CRISTIAN – LUMINA vieţii noastre.

[cassyan]

Prima dată când am cunoscut mămicile de Îngeri a fost în ziua când Bianca a apărut public şi a spus povestea Îngeraşului ei. Atunci am căutat pe net şi am gasit site-ul Biancăi. Am citit şi am plîns până în noapte târziu. Mi-am dorit să nu cunosc durerea voastră, să rămân doar cu a mea, de atunci.

Dar………într-o zi de vineri……. Trebuia să vin eu la ora 14 să-i dau să manînce. La ora 13,30 am sunat acasă şi bona mi-a spus că a fost toată dimineaţa liniştit, a respirat bine şi nu a mai avut secreţii… atunci i-am spus sa-i dea ea sa manânce că eu mai am puţină treabă la servici. La 14,15 m-a sunat mama de acasă: Vino acasă….De ce? S-a înnecat Cristian?.... Vino acasă…. Şi-am plecat. Pe drum chiar nu m-am gândit deloc la ceva rău. Mai alergasem aşa spre casă, cu sufletul la gură…. Am ajuns acasă, am aruncat o privire spre dormitor şi Cristian dormea, ridicat pe perne, aşa cum îi dădeam sa manânce. Dormea….. aşa cum dormea din 2007. „A murit, Cristian a murit. Nu am vrut să se întâmple cu mine… Nu sunt eu de vină Luminiţa”. Ştiu că nu bona este de vină. M-am aşezat în genunchi lângă pat, aşa cum făceam mereu când îi dădeam să manînce …. Deschide ochii iubire… Cristiaaaaaaan… respiră sufleţel….. dar nu mai bate inimioara…. Inimioara lui vitează care l-a ţinut toţi anii aceştia… a obosit inimioara lui….. ce să faaac????? Am sunat la 112.. şi femeia aceea care nu înţelege că puiul meu nu mai e….. A venit şi tati acasă.... şi puiul dormea în continuare…. Dar de data asta nu-i mai bătea inimioara….ea, care bătea atât de tare uneori…. Iubiţeeeel……scumpul lui mami, scump….. A venit Salvarea……. pentru prima şi ultima dată….. Doamna doctor i-a pus acele fire…. Dar pe monitor era doar o linie continuă….. a încercat asistenta să-i prindă o linie……. L-a înţepat de 2 ori şi nimic…….. şi mami iar a stat puişor şi s-a uitat cum te chinuie…. până şi acum…….. aşa cum stătea mereu, crezând ca va fi bine pentru tine..dar degeaba…. A venit şi Poliţia, normal…copil decedat acasă….de unde să cunoască ei durerea noastră…. Dar o ştiau de la unchiu… care le-a zis sa ne lase copilul în pace… să nu-l mai chinuie… şi dna doctor care a citit dosarul lui cu internări…., cu atâtea eeg-uri, cu atâtea analize, cu TC, cu RMN, cu EMG…cu atâtea drumuri la Bucureşti, cu atâtea speranţe de început, cu atîtea vise … Şi au plecat şi ne-au lăsat puiul acasă… Mătuşele au plecat după costumaş, tati şi Mariana după sicriu….oooo, tati…. ce urît cuvânt… şi mami a rămas cu puiul, cu puiul ei călduţ, cu sufleţelul ei, cu viaţa ei, cu cel mai măreţ şi minunat lucru cu care o fost binecuvântată de Dumnezeu şi Fecioara…. I-a făcut mami băiţă, i-a şamponat părul frumos, i-a spălat mânuţele, mânuţa aceia mai scurtă, datorită osului rupt, degeţelele lui lungi si frumoase (în prima zi când l-am adus acasă mami şi tati spuneau că va fi pianist, cu degetele acestea lungi, zi în care eram atât de fericiţi şi nu ştiam ce ne aşteaptă), trupul lui frumos şi muncitor, picioruşele lui muncite, chinuite şi rupte….ooooo, sufleţel… te iubim atât de mult, dar nu a putut atâta iubire să te salveze……. L-a scăpat mami de pampers acum, nu i l-a mai pus……..l-a îmbrăcat mami în costumaş, aşa cum nu a fost niciodată… frumosul nostru, flăcăul nostru frumos, care trebuia să fie la şcoală, clasa a treia, dacă…………… şi l-a luat mami în braţe, pentru ultima dată …. Oooooo, Doamne….Şi l-a dus în sufragerie….. pe masă, de data asta. Dormi puişorul nostru…. dormi

