Care au fost gandurile tale, cand ai auzit "Nu mai e"

[ritamaya]

"Mi-a picat cerul in cap", "Am ramas goala", "Mi-am dorit sa mor" sunt doar cateva din cuvintele pe care le-am descoperit in povestile despre ingerasi citite aici. Acestea sunt unele din gandurile pe care le-am avut atunci cand ni s-a spus - mai mult sau mai putin "uman" - ca bulgarele de aur pe care l-am asteptat atata vreme nu mai e.
Poate va va fi greu sa rememorati acele momente. Dar as vrea sa vedem ce ganduri am avut fiecare in parte, pentru ca unele din noi (cel putin eu) sigur inca mai purtam pe umeri sentimentul de vinovatie pentru ce am gandit atunci..., fie ca am gandit de rau celor care ne-au dat vestea tragica, fie ca ne-am dorit moartea sau alte ganduri care inca ne incarca.
Am sa incep eu... Veti intelege poate de ce am deschis acest subiect.
Maya - Soarele meu a fost foarte bolnavioara. Am nascut-o cu trisomie 13, o boala genetica ce are o incidenta de un caz la 20.000 de nasteri. NOI am fost alesii lui Doamne-Doamne pentru scurta viata pamanteana a Soarelui. A trait patru luni. Din care aproape o luna si jumatate petrecuta in spital, in mai multe internari. Creierul puiutului meu a fost atat de afectat de defectul genetic, incat facea stop respirator de fiecare data cand plangea si - in ultimele trei saptamani de viata - devenise dependenta de oxigen... Aveam acasa un concentrator de oxigen si - cand incepea sa planga - trebuia sa o resuscitam (sa-i facem respiratie gura la nas) si sa ii punem tubul de oxigen. Si asta se intampla de 10 pana la 20-25 de ori intr-o singura zi. La fel se intampla si in spital. Iar cand isi revenea din stop, durerile de cap, datorate lipsei de oxigen, erau imense. Mi-a fost greu sa accept asta ca pe o motivatie pentru faptul ca uneori am ingenuncheat langa patutul ei si L-am rugat pe Doamne-Doamne sa o ia pe Maya la El cat mai repede, sa nu o mai lase sa se chinuie. In momentul in care s-a dus, pe 13 ianuarie 2008, la ora 14.00, n-am avut puterea sa plang. Am ridicat ochii spre Cer si am spus "Multumesc", dupa care am luat-o in brate pe fetita mea, pe Soarele meu, si nu am mai lasat-o pana nu mi-au luat-o.
Am regretat si regret si acum enorm, infinit, (nu gasesc cuvinte sa-mi exprim regretele) pentru aceste ganduri... Cu toate ca sunt constienta ca puiutului meu ii e mai bine acolo. Imi doresc sa nu-I fi cerul asta Celui de Sus. Mi-am iubit copilul pana la Cer si inapoi. Dar n-am suportat gandul ca e atat de chinuit trupul ei atat de mic! Tocmai pentru aceste ganduri mi-e teama ca n-am sa mai primesc bucuria de a avea un copil.
Stiti, am visat o data, cand eram insarcinata si stiam ca e fetita... Mi-am visat copilul: o fetita blonda, cu ochi mari albastri, cu bucle mari ca-n povesti, jucandu-se in curte cu o minge rosie cu buline albe. Si acum am acea imagine in minte. Iar - in momentul in care am aflat diagnosticul Mayei - mi-am spus ca nu voi suporta sa-mi vad copila alergand dupa acea minge rosie cu buline albe cu masca de oxigen pe gurita. Mi se rupea sufletul! Si atunci cadeam in genunchi si Ii ceream Domnului sa nu o mai lase sa se chinuie! Si de-atunci, nu-mi maiplac mingile cu buline!
Sunteti printre primii OAMENI carora le spun asta si stiu ca nu ma veti condamna pentru gandurile mele! Spuneti-mi si voi ce ati gandit ATUNCI!
Va multumesc
Rita - mami de inger Maya

[Cami_Vic]

