L-am dorit din toata inima, si l-am asteptat cu mult drag… dar nu am avut sansa de a-l putea tine in brate si de a-i spune cit de mult il iubim.
Habar nu aveam ca asa ceva se poate intimpla la 40 de saptamini, cind ai dus o sarcina pina la sfirsit…
O sarcina fara probleme, fara nici un semn ca ceva nu ar fi in regula. La ecografii totul era OK, nu s-a detectat nici o malformatie.
Am aflat cu 4 zile inainte de termen ca inimioara nu mai bate. Realizasem ca bebe nu mai misca de doua zile, dar cum mi se spusese ca la sfirsit e normal sa miste mai putin neavind loc, nu eram speriata…Vroiam doar sa ma asigur ca e totul ok. SI NU ERA…
Victor s-a nascut pe 14 decembrie 2007, o zi care trebuia sa fie pentru noi cea mai fericita. Am nascut pe cale naturala, dupa citeva ore de durere cumplita, stiind ca totul e pierdut si ca nu-mi voi auzi copilul plingind. Nici nu stiu de unde am avut atita putere sa trec peste asta. Si acum mi se pare oarecum ireal. Cind am aflat vestea nu puteam sa cred, eram in stare de soc. Apoi a urmat durera, sentimentul de vinovatie, si intrebarile… De ce ? De ce eu ? De ce noi ? Ce puteam face ca sa nu se ajunga aici ? A cui e vina ?
Moasa ne-a intrebat daca dorim sa il vedem. Primul nostru raspuns a fost « nu ». Ne era frica… nu stiu de ce, poate de durerea de a-l vedea stiind ca e pentru ultima oara. Apoi ni s-a sugerat ca e mai bine, ca daca nu il vedem s-ar putea sa regretam mai tirziu.
Era frumos, cu ochisorii inchisi de parca dormea… Semana cu taticul lui. Nu am avut atunci puterea sa il iau in brate. Poate nu vroiam inca sa accept in momentele acelea ca baietelul nostru a murit. Nu cred ca regret, pentru ca daca l-as fi avut in brate n-as fi putut sa il las sa plece...
As avea un mesaj pentru prietenii parintilor care trec printr-o experienta atit de grea : nu le intoarceti spatele, nu ramineti in umbra, aratati-le ca sinteti alaturi de ei si ascultati-i atunci cind au nevoie sa vorbeasca despre copilul pierdut.
Nu va fie teama sa va apropiati, avem nevoie de un umar pecare sa plingem, de o mina intinsa care sa ne ajute sa ne ridicam.
Si daca uneori sint momente cind reactionam ciudat nu ne-o luati in nume de rau. Pe de o parte avem nevoie de prieteni, pe de alta parte simtim nevoia sa ne inchidem in noi, constient sau nu...
Pentru mine, cel putin, a fost si este important sa pot vorbi despre Victor, despre ce simt, sa imi exprim durerea. Am marele noroc de a avea alaturi un sot minunat, si pe mama. Am impartit durerea la trei, si ne-am sustinut unul pe altul.
Am norocul de a fi inconjurata de citiva prieteni care au stiut sa ne fie alaturi. Si cred ca nu le-a fost usor nici lor, si au suferit cite putin impreuna cu noi.
Vorbind mai tirziu cu alte mamici care au trait aceeasi durere m-am simtit mai putin singura… Am citit mult pe net, pe forumuri, marturii ale altor mamici, si m-am regasit cite putin in fiecare « poveste ». Numai noi stim ca nimic nu va putea umple golul imens pecare il avem in suflet, si cit de greu e sa auzi « lasa ca siteti tineri si faceti altul… » .
Doliul unui copil nascut fara viata e cu atit mai cumplit, cu cit cei din jur nu ne inteleg
suferinta. Pentru ei copii nostri nu au existat, deci n-avem de ce sa ii plingem. Comentarii de genul "bine ca nu a murit dupa nastere", credeti-ma, nu isi au rostul!! Fie ca ne pierdem copii in primele luni ale sarcinii sau la sfirsit, inainte sau dupa nastere, sint copii nostri, si durerea e aceeasi! Am pierdut pe cineva drag noua!
Prietena mea Ada mi-a spus intr-o zi ca « mie D-zeu mi-a creat un tipar in viata : mai intii imi ia, ca apoi sa primesc Bine si Fericire » (in casnicie am patit la fel, prima s-a terminat cu multe lacrimi…). Sper sa aiba dreptate de data asta, sa vina si ziua in care ne vom intoarce de la maternitate cu copilul atit de dorit in brate.
Au trecut 4 luni jumate, abia acum incepem sa ne gindim cu timiditate la viitor, si in ciuda fricii - sa ne gindim la urmatorul, sa ii oferim lui Vic un fratior sau o surioara. Pentru ca VICTOR va ramine pentru totdeauna in sufletele noastre, este primul nostru copil, devenit ingeras prea devreme...
Sa ne dea Domnul putere sa mergem mai departe, si sa nu ne pierdem speranta !