ca se vedea ca aveam ochii umflati de plans), m-au intrebat cum s-a purtat asistenta de garda cu mine. Am raspuns ca si-a facut datoria. In acea zi a venit la mine doctorita pediatra care a luat in primire copilul dimineata, cand s-a schimbat garda, si mi-a zis ca vor veni 2 doctori sa-i faca fetitei mele un control la cap cu niste aparate care nu erau in spital - ei veneu din Policlinica.
In momentul in care au venit doctorii din policlinica sa-i faca acele teste a fost momentul in care am reusit sa-mi tin in brate fetita, care parca abia astepta asta : sa o tin in brate. I-au facut testele dupa care au plecat si eu a trebuit sa o las din nou in incubator cu acele furtunase la nas. Doctorita pediatra a venit si a vorbit cu mine, moment in care am vrut sa-i dau bani (oricat, numai sa-mi salveze fetita).
A refuzat orice, mi-a zis ca ma intelege si ca spera sa nu fie ceea ce crede ea, adica sa nu-i fi crapat o vena la cap (exact asa, pe intelesul tuturor, mi-a zis), m-a batut cu palma pe umar si mi-a spus ca ar fi bine sa botez fetita acolo in spital ca este un preot care poate sa faca aceasta si sa anunt pe cineva care vrea sa fie nasul fetitei mele sa vina. Ar fi bine sa vina cat mai curand, daca este sa traiasca traieste daca nu, macar sa fie botezata.
Tot acea doctorita mi-a spus ca ar fi mai bine sa moara decat sa ma chinui cu ea toata viata. Nu va spun ce a fost in sufletul meu in acel moment, simteam ca ma prabusesc, nu mai aveam glas, imi fugea pamantul de sub picioare, impietrise inima in mine nestiind ce sa spun, ce sa fac.
Asa am facut, mi-am sunat o prietena care a venit cu tot ce trebuie si am botezat-o. Am fotografiat tot botezul, acolo in incubator unde era fetita mea, cu toate ca ma simteam foarte rau, plangeam si vedeam in ceata, dar nimic nu m-a oprit, nici acele voci din jur care bombaneau ca "de ce fac fotografii acolo ca nu e platou de filmare, ca nu are sens sa stea ele acolo atata timp cu mine sa fotografiez". Totul a durat cateva minute, dar pentru mine a fost ca o secunda. La doar doua ore dupa botez fetita mea a murit.
Am insistat sa-i fac autopsie, sa-mi spuna exact cauza decesului. La autopsie scrie "Hemoragie cerebrala" care din cate am inteles se intampla in cazul in care travaliul este de lunga durata. Deci, tot medicii sunt vinovati, dar cine sufera? Nu va spun ca am plans toata noaptea. Dimineata a venit un doctor care mi-a dat niste calmante sa iau, calmante care imi luasera lacrimile, care parca ma faceau sa-mi pierd memoria. Ma durea sufletul de durere. Am inmormantat fetita crestineste.
Acum am un ingeras acolo sus care ma vegheaza si la care ma gandesc tot timpul. Am avut norocul sa am langa mine in acea perioada o nepotica de 3 ani care a stat langa mine mai tot timpul si nu ma lasa sa plang, spunandu-mi ca "Doamne doamne avea nevoie de un ingeras acolo sus si din aceasta cauza a luat-o pe Ioana acolo la el".
Dumnezeu m-a binecuvantat cu un baietel pe nume Codrin, dupa 3 ani de la pierderea fetitei mele. Sunt fericita ca am reusit sa am un copil, dar inca ma doare sufletul dupa fetita mea. Iti multumesc, Bianca, ca mi-ai dat posibilitatea sa-mi scriu durerea aici, pe acest site, gandindu-ma ca, poate, poate, se va face ceva in aceasta tara in care traim, ca poate cineva se va gandi vreodata si la ce inseamna sa fii mama si prin cate trece o mama.
Ca poate doctorii care se simt vinovati isi vor aminti ca sunt oameni, ca au venit cu un rost pe aceasta lume si se vor schimba, iar cei care sunt vinovati si nu se simt ar trebui scosi din acest sistem.
Sa ramana doar cei care si-au dorit cu adevarat sa faca bine pe lumea asta! ..si cunosc destui.
O vorba din batrani spune:
Toti oamenii sunt trecatori
Dar..., nu toti trecatorii sunt oameni.
Daca vrei sa nu fii un simplu trecator
FII OM!
Daniela Ginju, mamica ingerasului Ioana Valentina
Mergi sus