Draga Rita, e foarte interesant subiectul...
Am sa incerc sa rezum si eu citeva ginduri pe care le-am avut atunci imediat... si in zilele / saptaminile ce au urmat.
Eu am avut o sarcina perfecta. Nici macar greturile de la inceput... Nu facusem tensiune, nu aveam dureri, nici singerari sau pierderi... Pina la sfirsit am fost foarte activa, m-am simtit chiar bine. Nici un motiv de ingrijorare.
Doar ca cu o saptamina inainte de data prevazuta a nsterii, am realizat ca nu il mai simteam ca misca... Ca in seara precedenta parca nu facuse tumbele lui obisnuite... Vic al meu se stinsese fara ca eu sa fi avut vreun semn ca el sufera.

Cind am mers la spital sa vedem daca totul e ok, ne-a primit o moasa draguta,care a zis ca imi face ea un control ca sa ma linistesc... Mai intii a ascultat inimioara,si mi-a zis ca o aude doar pe a mea, dar nu parea alarmata.. am mers in alta sala la ecograf. Acolo s-a uitat la inimioara, si ne-a spus ca ea nu e specialista, dar ca i se pare ca inimioara nu mai bate - si a chemat un medic ginecolog. Din nefericire aceasta a confirmat banuiala...
Eu nu puteam sa cred. Eram total absenta, amortita, parca toate astea se intimplau altcuiva. Nu putea fi adevarat. Eram cu gindul undeva departe, asteptam sa ni se spuna ca nu e adevarat, ca s-au inselat...

Sentimentul de vinovatie a venit foarte repede. Imi era ciuda intii de toate pe corpul meu ca nu mi-a dat nici un semn. Puiutul meu, perfect sanatos, suferea la mine in burtica si eu nu am simtit nimic.

Explicatiile au venit mai tirziu... Am aflat ulterior ca Vic nu avea nici o malformatie, ca desi nu au reusit sa obtina cariotipul genetic e putin probabil sa fi avut vreo anomalie cromozomiala pentru ca nu avea nici un alt simptom, totul era normal. De vina a fost placenta, circulatia singelui care nu se facea suficient de bine in ultimele saptamini.
Mi-a fost ciuda pe sistemul medical, ca aici nu se prevede nici un control in ultima luna daca totul decurge bine, si poate ca la o ecografie ar fi observat cu doua saptamini inainte ca undeva e o problema.

E foarte greu cind te gindesti ca a fost doar un "accident", ca ar fi putut sa fie totul bine "daca ...."
Mi-a parut rau ca in asteptarea rezultatelor analizelor anatomo-patologice (deci cind Vic nu mai era!!) mi-am dorit la un moment dat sa se confirme ca Vic avea probleme, sa ma pot consola cu ideea ca "e mai bine asa, ca altfel ar fi suferit"... M-as fi simtit mai putin vinovata. Imi era foarte greu sa accept ca a fost un fel de accident stupid si ca pina la 37 sapt era un bebelus perfect sanatos... Acum ma gindesc ca daca el era sanatos, sansele ca viitorul copil sa fie sanatos sint mai mari...

[Angela]

Subiectul propus de tine, Rita, este extrem de delicat....stii, inainte de a scrie aceste randuri m-am gandit...oare imi pot aduce aminte? indraznesc oare sa traiesc acele clipe care sunt echivalentul unei vesnicii?
Eu am stiut ca dragul meu Calin s-a dus la Doamne Doamne fara sa imi spuna cineva un cuvant...Eram in salon, la trei ore dupa cezariana si a venit asistenta sa ceara nr de telefon al lui Vlad...am intrebat daca ceva nu e in regula cu puiul meu...mi-a spus ca ea nu stie, a luat numarul si a fugit repede...a fugit de teama de a ma privi in ochi...Era 00.30...doar dimineata la ora 9.00 a venit Vlad in salon, a dat din cap negativ, m-a luat de mana si...am plans! Se intamplase la ora 3.45...iar eu am stiut, am simtit...chiar daca nimeni nu mi-a spus nimic...a fost un sentiment extrem de ciudat...cred ca puiul meu a venit atunci si si-a luat ramas bun de la mine...eu, mama care nu am putut sa fiu langa el in acele momente...va fi regretul vietii mele!!!!
Dragul mamii pui...iarta-ma!
Calin Gabriel, te iubim! Mama si tata.

