Isabella Csoma

Azi 22 mai 2008, se implinesc 3 ani de cand micuta noastra Isabella, a plecat de langa noi.

In ianuarie 2005, am aflat cu bucurie ca sunt insarcinata. Eram foarte bucurosi, mai ales pentru faptul incercam de un an pentru un bebe.

La 9 saptamani, am avut niste sangerari. Am fost de 2 ori intr-o singura zi la urgente, si totul era bine. Sangerarile s-au repetat de mai multe ori.
La 12 sapatamani ni s-a spus ca in jurul placentei s-a format un cheag mare, si ar trebui sa fiu supravegheata mai de aproape.
La 15 saptamani ni s-a dat vestea buna, ca acele cheaguri s-au retras.
In fiecare seara ne uitam la burtica, si ne minunam de cat de frumos crestea. Regretam ca nu e mai cald ca sa o pot scoate, ca eram tare mandra de ea.

La 18 saptamani aveam programare la o sonograma in care vom afla si sexul copilasului.
Eu speram sa avem un baietel. Simteam ca avem un baietel si am visat ca eram foarte dezamagita ca aveam o fetita. Stiam ca in relitate nu o sa fiu, dar totusi, mi-ar fi placut sa am baiat.

Cand m-am pus pe masa, asteptam sa aud "e baiat!". Nu a fost asa, ni s-a zis ca avem o fetita. Bucuria a fost atat de mare, de parca mereu as fi sperat pentru o fetita.
Am realizat ca orice ar fi fost, as fi fost la fel de bucuroasa.

Rezultatele sonogramei aratau perfect. Nici un semn de ceea ce avea sa se intample numai dupa vreo 4-5 ore...

Seara, ne uitam la tv si am simtit ceva cald iesind din mine. I-am spus sotului "Cred ca am sangerare din nou.". M-am dus la baie si nu era, era doar ceva lichid incolor. Am sunat doctorul si ne-am dus la urgente.
Nu eram ingrijorati, eram bucurosi ca nu era sange.

Testele au aratat ca lichidul era lichid amniotic. Sonograma arata ca nu e nici un strop de lichid amniotic ramas. Bebelusa pe care mai tarziu am numit-o Isabella, era bine. Inimiora ii batea in limite normale, pentru noi, totate acestea erau semne bune.

Dupa ceva timp a venit o doctorita stagiara, a facut si ea o sonograma dupa care ne-a zis: "Ai pierdut lichidul amniotic. Sarcina e de 18-19 saptamani, iar noi nu putem sa tinem in viata decat bebelusii care au cel putin 24 de saptamani."

Am crezut ca nu auzim bine. Am crezut ca e un vis din care o sa ne trezim imediat, am simtit, cum spun multi, ca a cazut cerul peste noi...

Am cerut sa vorbim cu un doctor cu mai multa experienta, crezand ca ne va da vesti mai bune.

Din pacate, doctorita "mai experimentata" ne-a spus acelasi lucru. Ne-a spus ca nu trebuie sa luam nici o decizie acum, o sa primesc niste perfuzii, si sa ne rugam ca pana dimineata o sa acumulez ceva lichid. Toata seara, aproape de fiecare data cand ma miscam simteam cum lichidul se scurge din mine.

Sonograma de dimineata a fost foarte dureroasa. Nu acumulasem nici un strop de lichid... Era atat de trist sa o vedem pe micuta noastra acolo pe uscat... Mereu o vedeam ca inoata bucuroasa in burtica si acum se misca, dar pe uscat... Ma bucuram sa o vad acolo, dar ma termina gandul ca poate este ultima oara cand o vad...

Doctorii ne-au dat cam 1% sanse ca Isabella sa poata trai. Ne-au recomandat in unanimitate terminarea sarcinii...

Noi ne-am legat si de acel 1% sanse si am zis ca vrem sa stim ca am facut toul pentru mititica noastra.

Riscurile erau urmatoarele:
- Isabella ar putea avea probleme grave de sanatate, datorita faptului ca plamanii ei nu se pot dezvolta normal fara lichid;
- As putea face o infectie riscand moartea mea sau pierderea uterului;

In ciuda riscurilor, am decis sa mergem mai deaprte. Eram restrictionata la odihna la pat 100%.

Am stat 2 zile in spital, zile in care nu am mai pierdut lichid. M-au lasat acasa unde aveam aceleasi restrictii. Cand plecam, ii ziceam sotului: "Sunt atat de bucuroasa ca plecam cu ea in burtica..."

Sotul meu se impartea intre mine si munca. Ne gandeam sa chemam pe cineva de acasa sa ne ajute, dar deocamdata, nestiind ce se intampla, nu am dorit sa- ingrijoram si pe ei.

