Am ramas insarcinata in luna februarie 2010, dorindu-mi enorm de mult sa fie fetita.
Mai am un baietel, pe nume Mihnea, care a fost inebunit de fericire cand a inteles ca mami si cu tati ii vor face cadou o surioara.
Eram o familie implinita, fericita si realizata- asa credeam noi...
Sarcina mea a decurs aproape normal(in afara retentiei de lichide cu care m-am confruntat inca de la inceputul sarcinii) pana in luna august 2010, cand implinise 6 luni. Dupa aceea a urmat cosmarul...
M-am confruntat cu probleme legate de tensiunea indusa de sarcina, cu kilogramele luate in exces(ex. 12 Kg intr-o saptamana), cu amortirea mainilor si a picioarelor; o luna si jumatate sarcina mea a fost un calvar. Nu m-am plans, nu m-am alarmat si nu m-am speriat- stiam ca trebuie sa fiu tare si sa nu cedez, pentru noi, pentru familia noastra.
Pe data de 19 septembrie mi-a fost foarte rau si de atunci in fiecare zi pana pe 24 septembrie, cand doctorul meu cardiolog m-a urcat in salvare si am ajuns la Spitalul Judetean Constanta. Am aflat ca am preeclampsie severa si sindrom H.E.L.P.,iar la ora 23,45 in aceeasi zi, nasteam prin cezariana al doilea copil, adus pe lume prematur, la doar 7 luni si jumatate de sarcina, fetita mult asteptata pe care am numit-o Ilaria.
Contactul meu cu ea nu a avut loc decat a patra zi de la nastere, deoarece eu m-am aflat in acest timp la sectia de terapie intensiva.
Stiam ca traieste dar stiam ca este si pe marginea prapastiei.
Imi spusese sotul meu ca respira cu ajutorul oxigenului dar ma incurajase ca o sa fie bine, ca nu ni se poate intampla tocmai noua sa o pierdem pentru ca ne-o dorisem atat de mult.
Contactul cu ea, a patra zi, a fost nemaipomenit! Am vazut un omulet care avea trasaturile sotului meu, era brunetica, avea parul inchis la culoare si nasucul carn- era asa de proportionata, parca era o papusica de portelan!
Am inceput sa ma mulg din doua in doua ore ca sa o hranesca asistentele, cu laptele meu- si spre deosebire de primul copil pe care l-am alaptat artificial( la 33 de ani), acum( la varsta de 38 de ani) imi hraneam fetita cu laptele meu.
Au urmat complicatiile: A cincea zi de la nastere au inceput sa i se declanseze infectiile(luate din spital), iar noi am inceput sa ne traim propriul cosmar. I s-au administrat antibiotice, i s-a introdus plasma, sange, masa eritrocitara etc, i s-au facut denudari peste denudari, dar in zadar.
Tot a cincea zi de la nastere, am decis s-o botezam. A venit preotul Capelei Spitalului Judetean Constanta si a botezat-o Ilaria Maria.
La 24 septembrie 2010, Dumnezeu a vrut-o langa El.
Acum am ramas mai saraci, mai goi si mai pustiiti, dorindu-ne ca ea sa fie bine acolo unde este si sa ne vegheze cu spiritul sau.
As fi dorit o surioara in viata, pentru copilul meu, nu o surioara ingeras.
Ilaria Maria va fi singura surioara pe care am putut sa i-o daruiesc lui Mihnea si singura fetita pe care am putut sa i-o dedic sotului meu.
Datorita complicatiilor pe care le-am suferit la nasterea micutei mele Ilaria, in viitor nu va mai fi posibil o a treia sarcina.
Ea va ramane mereu in familia noastra, va fi mereu diferita si unica.
Va fi ingerul nostru pazitor! O vom iubi vesnic si ne vom imagina cum creste acolo sus!
Te iubim, draga noastra Ilaria!
Mamica ta va fi alaturi de tine zi si noapte, pentru a-ti transmite dragostea si gandurile sale bune!
tau.
si 
, multe 