[genny]

Intrasem deja in travaliu, dar am facut si un ecograf. Trec cateva minute bune, eu sunt relaxata si pregatita sa ma intalnesc cu puiuta mea...ma uit la sotul meu si .....inteleg.....era atata durere in privirea lui.....
Iar doctorita ma intreaba daca" copilul asta mai misca?" Atunci timpul s-a oprit in loc si eu m-am detasat de tot, priveam parca din afara la ce se intampla cu cineva pe care din intamplare o cheama ca si pe mine.....am intrat in stare de soc....si speram din tot sufletul sa nu fie adevarat.....
Cum am ajuns la spital....nu stiu...... stiu doar ca am vrut sa o vad dupa nastere...nu am simtit durerea prea tare desi nu primisem nici o anestezie......sufletul ma durea....
Am fost impietrita, altfel as fi innebunit in spital, in sala de travaliu unde inimioarele bebelusilor se auzeau asa de puternic...iar inimioara fetitei mele se oprise pentru totdeauna....., dupa nastere unde am stat intr-un salon plin de mamici cu fetite pe care le strangeau la piept iar eu imi strangeam geanta in brate ca sa strang si eu ceva.....
Cand a vazut-o, doctorita mi-a spus ca are sindrom Down, probabil credea ca moartea unui copil bolnav e mai usor de suportat decat a unuia sanatos. Asa a crezut ea ca-mi face durerea mai usor de suportat.....Eu am lucrat cu copiii cu probleme si stiu cum arata un nou-nascut cu Down. Mara nu avea nimic, nici o malformatie, nimic, era o fetita frumoasa, perfecta dar fara viata.....
Noi am dorit-o si am iubit-o indiferent de cum ar fi fost.....
Stiu ca nu am putut sa plang in spital.....nu am varsat o lacrima insa acasa unde aveam atatea amintiri cu ea......am clacat si am plans....ore in sir.....si mi-am dorit sa mor....in clipa aceea dar si in multe altele care au urmat....
Mama si tata te iubesc, scumpa mea....

[stefania]

Acest subiect te face sa retraiesti acele clipe groaznice, dar din pacate adevarate.........acele clipe ni sa-u intamplat noua.Citind randurile voastre imi aduceam aminte cum am aflat...... si.... cum am trait ...doar pe fragmente.
Aveam cinci luni de sarcina si trebuia sa merg la eco 3D, offff......pentru mine era totul OK, simteam cum misca in burtica.......cateodata misca atat de puternic si brusc ca ma gandeam ca se joaca impreuna.Chiar inainte sa intru la eco, m-am intalnit cu o viitoare mamica care avea si ea tot cinci luni, dar avea o burtica mica!!!!...dandu-mi seama cu greu ca este insarcinata....am stat de vorba si i-am spus foarte mandra ca eu am gemeni....offf....ma bucuram nespus.DAR........am intrat in cabinet, m-am asezat pe pat a venit doctorul si a pus acel aparat pe burtica(in momentul acesta am mainile reci si tremur)s-a uitat pe ecran siiiiii a tacut pentru o clipa...in acea clipa am simtit ca ceva nu este in regula, apoi mi-a spus....UN FAT ARE O MALFORMATIE...sindromul DOWN..........AM INCREMENIT....am intrebat daca pot sa beau putina apa , simteam ca lesin, nu mai aveam aer, am intrebat balbaita daca se poate face ceva dupa nastere( ma gandeam la o operatie, nestiind ce inseamna atunci sindromul down)mi-a spus ca nu sau nu mai tin minte exact.....apoi a pus ecograful in dreptul inimioarei si mi-a spus ca nu mai bate.......sa prabusit lumea .....am simtit teama...groaza ...durere.Imi era frica sa intreb cum este celalalt.Nu realizam ca mi se putea intampla tocmai mie una ca asta.cand mi-a spus ca fetita este bine , sanatoasa si se dezvolta perfect normal numi venea sa cred?... nu stiam ce puteam face?....ce hotarare va lua doctorul? Si m-ia spus ca pot duce sarcina chiar la termen DACA celalalt nu pleaca spre iesire(adica un avort spontan).Mi sa spus ca pot renunta la sarcina daca vreau. Am hotarat sa duc sarcina mai departe cu orice risc.
SI AM REUSIT.....SLAVA BUNULUI DUMNEZEU.
Cu drag Stefania, mamica de ingeras.