Atâţia ani de muncă, de gimnastică, de tot felul de ghetuţe, corset, orteze, verticalizator, dar păcătoasele astea de crize de epilepsie, sute, mii, care ţi-au curentat tot timpul creieraşul, atâtea medicamente, care te-au ţinut adormit aproape 3 ani, complicaţii apărute, atâta durere care ai suportat-o de la fracturi…. şi noi nu am ştiut decât târziu…. Atâtea şi atâtea mami……. Dar de unde ai avut puterea Iubire să ne luminezi viaţa, să fii copilul cel mai cuminte?, cel mai vesel ?.. ( hohotele tale de râs…….), cel mai uşor de crescut. Ai fost VESELIE, BUCURIE, FERICIRE
Atât pot spune acum….. dar am sa vă povestesc anii noştri cu Cristian, avem atâtea amintiri, atâtea bucurii de la iubirea noastră, sufleţelul nostru, iubiţelul nostru, viaţa noastră.

Luminiţa, mămica binecuvântată a lui Cristian.

[monicamuresan]

Luminita, mamica frumoasa de Ingeras. Acum Ingerasul tau a ajuns la Lumina. Impreuna cu Ingerasii notri, acum sta alaturi de DD, de Feciara Maria si nu mai sufera, nu-l mai doare nimic e fericit, e vesel, e un Ingeras pazitor.
Imi pare sincer rau ca ai devenit si tu mamica de Ingeras, dar, sper din suflet ca aici, impreuna cu noi, sa poti sa-ti alini putin din durerea ta mare. Suntem alaturi de tine!
Ma la bunul Dumnezeu sa aiba grija de tine si de familia ta, sa-ti dea multa sanatate iar pentru Ingerasul tau scumpic Cristian, Lumina vesnica si Odihneasca-se in pace sufletelul lui bland.

[Liliana]

Luminita, draga mamica de ingeras....ingeras Cristian...
Te intampin aici si n-as fi vrut s-o fac...
Nimeni n-ar trebui sa ajunga sa aiba motivele de a cauta acest loc... acest loc n-ar trebui sa existe, dar.... exista...
Exista pentru lacrimile care curg...
Ma bucur ca, totusi, ne-ai gasit si ai trecut pragul acestui loc, EMMA.
Eu te intampin aici cu toata caldura, desi nu ma numar printre parintii care au pierdut un copil... dar sunt parinte, sunt mama, iar sufletul meu poate intelege dorul tau dupa copilul care nu mai e...

Te imbratisez si te incurajez sa scrii aici toate amintirile tale cu Cristian.
Scrie-ne povestea lui, povestea voastra...
Cristian va avea si el un balonas alb cu numele lui pe site-ul EMMA in zona Ingerasii nostri si va avea pagina lui speciala in care il vom regasi asa cum ni-l vei evoca tu...

Bine ai venit aici, Luminita... un "bine ai venit" trist.... dar care iti va face BINE cu adevarat...
Cu drag, Liliana

[dorina_miru]

Si ce nume frumos avea...Cristian ,inca un ingeras minunat in Cerul lui Doamne-Doamne,sa-ti fie somnul lin,in lumea unde nu e durere si nu sint lacrimi,o mamica spunea ...ingerii nu pling,asa e ,dar din pacate plingem noi de dorul lor,de mila lor,de lipsa lor acuta si innebunitoare din viata noastra,din nevoia noastra de-a-i mai avea alaturi macar o zi,macar un ceas,macar un minut...Dar ramin amintirile,si senzatia aceea stranie care cu timpul devine certitudine,ca ei sint cu noi,mereu,si poate asa e,sau poate e doar prezenta lor permanenta din sufletul nostru,din mintea noastra,din inima noastra...Miruna mea imi spunea intr-un vis...''Stiu ca vii la cimitir,stiu ca vrei sa-mi faci mormintul cit mai frumos ,dar sa stii ca eu nu sint acolo..." Si unde sint ei? Mereu in sufletul nostru,sau acolo la Dumnezeu , in lumea aceea minunata unde ne asteapta si pe noi,eu una asa imi inchipui trecerea "dincolo",cum Miruna ma ia de mina si ma duce in lumina aceea imateriala si lipsita de griji...
Imi pare tare rau pentru pierderea ta ,Draga Luminita ,mai ales ca ea pare sa fi fost treptata si traita de mult mai multe ori decit ar fi omeneste suportabil ,anticipata de suferinta micutului tau...care acum nu mai sufera,desi pierderea si suferinta voastra sint imense...sint alaturi de tine,si te imbratisez cu drag...

