, de foarte multa vreme mi-am propus sa scriu si aici un mesaj de intampinare dedicat voua 
insa asteptam un moment de inspiratie, pentru a putea gasi cuvintele potrivite 
... Nu le-am gasit 
...sau mai bine zis, nu am fost indeajuns de multumita de cele care mi-au rasarit in minte 
dar am avut totusi un moment de inspiratie 
, cand l-am rugat pe Trevor Van Huisen , pe care l-am cunoscut la Conferinta Fundatiei MISS din Phoenix-Arizona 
, sa scrie un mesaj pentru voi, dragi tatici ....asa, ca de la un tata de inger la alt tata de inger 
.... Vorbind cu el, ascultandu-l si citindu-i blog-ul pe care l-a creat in memoria baietelului sau, Diego
, devenit ingeras la o zi dupa ce s-a nascut prematur in urma unui accident rutier , am fost atat de impresionata de felul in care isi poarta si isi exprima durerea si dorul, in "calitate" de barbat&tata, incat m-am gandit ca sunt mult mai potrivite cuvintele lui, decat ale mele...oricat de atent le-as fi ales 
La prima vedere, textul pare lung, dar va garantez ca merita sa fie citit
In speranta ca randurile sale va vor ajuta...cumva, am sa redau aici mesajul lui Trevor ( tradus de Marwana
), nu inainte de a va trimite o imbratisare calda si plina de compasiune, de a va spune ca sunteti oricand bineveniti si ca puteti fi siguri, ca nimeni de aici, nu va interpreta impartasirile voastre, drept slabiciune 
Sa va dea Dumnezeu, Puterea de a accepta ceea ce nu puteti schimba, Curajul de a schimba ceea ce va stã în putintã si Intelepciunea de a face diferenta între ele!
Doamne ajuta!
************************************************************************************************************
Numele meu este Trevor si sunt tatal a patru baieti frumosi: unul care va merge la facultate, gemenii in varsta de unsprezece luni si dragul meu fiu Diego, care acum este in grija lui Dumnezeu.
Ca tata a patru baieti sunt tras in mai multe directii de fiecare data. De exemplu : cel mare imi cere sfaturi, gemenii solicita sa se joace la nesfarsit iar scumpul meu Diego adesea primeste cea mai mare atentie, cel putin in mintea mea.
De ce ? Pentru ca imi amintesc permanent ca nu il voi mai vedea cand ajung seara acasa. Absenta lui intra in mintea mea in cele mai nepotrivite momente cum ar fi: la semafor, cand ma intalnesc cu prietenii sau atunci cand prezint o casa unui client si lista poate continua la nesfarsit.
Desigur ca aceste amintiri sunt acompaniate de o multitudine de emotii, care pot sau nu sa ma sufoce. Daca da, atunci trebuie sa iau o decizie descurajanta, daca sau nu, am nevoie pentru a explica ce simt sau doar sa incerc sa acopar.
Daca impartasesc, deseori se transforma in incomoditate si alte persoane nu realizeaza ca tacerea este in regula, ei simt nevoia sa spuna ceva, o fraza care se aude ca unghiile pe o tabla ''Cel putin el este intr un loc mai bun acum''.
Bineinteles ca-mi vine sa tip la ei ''Nu exista loc mai bun pentru un copil decat in bratele parintilor !'', insa zambesc si imi amintesc ca ei nu au trait experienta tragica a pierderii ca mine si pentru asta sunt recunoscator. Pentru putin timp nu conteaza incotro se indreapta discutia dar simt o durere in inima ca un pumnal.
Fara a-i permite, durerea m-a schimbat in interior. De cand Diego a plecat vad lumea foarte diferit, am descoperit ca nu mai sunt atat de exagerat, petrec mai mult timp cu familia, apreciez mai mult viata, de asemenea am observat ca atunci cand vorbesc cu cei pe care ii iubesc o fac cu compasiune.