[MIHAELA 76]

Pentru mine nu a existat o asemenea clipă, ANDREI a trecut în lumea îngerilor în braţele mele, şi deşi ştiam că se va întâmpla acest lucru am crezur că inima mea s-a spart în mii de bucăţele şi nu voi mai putea să respir niciodată, de fapt nu mai voiam să respir, voiam să mă duc alături de el, să îl ţin de mânuţă atunci cînd trece în cealată lume, să am grijă de el. Apoi m-a cuprins un sentiment de ură, nu am vrut să îi dau drumul din braţele mele, nu am vrut să las pe nimeni să se atingă de el, eu l-am splălat, l-am îmbrăcat, era un îngeraş care dormea, care avea o faţă luminoasă şi nu puteam să cred că nu mă mai aude. Am realizat ce s-a întâmplat când a trebuit să mergem la biserică şi apoi la cimitir, atunci când am văzut că băieţii cu care el vorbea îi ridică sicriul pe umeri am realizat că ANDREI nu mai este şi am început să urlu şi să îi lovesc pe cei din calea mea care încercau să mă oprească. Au fost clipe cumplite, iar momentul în care s-a dus a fost cumplit, s-a uitat în ochii mei cerând parcă ajutorul pe care eu nu eram capabilă să i-l dau. Nu am putut decât să îi spun să meargă liniştit pe drumul lui că mami şi tati vor fi mereu alături de el.
Din păcate, nu vă mai pot scrie pentru că hohote de plâns şi râuri de lacrimi îmi inundă faţa, şi nu mai pot fi coerentă în exprimare.
Vă sărut şi vă îmbrăţişez,
Mihaela mămica lui ANDREI.

[petroutza]

E cumplit de dureros...desi nu aveam o sarcina avansata..eram aproape de 3 luni..m-au sfasiat cuvintele doctorului de la ecograf cand mi-a zis ca nu aude inimioara batand..eu m-am prezentat la spital cu o hemoragie si dureri cumplite..nici in ziua de azi nu se stie de ce am pierdut sarcina..unii dadeau cu parerea ca eram prea tanara pt o sarcina...
In fine..cand am auzit ca nu-i mai aude inimioara mi s-a pus un nod in gat si nu mai puteam vorbi si o durere in suflet neimaginabila..ma durea in piept foarte tare si nu mai aveam glas pur si simplu...tremuram din toate incheieturile si nu puteam zice nimic..doar cand am izbucnit in plans mi-am dat drumul la glas si l-am rugat sa mai verifice odata ca nu poate fi adevarat..dar era din nefericire adevarat..puiutul meu s-a stins...inimioara lui s-a oprit..nu stiam cum sa-i zic sotului care ma astepta afara..el care isi dorea atat de mult un baiat si l-am dezamagit...ne facusem atatea planuri..deja facusem lista pt bebe si trebuia sa mergem sa cumparam tot ce trebuie..ma imaginam in haine de graviduta..cu burtica mare..cum misca..cum bate cu piciorusele...of..dadeam vina pe mine..deoarece nu a fost un copil programat si cand am vazut testul pozitiv am ramas socata pt ca nu ma asteptam asa de repede sa raman insarcinata..si dupa ce m-am dezmeticit si mi-am dat seama ca voi fi mamica eram cea mai fericita...
Si ma gandeam ca d-zeu m-a pedepsit ca nu m-am bucurat din prima clipa si multe alte ganduri..Mi-a fost atat de greu sa le spun celorlalti..ma intrebau cum merge cu sarcina si eu izbucneam in plans si ei lasa ca esti tanara...aceeasi placa...dar eu imi doream acel copil..de ce?de ce a fost sa fie asa...
Oricum daca d-zeu a dorit ca puiutul meu sa devina ingeras faca-se voia lui..mult timp m-am temut sa mai raman insarcinata si ne-am tot ferit..eram traumatizata..stateam numai cu gandul ca voi pierde si urmatoarea sarcina...dar uite ca de data asta d-zeu a tinut cu mine si mi-a dat un baietel frumos,sanatos pe nume Traian-Andrei care astazi are 1an si 5 luni..

