asadar totusi traia,aveam o speranta,acea speranta care nu moare in sufletul unei mame disperate! A doua zi am facut morfologia. Acelasi raspuns ni s-a dat,dar totusi doctorul ne-a incurajat,ne-a spus ca poate se inseala si m-a chemat si la spital,sa o asculte cu doppller-ul,urmand sa ne trimita vineri la Bucuresti,pt alte pareri alte unor specialisti. In inima mea am sperat mult......toata noaptea de miercuri spre joi, m-am rugat sa miste macar un pic...si nu s-a mai intamplat...niciodata...cand am ajuns joi dimineata la spital,si m-a pus la ecograf, mi-a dat vestea,care a venit peste mine ca un tsunami..:" s-a dus.." "nu mai are activitate cardiaca"..si ce pot sa mai spun,numai voi,care ati patit la fel,puteti sa intelegeti. Desi incerca sa imi explice ca s-a intamplat mai bine asa, ca mi-ar fi fost mult mai greu sa o pierd dupa nastere sau sa ma chinui cu ea prin spitale,nimic nu ma consola,nu puteam sa-l aud,il uram efectiv! cum putea sa spuna " e mai bine asa",cum putea sa spuna "Dumnezeu a hotarat bine pt tine" ? de ce era bine sa moara si nu era bine sa traiasca,s-o am langa mine?desi a trecut o luna si 17 zile,parca s-ar fi intamplat ieri,parca timpul nu mai trece,nu-i mai simt trecerea...am iesit distrusa de acolo,lumea ma intreba ce am patit de ce plang,nu puteam vorbii,si nu suportam sa fiu intrebata...mama mea care imi tot repetase ca simte ea ca nu se va intampla nimic,acum ramasese inmarmurita,si-mi plangea si ea durerea. Am ramas internata,nici nu stiam notiunea avortului,nu stiam ce mi se intampla...apoi m-a chemat din nou la ecograf sa fie sigur ca nu face vreo prostie. Intamplator,la acelasi ecograf,era o graviduta ajunsa la termen,care urma sa nasca,si era foarte fericita sa-si vada puiul miscand pe ecran,in timp ce eu uram sa o vad,uram sa simt contrastul sentimentelor dintre noi.. nu o uram pe ea,doar ca nu puteam suporta sa o vad cum se bucura in timp ce eu imi plangeam copila,care nu mai misca...mi s-a dat o jumatate de pastiluta,am fost pusa la perfuzie,si au inceput durerile...am avut ghinionul sa fie pe schimb niste netrebnice de asistente. Mi s-a dat a 2-a jumatate de pastiluta si incepand de pe la 15.30 si pana la 17.45 am avut niste dureri groaznice!!n-am avut langa mine nici o asistenta medicala. Am nascut-o singura, in pat. Au venit si ele dupa... n-am avut curaj sa trag cearsaful de pe mine,sa o vad mai bine,ca m-a bufnit plansul,un plans de durere imensa,ca nu mi-am auzit puiutul plangand! am apucat totusi sa o vad pt cateva secunde,sa-i retin trasaturile,sa-i vad manutele mici,si parutul des si negru care ii acoperea capsorul,care era cat pumnul meu....si cat regret ca n-am tinut-o macar o clipa in brate,ca n-am cerut sa o vad mai mult,ca am semnat pt incinerare,simt ca am abandonat-o ca pe un obiect,ma chinui cu gandurile astea in fiecare noapte!mi-au adus repede fisa sa semnez ca o las acolo,a nimanui,si am semnat..ma urasc pt asta!!! Bianca a avut curajul sa o ia acasa,a demonstrat ca este mama! eu ce sunt? nu ma pot numi asa! ma urasc pt asta! as vrea,ca trimitand aceasta poveste,Dumnezeu,pe care eram extrem de suparata,sa ma ierte,si sa-mi trimita fetita inapoi! asta e singurul gand care ma consoleaza,care ma ajuta sa merg mai departe! ca El poate,sa ajute credintei mele,sa o am pe micuta mea la pieptul meu,si sa nu se piarda de la mine! Nu pot descrie durerea ce-mi macina sufletul,nu pot sa privesc copilasi mici,nu puteam sa ii aud plangand,ca vizavi de salonul meu erau mame lehuze cu bebelusii lor, ce greu mi-a fost sa plec cu mainile goale...ce greu mi-a fost sa intru in casa fara ea...
Doamne da-mi-o Inapoi!!! Amin
tot fara activitate cardiaca , desi, nu s-a vazut nimic, mi-a zis medicul ca am facut tensiune...cum e posibil sa pierzi un sufletel pentru o clipa de hipertensiune???????????n-am inteles....si, iti spun din toata inima, Dumnezeu te va ierta, ingerasa ta Maria te va ierta,.....fii fericita ca macar ai vazut-o, i-ai vazut chipul...eu am fost o lasa...mi-a fost teama sa o vad, si nimeni nu m-a sfatuit ca ar fi bine sa imi fac curaj, k voi regreta mai tarziu......imi plang durerea si neputinta....am semnat sa fie incinerata ....ca ma urasc pentru asta.....si eu ma ascund cand imi vine sa plang...nimeni nu intelege si au dreptate...ei nu au vazut decat o burtica umflata.....eu in 27 de saptamani am trecut prin emotii de toate felurile, am simtit-o, i-am vorbit, am mangaiat-o...imi raspundea pri miscari....am avut o relatie cu ea, pentru mine era o fiinta, nu doar o burtica umflata....si sotul meu isi ascunde lacrimile si este foarte greu sa trec singura prin asta....evita subiectul....dar isi doreste enorm un copil....mai am de asteptat pana in luna mai ...dupa care sa incercam iar, imi este putin teama...dar, sper sa o inving....
. Durerea este mare, dar sa stii ca Ingerasa ta 
. Nu cred ca nu te intelege, cred ca nu stie cum sa reactioneze si cum sa gestioneze atata durere. 
SI MULTI 