Am incercat sa observ lucrurile marunte cum ar fi norii pe cer sau pasarile care zboara. Desi, in cele din urma aceste daruri, nu opresc intrebarile coplesitoare : de ce a trebuit sa mi se intample mie? sotiei mele? scumpului meu copil? De ce s-a intamplat la toti acesti oameni aparent buni, care participa, de asemenea, la reuniuni de terapie pentru durere? In ochii Creatorului am facut noi ceva rau? Am creat noi in vreun fel acest destin care se incrunta la noi?
DE CE? DE CE? DE CE? Pot fi intrebari care nu se termina niciodata.
Odata cu estomparea intrebarii ''de ce mie'' alte intrebari se dezvolta si anume ''acum ce va mai fi?''.
Dat fiind ca am pierdut un copil acum ce va fi? Cum ar trebui sa ma port? Ce le spun celor care pun intrebari incomode? Este responsabilitatea mea principala sa-mi sprijin sotia in durerea ei? Inteleg ca trebuie sa sufar dar pot pune un interval de timp pe suferinta, stii cand am sa trec peste aceasta?
Cu toate acestea trecandu-mi prin cap, emotii haotice cer sa fie eliberate. La urma urmei inima mi-a fost smulsa din corp cu forta unui percutor.
La inceput am fost convins ca nu voi putea merge mai departe, ca viata s-a sfarsit. Soarele va rasari ziua urmatoare dar sufletul meu nu. Cei care imi zambesc sunt teribil de linistiti.Tot ce mi doream cu adevarat era sa mor.
Am fost invins de o stare de supunere atat de mare incat am permis unei puteri mai mari decat mine sa ma conduca, nu mai puteam sa merg, sa vorbesc sau sa gandesc fara sprijin.
Zilele veneau si plecau fara a avea vreun sens. Si aveam nevoie de ajutor repede.
Dar eu sunt barbat, stii, un barbat puternic, unul caruia ii plac uneltele puternice si munca la camp. Unul care a crescut la ferma lucrand campul si facand baloti de fan. "Barbatii nu plang!", asa mi s-a spus. Imi amintesc ca varul meu mai mare imi spunea : ''daca vrei ceva pentru care sa plangi , iti voi da eu ceva pentru care sa plangi''!?!?! .
In ciuda faptului ca sunt barbat, am fost fortat sa ma confrunt si am realizat ca sub aceasta piele sunt doar uman. La urma urmei imi pierdusem fiul pe care il iubesc foarte mult si am fost jefuit de singurul lucru pe care un parinte il vrea pentru copilul sau: sa il protejeze cu orice pret, prin urmare inima mi-a fost furata si mintea s-a facut mii de bucatele. NU VREAU SA SIMT IN ACEST FEL! Apoi, din nou, nu vreau sa simt nimic, mare parte a timpului...
Ca orice tata eram de nestapanit in asteptarea cresterii lui: primul zambet, primii pasi, jucand fotbal, incepand gradinita, cosurile, prima prietena si lista poate continua la nesfarsit. In definitiv este progresia in viata, nu ? O amintire constanta de fiecare data cand vad un copil care are varsta pe care ar fi avut-o Diego.
La putin timp dupa ce am venit acasa de la spital, impreuna cu sotia am inceput sa mergem la reuniunile de terapie pentru durere.
Din cauza plansului, dupa fiecare intalnire trebuia sa beau multa apa pentru a ma rehidrata. La primele intalniri ne-am simtit ca atunci cand mergi la stomatolog sa-ti scoti un dinte. In special cand a fost timpul sa vorbesc, ma chinuiam sa rostesc cuvintele, doar plangeam. A inceput sa fie mai usor o data cu trecerea timpului, cu cat participam mai mult cu atat devenea mai usor sa ne spunem povestea.
Cu toate acestea durerea era eliberata minut cu minut si intalnirile erau doar lunare, era necesar mult mai mult suport, dar unde?: pe internet desigur.