[amelia_pitik]

Ce am simtit???
Am simtit k mi se taie pamantul se sub picioare,am tacut si ochii mi s-au umplut cu lacrimii si am cazut jos..bogdan dadea cu pumnii in peretii spitalului nici durerea nu o mai simtea…Ba chiar a vrut sa se arunce in fata unei masini cand am plecat,dar Dzeu m-a facut tare si l-am strans de mana si l-am rugat sa nu imi faca asa ceva k nu as mai rezista!!!
Plangea sufletul in mine cand am fst sa ii cumpar hainutele cu care treb sa o inmormantam,plangea sufletul in mine cand am fst sa ii scot certificatul de deces,cand am ajuns aksa si stiam k ea e pe masa in sicriasul ei alb…nu am av puterea sa intru in casa ci am urlat rugandu-ma la Dzeu san u fie asa,sa ma trezeasca din acest cosmar…
Lumea ma condamna k nu stateam mai mult de 10 min in camera aceea,nu ma intelegeau..eram intr-o lumea a mea,nu vb cu nimeni si doar imi plangea sufletul k lacrimi nu mai aveam

[steluta]

In ziua in care a "plecat" PAULA am simtit ca nu mai am aer sa respir, ca sunt intr-o fundatura a vietii, ca nu mai e cale de iesire, ca pica cerul pe mine . M-am simtit inutila, abandonata, singura, urata, nedemna de atentia nimanui.
Iar dupa 4 ani cand am crezut ca voi ridica capul din nou la suprafata, am primit din nou lovitura, gemenii mei frumosi …nu mai erau si… m-am simtit injumatatita, taiata in doua , neterminata, vinovata. Ma simteam ca intr-o cusca a singuratatii in care voiam si nu voiam sa fiu (eram foarte confuza), tot ce stiam era ca ii doream inapoi, schimbarea impusa de “plecarea” lor era terifianta pentru ca nu stiam si inca nu stiu ce sa fac cu mine, cu timpul meu, cu viata mea, cu weekend-urile mele, desi in ultimii 4 ani am avut timp suficient sa ma gandesc la acest lucru .

[miki]

Draga mea ritamaya,
Si eu mi-am visat fetita. Am visat-o cu cateva zile inainte de a afla ca sunt insarcinata. In fiecare zi multumesc lui Dumnezeu pentru acel vis. Nici nu planuisem aceasta sarcina, dar cat m-am mai bucurat de ea... Atat cat am putut in cinci saptamani cat a durat fericirea.... Sarcina mi s-a oprit din evolutie la 9 saptamani, fara nici o explicatie. Era prima mea sarcina.
Care au fost gandurile mele? Negarea a fost primul sentiment si am mers sa cer si o a doua opinie. Refuzam sa cred ca D-zeu nu a vrut ca micuta mea Daria Stefania (simteam ca e fetita, fetita din vis sa isi cunoasca mama. Apoi durere, furie, lacrimi, disperare, vinovatie....Nu exista cuvant, gand sau persoana care sa iti aline durerea in astfel de clipe... Inca mai traiesc aceleasi sentimente.... Nu cred ca durerea o sa dispara vreodata si nici nu vreau sa uit, pentru ca astfel Daria Stefania traieste prin mine atat cat eu voi trai. Si acest gand imi ofera un oarecare comfort psihic. Chiar daca unii poate cred ca sunt nebuna, stiu ca voi fi cu ea in Ceruri, asa cum eram cu ea in vis.