[cristina_iancu]

Iti ofer si eu o imbratisare pufoasa si te pupacesc Ma bucur ca ai scris povestioara lui Cristian si aici . Iti trimit si aici linkul pentru pagina cu povestea lui http://www.organizatiaemma.ro/node/544

Doamne, Doamne sa va pazeasca iar tie scumpa mamica sa iti dea curaj!

[cassyan]

Povestea noastră începe, probabil, ca toate poveştile voastre: copil dorit, aşteptat, iubit. După cununia religioasă am hotărât că e timpul să avem copilul nostru. După 6 luni de aşteptare s-a întâmplat minunea. Am avut o sarcină foarte uşoară, am mers la doctor şi am făcut controale, de câte ori mi-a spus. Am mers la serviciu până în luna decembrie. Am făcut teren şi l-am plimbat prin tot judeţul (fiind în acea perioadă asistent social la Şcoala pt deficienţi de auz din Buzău), neştiind că va deveni şi Cristian, la un moment dat, beneficiar al sistemului de asistenţă socială. Totuşi, un fapt căruia i-am conştientizat importanţa mai tîrziu a fost că mişca foarte încet Cristian, eu nu am simţit mişcări energice sau lovituri puternice care să mă doară. Cu 3 săptămâni înainte de naştere ştiam că avem fetiţă. Deşi doctorul spunea că ar trebui să nasc până pe 9 decembrie, Cristian nu a vrut să vină nici de ziua mea de naştere, 13 decembrie. Pe 15 decembrie am împodobit brăduţul ca să-l întâmpinăm pe bebe (fetiţa). Pe 17 decembrie, într-o duminică, am plecat cu dureri la spital, doctorul mi-a spus că o să nasc greu şi, de frică, i-am spus să facă cezariană (pt că la Buzău oricum este moda operaţiilor de cezariană). Până la urmă a fost bună cezariana pt că mi-a scos şi un fibrom, destul de măricel, care nu a fost depistat la cele 6 ecografii pe care le-am făcut în timpul sarcinii. Când asistenta a ieşit din sala de operaţie cu Cristian i-a spus soţului: „Să vă trăiască băieţelul, dl Radu”; „Eu am fetiţă”; „Veniţi să vedeţi că aveţi băieţel, să nu ziceţi că l-am schimbat, pe urmă”. Când m-am trezit puţin după operaţie, capul lui Dan îmi spunea: avem un băieţel….. Şi băieţelul a fost micuţ, 2700 gr, deşi mami era cam mare. Într-o zi de vineri, tati şi năşicuţa ne-au adus acasă. Şi am rămas acasă, singurei, toţi trei, cam speriaţi, unul de altul. Tati i-a tăiat unghiile cele frumoase şi lungi. Am chemat mama unei prietene să ne ajute la prima băiţă de acasă. Şi apoi ne-am descurcat doar noi trei. La început era totul normal. În prima săptămână de acasă a apărut strabismul la ochiul drept. Doctoriţa mi-a zis că aşa se mai întâmplă la sugari. Era un cuminţel, poate prea cuminte, dădea din mânuţe, din picioruşe. La controlul de la 3 luni dna doctor mi-a dat trimitere la neuropsihiatru pt că Cristian nu ţinea capul. Prima dată când am avut inima strânsă. Doctorul mi-a spus să stau liniştită, că nu e nimic grav. La 4 luni am plecat la Bucureşti (şi tot ne-am dus pe urmă), la IOMC şi dl doctor a spus că are rahitism şi din această cauză este hipoton. Că va face toate lucrurile mai cu întârziere, dar va fi ok. Şi de aici am început, până în ultima clipă, zilnic, să luăm diferite siropele, mai târziu şi pastiluţe. Veneam la 1 lună jumătate la control la Bucureşti, pe la 6 luni a început să-şi ţină capul, ceea ce ne-a făcut să credem ce a zis medicul, că le va face pe toate cu întârziere. Şi totuşi, de ce psihic nu este ca ceilalţi bebeluşi? La 10 luni am mers la alt neuropsihiatru din Buzău care ne-a spus că are Sindrom hipoton şi să începem să facem gimnastică medicală şi cu răbdare şi multă muncă (din partea lui Cristian) să mergem înainte.