Ulterior am scris un website de amintire, dupa ce am citit atat de multe website-uri ale altor parinti. Asta mi-a permis sa stau in fata calculatorului cu orele, retraind putinele douazeci si patru de ore pe care le-am avut impreuna. Pana azi, ramane cea mai buna forma de terapie pe care am experimentat-o ca urmare a pierderii mele.
Forumurile de pe siturile dedicate suferintei pierderii au fost de asemenea o linie de viata. Am putut citi alte povesti dureroase pana ce ochii ma dureau ingrozitor ca sa mai pot continua.
Citind alte povesti m-au facut sa ard de durere, desi era o durere care ma facea sa ma simt bine. In acel moment era exact ceea ce aveam nevoie.
Durerea a devenit stapana mea cu norma intreaga si cu ore suplimentare, nu vroiam, sa scriu raspunsuri la alte povesti a devenit principala mea preocupare.
Uitandu-ma in urma, realizez ca eram doar parinti care isi ofereau suport unul altuia in cea mai grea durere din viata lor.
Henri Ellis, un faimos psiholog a spus : ''Arta de a trai se afla intr un amestec fin intre a da drumul si a tine''.
In durerea mea am gasit propriul drum, aici nu exista o pastila magica care poate determina cronologia durerii nevindecate. Pentru unii poate dura ani si pentru altii o viata intreaga.
Stiu ca ii voi duce dorul fiului meu, am invatat o forma de acceptare care nu am stiut ca este posibila. Altii care au mers mai departe imi spun adesea: ''daca nu te confrunti cu durerea, te va astepta pana cand vei fi pregatit''.
Aceste cuvinte se scufunda repede, eu stiu un lucru: nu vreau sa simt in acest fel la nesfarsit, prin urmare mi-am permis sa plang.
Lucrurile pentru care am trait inainte si-au pierdut sensul.
Oamenii pe care ii credeam cei mai apropiati prieteni au devenit foarte distanti.
Eu si sotia nu ne mai intelegem ca inainte.
Nenumarati altii care au umblat pe calea durerii, spun de durere si de experiente similare care ard în sufletul lor.
Am învatat de asemenea, ca oameni care nu plang sufera mult mai mult decat cei ce o fac.
Pentru mine acceptarea este raspunsul la problemele mele. La inceput nu a venit usor, de fapt, in ciuda durerii si sperantei, nu vine usor.
Zi de zi sunt de acord cu absenta lui Diego. Lumea inca se transforma dupa decesul lui Diego desi m-am gandit ca nu vreau asta.
Oricat de furios as fi nimic nu il mai aduce inapoi pe Diego. Pentru mine acestea fiind spuse incerc sa traiesc mai mult in prezent, putin in trecut si in viitor. Odata mi s-a spus ''Ieri este istorie, maine este un mister si azi este prezentul''.
Zilnic evaluez prezentul si ma gandesc la ultimile douazeci si patru de ore inainte de a dormi.
Virginia Satir, de asemenea o psiholoaga faimoasa, a spus : ''Viata nu este ceea ce se presupune a fi. Este asa cum este. Felul in care ii faci fata este ceea ce face diferenta''.
In locul furiei si resentimentelor mi-am indreptat atentia in a-i ajuta pe altii.
Nu este un mod de a face durerea sa plece, totusi este o eliberare mostenita de dragul lui Diego. Memoria lui Diego va ramane vie si curata.
Stiu ca intr-o zi il voi vedea din nou insa pana atunci il voi vedea prin zambetele celor pe care ii ajut.
Daca nu va permiteti dumneavoastra sa plangeti asa cum simtiti si aveti nevoie, eu ca parinte in aceeasi situatie ca a dumneavoastra va spun: ''Permisiune Garantata!''
Trevor,
Tatal iubitor a patru, trei cu mine si unul in inima mea.
http://www.virtual-memorials.com/main.p ... &page_no=1
http://www.organizatiaemma.ro/node/667
************************************************************************************************************
Thank you, Trevor !
Thank you, Diego! 
, un mesaj-recomandare despre o carte de care nu am stiut pana acum 