[Iacob Viorica]

Doctorul a facut o greseala la nastere, deoarece copilul venea cu picioarele inainte, a intors copilul cu mana in uter, l-a strans prea tare de cap, copilul a facut hemoragie la creier si a murit dupa cateva ore. Acel doctor care a omorat in continuare si copii si mame, a spus senin : altele imi dau bani sa le scap de copii si eu te-am scapat pe gratis. Ar trebui sa-mi multumesti. Ca de copii o sa tot ai parte de acum incolo. Am simtit ca imi vine sa-l omor. Apoi a schimbat foaia de observatie, ca ar fi avut 1,7 kg in loc de 2,7 kg , ca eu as fi avut 40 ani in loc de 30 si alte minciuni cusute cu ata alba. La ce imi folosea sa il dau in judecata? Copilul nu il mai inviam. Dar poate salvam niste vieti care au fost curmate ulterior de aceeasi mana criminala. In fata lui Dumnezeu l-am iertat gandindu-ma ca nu a omorat cu rea intentie .Dar Dumnezeu de ce a lasat sa se intample? Am indraznit sa ma bucur prea tare cand l-am nascut? In timpul cand am aflat vestea, am vazut un porumbel alb la fereastra. Poate ca mi s-a parut. Alti copii dupa acesta nu am mai avut, am mai pierdut fara sa vreau o sarcina de gemeni la 12 saptamani. Mama ingerasului Mihai

[aditza_tl]

Ce am simtit cand am auzit ca nu mai este?Furie,deznadejde,durere.Am trait un an de zile ca intr-o gaura neagra,ca un robot....durerea a fost si mai mare cand am aflat(un an mai tarziu),adevaratul motiv pentru care puiul meu murise.atunci ,si de atunci pana in ziua de azi simt multa ura,pe cea care mi-a omorat copilul.O urasc in fiecare zi,in fiecare minut.Daca voi avea vreodata sansa sa fiu in fata ei ,nu stiu cum as reactiona,dar cred ca as omorao cu mainile mele ,asa cum ea,in urma cu 17 ani,mi-a omorat copilul.
Mama te iubeste mult inger iubit si nu te uita niciodata.

[crisstynna]

Nu o sa uit niciodata.....A fost prima zi in care sotul meu s-a intors la servici.....si a venit mai devreme de la servici....A intrat in casa...avea ochii rosii,mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva....EL a spus cu multa durere in glas:"gata s-a terminat,s-a dus"....Nu o sa uit niciodata cuvintele astea.Atunci am simtit ca mor,ca se stinge sufletul in mine,ca imi crapa inima de durere.E o durere pe care nu o pot compara cu nimic....Am intrat intr-o criza ,nu mai auzeam,nu mai vedeam nimic in fata ochilor.Atunci sotul meu de disperare,de ura a inceput sa dea cu pumnii in pereti si in usa.Atunci m-am speriat ca se poate intampla ceva si cu el si mi-am revenit....m-a scos pe mine din soc.Am vrut sa mor....o rugam pe mama sa ma lase sa ma duc cu el,ca el are nevoie de mine.....a fost o vreme cand nu am vrut sa mai aud ,sa mai vorbesc cu nimeni.....vroiam sa ma inchid in casa...crezand ca asa va fi mai usor....Simteam ciuda pe mamicile care aveau copilasii lor,simteam ura pe medicii care mi-au luat dreptul de a fi mama,simteam durere fara margini in suflet.Acum simt numai un dor nemarginit care cred ca ma va insoti toata viata....Mie dor de tine Razvanel,sufletelul nostru drag.....

[Lucia]

Imediat dupa nastere, cand stiam ca Isabella va pleca, nu am simtit prea multe, eram sedata si imi ziceam ca am fost forte pregatita si reactionez mai bine decat credeam.

A doua zi cand m-am trezit, si cand am realizat ca sunt goala si ca micuta care lupta sa treiasca in burtica mea nu mai este prerzandu-se astfel toate sperantele pe care le avusem..., am simtit un dor imens si dureros. M-am simtit atat goala si am simtit ca mi-am pierdut orice valoare...

