tuturor celor care sufera .....mi-am facut curaj sa scriu povestea...ciudat acum o saptamana la orele astea medicii erau in impas cu cazul meu, dar si soarta baietelului era hotarata: in cazul meu trebuia salvata neaparat mama. Nu stiu de ce dar dupa cele doua saptamani de cosmar petrecute in spital si auzind tot felul de pareri, nu pot invinovati pe nimeni...nici macar pentru faptul ca eu luptam sa-mi salvez bebelusii dar am fost internata intr-o sectie a spitalului in care se faceau chiuretaje pe capete...doua zile am incercat sa le inteleg pe aceste femei, nu de ce renunta la sarcina ci de ce se supun unei astfel de traume ca doar metode contraceptive exista pe piata.....am cunoscut doctori care efectiv numai suportau sa faca asta zilnic.....Povestea mea continua in acea sectie, multumindu-ma ca macar noaptea eram singura sau poate cu cineva care suferea la fel ca mine....psihic insa am clacat si cineva din jur observind asta a facut cumva sa fiu mutata de acolo (cred ca punctul forte a fost momentul in care o colega de salon a avortat in pat langa mine..sarcina oprita din evolutie, dar asta era protocolul, alaturi avind numai asistenta de serviciu)...cred ca pentru mine asta a fost momentul in care am inceput sa numai sper la o minune; suport aveam doar telefonic din partea familiei si foarte mult din partea sotului care ma vizita zilnic si caruia ii povesteam ce vad toata ziua; dupa cum am spus se pare ca cineva a vb mai mult despre mine si intr-o seara am fost mutata intr-un salon care era oricum mai mereu liber (deci probabil ca asta se putea face si mai inainte); dimineata urmatoare surpriza iar am fost mutata, intr-o sectie care, poate pentru starea mea, ar fi fost mult mai potrivita: eram impreuna cu alte gravidute cu probleme diferite ale sarcinii, dar nu considerate cazuri pierdute asa cum eram eu; in fiecare zi erau doctori care se minunau de cazul meu (aveam sarcina gemelara, 22 de saptamani, cu placente diferite, iar fetitei pe 15 martie i s-au rupt membranele si numai avea lichid amniotic; o vedeam la eco ca traieste, constienta insa ca era mai bine daca o avortam pentru ca mi se explicase ca exista pericolul sa nu fie un copil normal si mai ales pericol de infectie care putea ataca si cealalta placenta;) Starea mea a fost insa buna timp de 10 zile, fara contractii, fara dureri, cu tratament personal, doar ca pierdeam lichid permanent; totul a fost asa pana in a zecea zi cand se pare ca Doamne Doamne deja hotarase soarta fetitei; mutata urgent iar in sectia cu chiuretaje, cu dilatatie destul de mare am strabatut spitalul chiar si pe picioarele mele, cu niste contractii insuportabile; am avortat fetita dupa o ora si jumatate de chin pe masa, nu putem impinge si nu se putea interveni din partea doctorului nicicum, doar pentru a se evita vreo infectie; fiind la o varsta gestationala de 22 de saptamani, normal ca era de asteptat ca fetita sa nu traiasca; de sambata seara, dupa avort, am ramas in aceeasi sectie, tintuita la pat cu un tratament nou achizitionat de sot chiar in momentele in care eram pe punctul de a avorta; numai el stie cum a trait momentele mai ales ca numai suporta sa ma vada suferind...il incurajam mereu spunindu-i ca atunci cand iti doresti ceva cu adevarat Dumnezeu te pune la incercare; am stat nemiscata in pat de sambata seara, duminica toata ziua, hranindu-ma numai cu apa, pentru ca tratamentul avea multe efecte secundare: stari febrile, voma, dar calma uterul. Pentru ca starea mea era buna, luni dimineata s-a hotarat iar