LA MULŢI ANI SUFLEŢEL, am aprins lumânărica numărul 1.
Aşa am făcut… după şase luni de gimnastică cu kinetoterapeut, Cristian reuşea să stea în funduleţ, sprijinit în mâini. Şi era vesel, cuminţel, avea dinţişori (de fapt, dentiţia a fost singurul lucru care i-a dat normal).
La un an jumătate am ajuns iar la Bucureşti, la Centrul de recuperare ambulatoriu, unde eram programaţi câte o săptămână, astfel încât dna kinetoterapeut să vadă progresele pe care le făceam urmare gimnasticii de acasă. De acum aveam orteze, ghetuţe ortopedice, corset. Şi iar munca, muncă din partea lui Cristian. Si multa speranta....... Dna dr neurolog de la Centru ne-a trimis la Parhon pt că era foarte slab (la un an jumătate avea 7,6 kg), cu toate că mânca bine. I-au ieşit bune analizele hormonale, am facut şi cariotipul, Cristian şi noi, a fost bine. Între timp a reuşit să mai ia în greutate.
LA MULŢI ANI PUIŞOR, am aprins lumânărica numărul 2.
Făceai 2 paşi, ţinut evident. Stăteai în verticalizator (pe care-l făcuse tati după modelul de la centrul din Bucureşti), unde nu prea îţi plăcea. În luna martie 2003 am fost cea mai fericită mămică: ma – ma – ma – ma . Doar atunci ai spus, doar în luna martie. Pe urmă sporadic mai spuneai câte o silabă: la, da, ga, ba, ma. Şi erai vesel, zîmbăreţ, te uitai după băieţi şi bărbaţi pe stradă, pentru că erai sătul de fetele de acasă. Pentru că a avut-o pe Bia, vecina noastră de vis-a-vis, mai mică cu trei luni decât Cristian; şi au crescut împreună: Bia trăgea de Cristian, Cristian încerca să se apere, o împingea şi el. Bia era un mod de stimulare. Ca de altfel, tot ce ne înconjura: jucării, jocuri, baloane, mingii pentru gimnastică, reviste colorate, toate pentru a-l stimula psihic, permanent. Şi în tot acest timp muncea, zilnic; pentru orice mişcare câştigată, orice pas, muncea ore, zile. Dar nu ţinea mult timp o jucărie în mână, nu ţinea biberonul, sau să ducă mâncare la gură. Îi dădea mami, pasat. În vara lui 2003 am fost la mare. M-a băgat mami puţin în mare. În rest pe plajă şi în piscină. În toamnă am făcut rubeolă. Am văzut că doctorii se tem de mine: medicul pediatru (foarte bun de altfel) a zis că am otită, ne-a trimis la medic orl-ist; care a zis că ar putea să am pojar; am plecat la infecţioase. Inima lui mami era cât un purice. Dna dr de la infecţioase ne-a liniştit, spunând că este doar rubeolă, nu este ceva grav şi îl tratăm cel mai bine acasă. Şi de atunci am mai întâlnit la Buzău această „teamă” a medicilor în faţa unor boli obişnuite la un copil cu probleme.( La o acumulare de gaze, aerofagie, am fost plimbaţi din cabinet în cabinet, ba la chirurg, ba la radiografie, ba la UPU, şi după 2 ore tot un chirurg i-a pus un furtunaş şi i-a dat drumul la gaze; Doamna doctor stomatolog care i-a fost frică să-i controleze dentiţia, deoarece sângera destul de mult la o măsea, în momentul când a aflat că a avut purpură trombocitopenică). Din toamnă a avut nişte perioade de cădere a capului, când stătea în funduleţ, ca o moţăială. Am spus doctoriţei la Bucureşti, dar spunea că din cauza hipotoniei. I-am făcut tomografie: asimetrie de configuraţie a cutiei craniene (avea capul turtit într-o parte), fără alte anomalii.