Csaba, sotul meu, s-a ingrijit de mine intr-un mod in care o sa-i multumesc vesnic.
Imi aducea totul la pat, petrecuse cateva ore bune sa-mi gaseasca cirese, pentru ca stia ca sunt fructele mele preferate. Imi gatea toate poftele, eu ii dictam si el era un foate bun ascultator, pentru ca mancarurile ce mi le aducea erau delicioase. A fos extraordinar suportul lui, uneori plangeam de emotii cand ma gandeam.

15 Mai, ziua lui tati.
Dimineata m-am trezit simtind ca ceva curge din mine. Era sange..., mult, mult, mult...

Am fugit la urgente. Semnele vitale ale Isabellei erau bune si de aceasta data.
Sangele curgea foarte puternic. Doctorii zis ca trebuie sa stau in spital pentru supraveghere. Mi-au luat sangele care arata ca globulele rosii sunt la un nivel periculos de scazut. Imi faceau teste la fiecare 4 ore pentru a vedea cum stau cu globulele rosii.

Sangerarile erau mai putine, rezultatele aratau in continuare destul de rau, dar macar erau stabile. Toti doctorii ne sfatuiau sa terminam sarcina pentru ca inca o astfel de hemoragie putea fi fatala pentru mine. Am decis sa mai asteptam putin. Nu puteam lua decizia de a termina sarcina.

Cand am ramas insarcinata, i-am spus lui Csaba ca daca vreodata trebuie sa se aleaga intre mine si bebe si eu nu sunt constienta, il rog mult sa-l aleaga pe bebe. Nici prin cap nu-mi trecea ca aceea nu era doar o ipoteza... Ceea ce am realizat mai tarziu este ca atunci stiam ce vorbesc.

Stiam ca viata mea se atarna de un fir de ata. Lesinam, sangeram, eram speriata, dar continuam. Isabella mea avea o sansa si doream atat de mult sa i-o dau...

Eram speriata ca nu o sa ajungem la 24 de saptamani, cand Isabella ar fi avut 75% sanse sa traiasca. Eram speriata ca o sa murim amandoua si ma gandeam la Csaba. Stiam ca o sa fie total distrus sa ramana fara nici una dintre noi.

Daca Isabella ar fi avut vreo sansa fara mine, nu as fi avut nici cea mai mica problema sa plec. Csaba m-ar fi putut simti traind prin Isabella..., dar in acest caz, Csaba ramanea fara nici una din fetele lui.

Csaba a stat cu mine in spital pe tot parcursul internarilor si-i multumesc enorm pentru acest lucru si pentru tot suportul acordat.

In fiecare zi, pastorul meu si mentorul meu spiritual, venea si ne vizita. Ne rugam impreuna si incercam sa decidem ceva... Incercam sa intelegem ce doreste Dumnezeu sa ne zica, dar era atat de greu de inteles... Pastorul Larry Glover Wetherington a fost un suport enorm pentru noi in acea perioada. Nu a incercat sa ne influenteze decizia in nici un fel, tot ce facea era sa ne viziteze zilnic, sa ne asculte si sa se roage impreuna cu noi.

Intr-una dintre zile, aproape ca ne-am decis sa punem capat sarcinii. Ne-am gandit ca ne tot rugam pentru un raspuns si poate ca situatia mea care nu arata ca ar merge in spre bine, este un raspuns...
Cu mare greu am chemat doctorita si ii spuneam ca se pare ca toate analizele arata urat si simtim ca trebuie sa facem ceva.

Ca un miracol, doctorita care era mereu foarte "realista" (noi o vedeam pesimista), astazi ne zicea ca de fapt ea vede mici imbunatatiri in starea mea si ca nu mai este atat de periculos sa mai asteptam putin.

Eram foarte bucurosi pentru micii pasi si speram ca ne vor aduce la 24 de saptamani (eram in aproximativ 22 de saptamani.

Duminica 22 Mai 2005 m-am terzit cu febra. Simteam ca Isabella este foarte agitata. Ce nu intelesesem era ca acelea erau contractii, eram in travaliu... Doctorita ce a venit sa ma vada mi-a zis ca mergem in sala de nasteri. I-am zis disperata ca eu vreau ca ei sa opreasca travaliul, dar ea a zis ca am febra ce este un semn de infectie, am contractii, deci trebuie sa nasc si ei nu pot face nimic pentru a opri asta.

Simteam cum se termina..., imi era foarte frica. Imi era frica de ceea ce voi simti cand nu o voi mai avea pe Isabella in burtica, cand nu voi mai avea speranta ca ea va fi bine...