[nicoleta]

Cand mi-a spus moasa: nu mai rasufla, gata, a murit! am crezut ca mor si eu, pentru ca simteam cum sufletul mi se rupe in bucati, trupul ma durea de parca il calcase o stanca de sute de kg, iar eu vroiam sa imi zdruncin fetita sa isi revina, vroiam sa o iau in brate, iar ei... nu m-au lasat nici macar sa o mai privesc. Dupa 5 ore umblam prin sectie si ma rugam de toata lumea sa ma duca sa imi mai vad fetita. Nimeni nu a vrut. Sotul meu nu a vazut-o niciodata. Of...eu inca speram ca poate isi revine, serios, asta de la dorinta imensa de a nu o pierde, probabil.

[rodik]

Care au gandurile mele cand am auzit " Nu mai e" ? - Nu am mai avut ganduri. Atat stiu ca tot credeam ca e un cosmar. Eram si nu existam. Aveam impresia ca ma voi trezi si totul isi va reveni la normal. De fapt, m-am trezit mai tarziu decat de obicei si am realizat ca durerea e adevarata. Da, nu am stiut pana atunci ce e o durere mare. Pana atunci plansesem doar pentru mici dezamagiri tineresti pe care le credeam mari probleme de viata... M-a invatat sa pot intelege cu adevarat o durere, sa apreciez la justa ei valoare fiecare particica de fericire care imi este daruita de D-zeu. Soarta a fost fffff buna cu mine pana atunci: eram rasplatita din plin de fiecare data de ea pentru eforturile mele. Eram o rasfata a sortii. Dar pana atunci. Din acel moment viata mea a luat o cu totul alta turnura. Am pierdut, am suferit, am cazut, m-am ridicat putin cate putin si acum sunt in castig, ma lupt pentru armonie si sunt optimista, mi-e greu dar suntem sanatosi si asta e cel mai important. Va imbratisez cu mare drag si D-zeu sa va aiba in paza Lui! Cu drag, Rodica, mama ingerasului Andreas si a fetitelor Evi si Bia.

[nicoleta]

Buna fetelor!
Va invit aici, sa va prinde-ti cu mine intr-o hora a sperantei. Haideti sa speram ca vom putea, dansand in mijlocul sperantei, sa aducem veselie in toate sufletele de mama, triste sau nu, indurerate sau nu. Haide-ti sa ne aratam noua, mame de ingeri, ca dragostea fata de ingerasii nostrii ne da atata putere incat vom reusi ca tot raul din lumea asta aspra sa il transformam in ozonul ce coboara seara de la munte, din padurile de conifere. Haide-ti sa ne aratam noua si nu numai, ca suntem mai drepte decat brazii, mai bune decat laptele si mai calde decat soarele. Noi, cu puterea noastra de mamici, sa speram ca dupa atata suferinta, vom inmuia cioburile durerii, iar in locul lor , veniti sa asezam flori ce ne vor parfuma fapturile cu frumos si liniste.
Va pup, dragele mele si aveti grija de sufletele voastre atat de minunate.
Pupici pupaciosi tuturor celor care au intrat in aceasta calda familie: E.M.M.A.

[HERDEAN LAURA]