LA MULŢI ANI CRISTIAN bolovan (aşa cum îl necăjeam uneori), am aprins lumânărica numărul 3.
Până la 3 ani am stat cu mami acasă, pe urmă a venit mamaia la noi, pentru că mami a plecat la serviciu, la alţi copii: oare mă trădează?
Cristian muncea în continuare, a crescut, s-a înălţat, s-a mai împlinit. În martie-aprilie 2004 a avut 2 crize de pierdere a cunoştinţei, cu cianoză, urmate de somnolenţă. Am făcut eeg şi ekg. În momentul acela am gândit aşa: Doamne, să nu fie ceva la inimă, pt că este mai greu, pe când epilepsia se tratează. Aşa m-am rugat. Şi mi-a arătat Dumnezeu cum poate fi o epilepsie: o formă păcătoasă de epilepsie, rezistentă la tratament şi care, până la urmă, i-a adus sfârşitul (deşi această epilepsie este efectul unei cauze; care, cauză, nu o cunoaştem, a rămas un mister). În toamnă, dna doctor neurolog de la Centrul de recuperare din Bucureşti ne-a trimis la Obregia, la Clinica de Neurologie Pedicatrică, specializată pe epilepsie.
De Sărbători, mami îmi cumpără jucării şi multe alte daruri. Vede mămicile cu copiii la cumpărături, în oraşul împodobit, se duce în maşină, şi plânge… Nu plânge mami, că ştii că mă bucur şi eu când văd cadourile, când mă duceţi la ghetuţe de Moş Nicolae, când mă duceţi la brăduţ, să văd ce mi-a adus Moş Crăciun. Vă iubesc, mami şi tati.
LA MULŢI ANI BUCURIE, am aprins lumânărica numărul 4.
În ianuarie am fost internaţi în clinică, la dna profesor Măgureanu, care ne-a dat ca medic rezident pe dna dr Tarţa Oana, un medic tânăr şi foarte deştept, o doamnă sufletistă, care ne încuraja, ne sprijinea, care era o mămică. Doamna doctor ne-a trimis să facem tot felul de analize, ca să aflăm cauza, dar în zadar… În vară iar ne-am internat, cu crizuţe mai multe şi foarte somnolent, iar schimbare de tratament. În rest, Cristian făcea gimnastică în continuare, am facut alte ghetuţe, alte orteze. Vara stătea la ţară, la mamaia, la mătuşica şi unchiu, la verişoara lui cea mai dragă, Alina. Care l-a iubit atât de mult…. Care îi dădea să mănînce tot felul de fructe, de care nu ştiam, şi Cristian o dădea de gol, pentru că îi rămânea cojiţe printre dinţi, de la vişine, prune, struguri. Era atât de vesel, se bucura mereu, râdea în hohote, era prezent. Când ne vedea la câteva zile, se bucura enorm: chiuia, bătea din palme şi picioruşe. Deci ne recunoştea…. Deşi când plecam nu plângea. Râdea când îl închinam în fiecare seară, îşi punea mânuţele la guriţă şi dădea din cap, când mă vedea cu seringile de medicamente, de siropelele antiepileptice.
Trebuia să mergem la grădiniţă. Mami… nu plânge. Vine Bianca şi îmi spune poezii, cântecele, povestioare şi eu mă bucur, chiar vă dau câte un pupic (întradevăr, era un lucru mare).
LA MULŢI ANI VESELIE, am aprins lumânărica numărul 5.
În martie 2006 a făcut purpură, a trebuit să învăţ bine şi de trombocitele astea. Urgent, într-o vineri seara, la Bucureşti, la Obregia. Purpură, efect foarte rar la Depakine, dar Cristian a făcut. Scos medicamentul, introdus altul. Eram atunci cu 2 antiepileptice. Vara, iar internare, iar crizuţe multe, iar schimbat tratamentul. Am făcut RMN: anomalie morfologică craniană cu hipo/abiotrofie cerebrală marcată. Doamna doctor credea că îi iese mult mai rău, la starea pe care o avea. Dar toţi medicii spuneau de câţiva ani: pare să poată mai mult, dar de ce nu o face?!?! Numai Dumnezeu a ştiut de ce.