mutarea mea in sectia cu gravidute, iar mers pe picioare - cu toate ca pe fisa mea scria stat numai in pat, dar cui sa-i spui; ma multumeam in acele momente ca totusi se roia in jurul meu, increderea in doctori avind-o in continuare; spre dupa-amiaza zilei de luni au inceput iar durerile (cu toate ca mai aveam o fiola de tratament medicul de garda a hotarat sa-l intrerupa, din cauza starilor febrile pe care le aveam oricum de la inceputul tratamentului); a venit seara si durerile s-au intetit, contractii dese si lungi, iar eu am avut parte doar de perfuzii cu ser pentru deshidratare - am fost mutata iar de aceasta data in sala de travaliu, unde eram mai aproape de medicul de garda; acolo mi s-a facut un calmant, probabil sa nu le fac probleme pe timpul noptii, dar durerile deja erau la maxim. Dimineata a venit vizita, burtica era moale dar durerile insuportabile....s-au facut urgent analize din care a reiesit o infectie destul de mare....repede iar pe scari in starea in care eram la sectia de avorturi, rugamintea mea cea mai mare la doctorul care se ocupa atunci de mine era sa-mi mai calmeze din dureri, cand am aflat ca tot natural voi avorta si baietelul.....si marti la orele 11.30 s-a terminat totul; realizam ca am pierdut totul, oboseala fizica ajunsese la cote maxime, toti roiau in jurul meu spunindu-mi ca ei mi-au zis de la inceput la ce sa ma astept....de parca mai eram in stare sa judec pe cineva. Mi-am anuntat sotul cu ultimele puteri pe care le mai aveam....pentru ca in jurul meu in salon au inceput sa apara iar "colegele cu chiuretaj"; toti imi spuneau sa fiu tare, ca doar am dovedit o stare psihica buna, ca fac altul ......dar nimeni nu ma intreba pe mine daca am eu nevoie de vreun ajutor...asta a fost, asta este sistemul nostru. A doua zi am fost externata ca doar ce simteam atunci numai depindea de spital (chiar vreau sa spun ca spitalul are un psiholog, dar se pare ca eu nu aveam nevoie de un astfel de ajutor), trebuia sa eliberez patul ca erau multe chiuretaje pe acea zi; prin acest mesaj nu vreau sa acuz spitalul sau cadrele medicale care se confruntau cu un astfel de caz pentru prima data....ideea este ca in alte spitalule cazul a mai fost intalnit si s-a salvat chiar al doilea bebe...probabil acolo medicii au fost mai uniti, si-au spus parerile unul altuia sau si-au impartasit experienta cu alte spitale......aici insa m-am intalnit cu cadre medicale care spuneau "eu sunt seful garzii eu hatarasc medicatia care ti se potriveste"...cand auzeam vorbele astea numai stiam ce sa zic, doar aveam incredere ca este medic si ca stie ce face.......cu gandul asta am plecat si din spital, ca au facut tot posibilul cu toate ca se putea mai bine.
Starea mea de acum....este jalnica, fizic mi-am mai revenit...ies la aer cu sotul, incercind sa ne reorganizam viata si sa acceptam realitatea. Am inceput sa reiau legatura cu cunoscutii, care si ei sunt speriati de ce ni s-a intamplat, stiindu-ne fiecare povestea sarcinii si greutatile prin care am trecut ca sa reusim.
Inca persista intrebarea "de ce?" si mai ales pareri de rau ca nu mi-au aratat copilasii; dar sper cu timpul sa putem trece peste.
Sper sa nu va fi plictisit cu povestea mea si a ingerasilor nostri.....drama insa este mare.
Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa trecem peste si sa putem spera la un viitor mai bun.
Va multumesc din suflet celor care citesc si care pentru cateva minute ne-au cunoscut drama.
IN OKI PT PIERDEREA MICUTILOR TA 
LE APRIND CITE-O 
SI LE TRIMIT MULTE 
dragi 