Avea 23 de săptămâni de când făcea parte din mine, eram acelasi corp, aceeaşi suflare, aceleasi sentimente.Îmi dădea semnele zilnice de prezenţă, de relaxare, de nemulţumire, de bucurie.....ce mai?!?...eram o entitate.
Într-o dimineaţă, vinerea, 21 iulie, am sângerat şi am plecat împreună cu sora meala spital, internându-mă in maternitatea din Oradea.Medicul meu era plecat la un colocviu , dar telefonic mă încredinţase unei colege.Mi s-a făcut controlul de rigoare, mi s-a administrat pastile şi sângerarea s-a oprit.Însă două zile mai târziu, noaptea de 23 iulie au început contracţiile.Le-am implorat pe asistente să aibă grijă de copilul meu, strigam că nu vreau să-l pierd (eram conştientă de urmări în momentul când s-a rupt apa).Ştiam că totul era pierdut, nu trebuia să-mi spuna nimeni ce va urma ulterior.
Mi-am văzut copilul, ieşind fără suflare, i-am văzut mănuţele, picioruşele, părul negru..mic, fără ca eu să am puterea necesară să fac ceva pentru el.L-au luat, i-au făcut necropsia şi i-au dat numele Avorton.
Ulterior, m-am trezit după 2 ore şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat, căutam răspunsuri, întrebam de ce, m-am certat cu D-zeu(ulterior cerându-mi iertare), eram goală, pustie, fără vreun sentiment de rost pe pământ. Se dădeau în mine o luptă : eram conştientă că mai am un băietel acasă, care are nevoie de mine, dar fiinta mea implora divinitatea să mă ducă cu Luca.El era cel mai mic, el era fără ajutorare, el era cel care avea nevoie mai mare de mine.
Au trecut de atunci 2 ani. Sunt 2 ani de chin, de singurătate, de neîmplinire, de durere.O durere apăsătoare, cumplită, incurabilă.
Mă năpădesc sentimente de vinovăţie fată de băiatul meu.el se bucură de toată dragostea mea.Este dragostea aceea care nu înşală niciodată, dar şi îngeraşul meu e viu în inima mea. Acolo trăieşte.Mihai e lângă mine şi Luca printre îngeraşi.Mă consolează gândul , că nu e singur( după cum se vede, noi mamele lor suntem o mare familie, aşa sunt şi ei o ceată mare de îngeraşi).
Sunt sentimente ce te năpădesc involuntar. Sora mea e acu pe cale să devină mama unui băieţel, dar eu încă nu i-am atins burtica.Ea îşi doreşte ca eu să-l botez.Nu ştiu dacă voi fi în stare, sau ce sentimente, stare voi avea......NU ştiu ce să fac.
E singurul sentiment ce îmi năpădeşte obrajii cu lacrimi= gândul la îngerasul meu.
E ceea ce nu trece niciodată, indiferent cât eşti de firavă sau de puternică......

[ionela]

Stateam si citeam raspunsurile la aceasta tema.Un val de durere m-a strapuns exact cum s-a intamplat pe 13 iulie 2007, cand ingerasul meu Andrei a decis sa mearga mai departe de noi decat am putea noi sa-l atingem.Citeamce a sric Mihaela76 si ma gandeam ce norocoasa este ca a putut sa-l tina in brate pe ingerasul ei in acel moment. Eu pot spune ca voi regreta toata viata ca nu am fost langa el sa-i soptesc ca-l iubesc si totul va fi bine.Eu eram la 300 km distanta pentru ca doctorii au considerat ca nu este sigur ca eu sa merg cu el la Buc. In dimineata in care am primit vestea ma tezisem plina de speranta rezistase operatiei la care fusese supus sau ce-l putin asa eram mintita de cei dragi. Imi faceam planuri cu sotul meu sa mergem sa-i fim alaturi sa-l ajutam sa-si revina sa-l putem lua acasa unde il asteptam de atata vreme. Cineva a trebuit sa ne dea vestea si am simtit ca ne fuge pamantul de sub picioare . De ce noi cu ce am gresit in fata lui Dumnezeu sa ne pedepseasca asa. Ni-l doream de doi ani am facut tot ce se putea medical uman posibil sa-l avem ma cunosteam asistentele in maternitate si radeau ca am sa ma mut intr-o zi acolo definitiv si totusi deznodamantul a fost... Inca il simteam si cineva imi spusese ca mama si copilul sunt legati spiritual prin cordonul ombilical invizibil 7 ani dupa nastere asa simte toate bucuriile sau durerile acestuia. Pana l-am nascut pe Andrei nu credeam dar dupa desi el nu mai era fizic ma trezeam facand anumite lucruri pe care numai pt un copil le-as fi facut.Luni intregi am simtit aceasta legatura cum se destrama incet si acum pot zice ca nu-l mai simt dar sunt constienta ca este undeva atat de sus la ingeri si ii este foarte bine si am siguranta ca vreodata cand se va intampla Andrei va fi acolo sa ne astepte.
Ionela mama unui superb ingeras ANDREI