Dar Cristian muncea în continuare, vesel, cuminţel, fără să se plângă de ceva. Era mai grăsuţ, avea 21 kg. În decembrie ne-am internat cu 150 crizuţe pe zi, cu descărcări tip supression-burst, când pe eeg era o line continuă, ca şi când era în comă, la început 4 secunde, după schimbare de tratament 1 secundă. Acum m-a făcut doamna doctor conştientă că se poate muri şi de la epilepsie, când sunt atât de multe crize, poate face edem cerebral. Am stat cu perfuzii, asistentele îi găseau greu venele, care se spărgeau din cauza crizelor. Şi eu stăteam, şi îl ţineam să îl chinuie…..
LA MULŢI ANI IUBIŢELUL NOSTRU, suntem la spital, dar mătuşile ne-au adus tortuleţ şi am aprins lumânărica numărul 6.
Şi de aici…. Totul s-a schimbat. Nu a mai fost veselie, bucurie, decât foarte rar şi puţin, câte un zâmbet, rar un râs. Trei luni a dormit aproape continuu. A slăbit 4 kg. Mânca aproape dormind. Şi începi să te obişnuieşti cu toate……..Gimnastică făceam mai rar, doar aşa un masaj de întreţinere. Şi nu şi-a mai ţinut capul. Lucrul pe care îl făcea foarte bine de la 6 luni.
În vară, iar crize multe, generalizate, în ziua internării 90/zi. Iar schimbare tratament. Am ajuns la 3 antiepileptice. Cred că i-am făcut 30 de eeg-uri, care erau tot timpul cu descărcări. Chiar dacă Cristian era în starea aceea de adormit, descărcări tot apăreau pe eeg.
În toamnă trebuia să-l dăm la şcoală…. Stai inimă… nu exploda………..
LA MULŢI ANI SCUMPUL NOSTRU, am aprins lumânărica numărul 7. Te-am ţinut aşa adormit, în funduleţ, îţi ţineam capul, ca să stai şi tu cu copiii la petrecerea ta.
Anul 2008 a fost mai liniştit, până în vară. Era tot adormit, dar a făcut crize vizibile mai puţine. Dna doctor Minciu de la Obregia ne-a făcut şi nişte analize sumare, bănuind o boală metabolică, urmare acestui regres mare; care boală metabolică? Nu se ştie. Analizele au fost bune. În august 2008 a plâns 3 zile, rău, rău de tot (în condiţiile în care Cristian plângea doar dacă îl durea ceva, şi acest lucru a fost foarte rar). A avut o infecţie urinară, am făcut echo abdominal crezând că poate fi durere urmare unei colite. Nu a fost. Rămăsese cu un plâns. Nu tot timpul, dar se întâmpla şi ziua, şi noaptea. Am crezut că s-a schimbat de la creieraş, atâtea crize, atâtea medicamente. Îşi strângea mereu picioruşele şi icnea. Am mers şi la medic homeopat, care era şi internist, crezând că poate are refluxgastroesofagian. Am luat şi pastiluţe homeopate: pentru stomăcel, pt creieraş, pt imunitate. Am fost şi la clinica noastră de la Obregia. Dna doctor spunea că nu crede că de la creier este mai plângăcios.
Toate drumurile acestea la Bucureşti, când planificate, când la urgenţă, le făceam cu tati, mereu cu tati. Cu tati disperat, cu tati care mă ducea în braţe, cu tati cu lacrimi în ochi, cu tati care plângea pe ascuns, cu tati care îmi aşeza maşina în spate ca eu să stau întins, comod, cu mami lângă mine, cu TATI….. Erau mulţi copii care erau doar cu mămicile, dar eu eram cu TATI……. Iartă-mă tati că nu am putut spune niciodată TA-TA.