Contractiile devenisera foarte dureroase, am primit morfina, dar nu ma ajuta prea mult, nici nu doream sa cooperez cu corpul meu, pentru ca stiam ca nasterea Isabellei inseamna de fapt moartea ei...

Dupa vreo 6 ore de travaliu, am simtit ca ceva iese din mine. Isabella se nastea... Nu stiam daca vroiam sau nu sa o vad, dar dupa ce s-a nascut am zis ca vreau.

A fost atat de dureros si special sa-mi vad copilasul, primul meu copilas... Era mica, dar frumusica. Totul era perfect, in afara de faptul ca era micuta de tot, mult prea micuta din pacate... Prin pieptul ei firav batea inima ei puternica, inima care a batul perfect pentru inca o ora si zece minute, dupa care Isabella noastra s-a stins.

Nu am tinut-o mereu in brate si acum regret. Eram in stare de soc, nu puteam plange, simteam ca sunt foarte puternica si ca am avut timp destul pentru a ma obisnui cu ideea, si de aceea nu plang.

Pastorul nostru a venit foarte repede la spital. Ne-am rugat impreuna si el i-a dat binecuvantarea Isabellei. El a fost singura persoana apropiata care ne-a vazut primul nostru copilas...

Am dormit foarte bine dupa toate acestea si doar cand m-am trezit si am realizat ce s-a intamplat... Nu eram pregatita deloc..., eram atat de goala..., eram atat de..."fara Isabella"..., simteam ca nu mai am nici o valoare, totul era pierdut...

Asistentele au fost extraordinare, toata lumea de altfel... Am primit un dosar cu pozele Isabellei si cu cateva materiale de citit pentru a intelege mai bine procesul de suferinta.
Cel mai mult m-au ajutat pozele. De multe ori pe zi ma duceam la ele. Simteam ceva de nedescris cand le priveam si realizam ca Isabella este a noastra, ca noi am facut-o. Nu traia, dar era copilasul nostru, primul nostru copilas... si o iubeam atat de mult...

Aceste poze m-au ajutat sa o pot plange, uneori simteam ca vreau sa pot sa-mi scot inima din piept pentru ca durea atat de intens...

Am relizat ca Dumnezeu a lucrat prin doctorita care ne-a zis ca mai putem astepta cu decizia. Am realizat ca daca noi am fi luat decizia ca Isabella sa plece, nu as fi putut trai cu acest gand niciodata. A realizat si Csaba ce doream sa spun cu "Sa il alegi pe bebe nu pe mine.". Cand Isabella se nastea, simtea ca daca ar fi fost posibil, nu s-ar fi gandit nici o clipa, sa-si dea viata pentru ca Isabella sa traiasca...

Am decis sa o incineram pentru a o avea langa noi. Nu stiam ce trebuie sa facem acum. Tot al nostru pastor ne-a sunat si ne-a intrebat daca dorim sa avem o slujba in memoria Isabellei, pentru ca cei de la biserica doresc sa se ocupe de toata organizarea.
Ne-am simtit foarte bine ca s-au gandit la asta, noi eram pierduti si nu cred ca ne-am fi gandit la asta. Adevarul este ca ne gandeam ca in fata lumii, Isabella este doar o sarcina pierduta si ne gandeam ca va fi considerat ridicol o slujba in memoria ei...

Nu a fost deloc considerat ridicol, din contra, am simtit atata intelegere cand o doamna din biserica, care si-a pierdut fica ce avea 30 de ani, ne-a spus ca ne intelege durerea... Atunci am simtit ca si lumea intelege ca avem dreptul la suferinta chiar daca nu am avut-o pe Isabella decat 23 de saptamani cu noi...

Au trecut trei ani de atunci. Acum avem inca o fetita, Evelyn. Evelyn a venit dupa mai putin de un an de la plecarea Isabellei.
Ne-a ajutat mult faptul ca am ramas insarcinata foarte repede si astfel am capatat din nou un sens in viata...

Isabella va ramane mereu primul nostru copilas. Cand vad copii de varsta care trebuia ea sa fie, incerc sa mi-o imaginez si vad mereu un copilas trist... Nu stiu de ce...

Eu cred ca Isabella noastra este cu Dumnezeu acum. Mai cred ca o sa avem ocazia sa ne intalnim cu ea.

Am scris aceasta poveste din dorinta de a spune o data povestea de la A la Z pentru ca nu am avut niciodata ocazia sa o fac...

Ii multumesc Biancai Brad pentru interviul acordat site-ului Despre Copii, interviu care m-a facut sa inteleg ca am nevoie sa-mi spun povestea.

Lucia Csoma

Înapoi la "Ingerasii Nostri"