E o replica pe care eu si sotul meu o dam, zeflemitor, unor persoane care se gandesc ca ne consoleaza cu replici de genul "Sunteti tineri, faceti altii...", "Ce sa va fac daca v-au trebuit copii...", "Decat sa fie cu probleme mai bine asa..." Mai bine tacere, indiferenta, decat ineptii. Dupa sarbatorile de iarna a venit si vestea cea mare: eram insarcinata. Prima sarcina, primul copil, prima nepoata, prima stranepoata, prima ... Ne-am bucurat de 6 luni jumatate de sarcina doar... 6 luni cu emotii, dureri, analize, tratamente, dar cu o bucurie imensa in suflet si pe chip am trecut peste toate. Vorbeam cu ea in fiecare seara, iar tati o gadila la talpi si era asa bucuros ca ii raspunde. Cand am aflat sigur ca e fetita, dupa amniocenteza, i-am gasit si numele perfect: Ana Sofia. Sofia, pentru ca am vrut un copil intelept, care sa stie sa aleaga ceea ce e mai bine pentru el...cat adevar s-a dovedit a fi in semnificatia numelui. A fost inteleapta si a ales o lume mai buna, probabil.
Cu 2 zile inainte de a se declansa nasterea am alergat intr-un suflet la spital doar ca sa ii ascult inimioara batand. Burta mi se intarea atat de mult incat nu reuseam sa o mai simt pe Sofi miscand. D-na dr ne-a linistit si ne-a zis ca totul e in regula, sa nu ne mai facem atatea griji.
Si totusi...dupa 2 zile, pe 20 iunie, la 2 noaptea, m-am trezit pentru a lua o pastiluta cu progesteron (le luam la 8 ore). Dupa jumatate de ora m-am trezit cu palpitatii si cu febra. Ne-am urcat in masina si ne-am dus fulger la spital. Medicul de garda m-a urcat pe masa de consultatii si de acolo a inceput tot cosmarul. La consultatie mi s-au rupt membranele, dar nu asta era problema majora, ci ca lichidul avea culoarea verde-maronie, ceea ce indica o infectie urata. N-au avut ce sa mai faca, incepusera si contractii neregulate, febra nu ceda, iar lichidul curgea continuu. Am intrat in sala de operatii abia la pranz, cand s-a eliberat o sala la insistentele d-nei dr. Ana Sofia s-a nascut la 12:30, avand doar 1100 g si 32 cm. Era prea mica dar totusi a supravietuit... doar 3 zile pentru ca infectia ajunsese de la mine la ea. Au botezat-o in aceeasi zi. Nu am putut sa o iau in brate decat dupa ce nu mai era. Era atat de mica si de frumoasa...perfecta. Exact cum mi-am dorit. I-am mangaiat pielea fina, nasucul micut, gurita rozalie si nu ma puteam abtine sa o intreb unde pleaca, de ce ne lasa, de ce , de ce...
Dupa autopsie, tati i-a cumparat rochita alba de ingeras. A asezat-o intr-un sicriu micut in loc de patut si am dus-o la cimitir in loc sa o ducem acasa. Am realizat ca totul s-a terminat abia cand am vazut pamantul acoperind-o. Si s-a asternut o liniste grea in sufletul meu...
Mi-a luat ore sa scriu aceste randuri. M-am oprit de nenumarate ori pentru ca lacrimile nu ma lasau sa vad tastele. Plang in hohote si nu inteleg de ce.. de ce s-a intamplat asa ceva, ce am facut atat de rau incat sa primesc pedeapsa cea mai mare care o poate primi o femeie. Ce lectie atat de importanta vrea D-zeu sa ne invete incat a lasat sa se intample asa ceva?
Se spune ca timp de 40 de zile sufletul ramane pe pamant si se plimba prin toate locurile pe unde a fost cat a trait. Sofi s-a plimbat mult in burtica, deci a avut treaba nu gluma. Astazi probabil urca la Doamne-Doamne si de acolo ne priveste si are grija de noi.
Dumnezeu sa o odihneasca!Condoleante tuturor celor de aici si multa putere sa mergeti mai departe!
Mi se rupe sufletul cand vad ca alta mamica ni se alatura si alt ingerasi pleaca spre cer alaturi de ingerasii nostri.....