LA MULŢI ANI VIAŢA NOASTRA, am aprins lumânărica numărul 8. La fel, te-am ţinut aşa adormit, în funduleţ, îţi ţineam capul, ca să stai şi tu cu copiii la chef.
În 14 ianuarie, când am venit acasă de la serviciu, mi-au spus că Cristian a fost toată ziua agitat şi plângăcios. Când l-am schimbat în pijămăluţe am văzut mânuţa stângă, sus, vânătă, umflată şi mişcându-se ciudat. Am plecat urgent la spital, radiografie şi………. fractură cu deplasare. Cum am rezistat…. Nu ştim. I-au pus mâna în ghips şi ne-au recomandat să plecăm a doua zi la Bucureşti. Dimineaţa am plecat la Sp. Grigore Alexandrescu, unde ne-a ajutat foarte mult o asistentă extraordinară. Medicul ortoped ne-a spus că trebuie operat. Medicul anestezist, numai când a văzut externările lui de la Obregia a vrut să vb cu dna dr Minciu de acolo şi nu se punea problema unei anestezii. Nu s-ar mai fi trezit. Aşa că i-au făcut o corecţie anatomică, sub un aparat, ca să aşeze osul, cap în cap, cât se poate. Şi pe urmă i-a pus mâna în ghips, cu mânuţa în sus, în formă de U, şi ¾ din trunchi în ghips. Cauza: oase fragile din neasimilare de Ca, de vit D, de imobilizare. Am stat internaţi 2 zile. Am venit la control, la o săptămână. I-am făcut radiografie la şolduri, deoarece i-am spus doctorului că rămăsese cu şoldul stâng puţin deformat, de la cât şi-a strâns picioruşele în toamnă. Intrase Dan la doctor cu radiografiile, a ieşit şi mi-a spus: intră şi tu să vorbeşti cu doctorul, că are şi picioarele rupte. Doamne.. am rămas în picioare???? Nu ştiu cum….. Doctorul mi-a spus că nu avem ce să-i mai facem acum, că a început să se prindă calos, dar doar de vreo 2 săptămâni. Dumnezeuleeee…..De asta a plâns în august….. cinci luni noi ne-am chinuit copilul, l-am torturat, i-am ridicat picioarele când îi puneam pampers, când îl puneam să facă căcuţa, când făceam gimnastică…. Dumnezeuleeeee, CE AM FĂCUUUUT??????.....Eu, mama lui, eu l-am torturat…… Doamne Cristiaaan, ce ţi-am făcut……. . În mometul acela mi-a fost frică de copilul meu, mi-era frică să mai pun mâna pe el. Am luat pentru prima dată, în toţi aceşti ani, un extraveral… Soţul m-a zdruncinat puţin, cu vorba, că aşa cum am avut grijă de el fără să ştiu că are picioruşele rupte aşa trebuia să fac şi de acum încolo. Pentru că acum nu mai avea dureri. Şi întradevăr Cristian nu a mai plâns. A redevenit copilul liniştit, şi cuminţel, ca atunci când nu-l durea nimic. Am venit 2 luni, săptămânal, la Bucureşti, pentru a-i schimba pansamentul de sub ghips, pentru a-l spăla puţin şi a-i da cu cremă, pentru a nu face escare….. dar nu a făcut puiul nostru. La prima radiografie s-a observat că osul iar s-a deplasat, dar nu aveam ce face. Doctoriţa ortoped de la Buzău, care mi-a dat concediu medical ne recomanda să riscăm şi să-i facem totuşi operaţie pentru că ar putea să facă embolie. De câte ori plecam la Bucureşti, plecam pregătiţi şi de internare, şi cu gândul că oare? O să ne mai întoarcem acasă? Dr de la Bucureşti ne-a spus că, copiii nu fac embolie şi că osul se va prinde, aşa depărtat, rămânând mânuţa mai scurtă. Şi puiul nostru a luptat, supraomeneşte. După 2 luni i-am scos gipsul şi osul s-a prins… vicios, dar s-a prins, la fel şi la şolduri.
1 Mai ne-a prins la Terapie Intensivă la IOMC, trimişi de dna dr de la Obregia, deoarece făcusem iar crize multicele, dar eram cianotic şi i-a fost teamă să ne mai ţină în clinică. La IOMC am găsit niste doctori extraordinari (de fapt noi mereu am dat peste doctori buni, de omenie, dar problema lui Cristian i-a depăşit). Nu a fost chiar atât de rău Cristian, nu a presupus o ventilaţie mecanică, am făcut diferite analize, un consult genetic (şi la fel, dna doctor nu şi-a dat seama unde ar putea fi încadrat, nu avea nimic particular). Am plecat de la IOMC cu 10 diagnostice (sic), cu recomandarea de a merge la Parhon pentru osteopenie generalizată (un fel de osteoporoză). Dna endocrinolog mi-a explicat că fracturile le-a făcut ca la carte: copil cu handicap, imobilizat, oasele s-au lungit (normal, a crescut şi el) şi s-au fragilizat. Analizele hormonale i-au ieşit bune, asimila Ca, Vit D era la limita inferioară, drept pt care am continuat cu Vigantoletten şi Ca, a la long. La sfârşitul lunii iunie iar am plecat urgent la Bucureşti, cu 40 – 50 crize/zi. Iar schimbat tratament, iar perfuzii, injecţii în funduleţul fără muşchi. Diagnosticul lui din 2007 era: Encefalopatie epileptică cu supression-burst, Retard psihic profund (stare vegetativă), Sindrom hipoton, Episoade de apnee. Da… Cristian respira, respira, şi pe urmă se oprea, câteva secunde chiar, dar aşa făcea de bebeluş. Dar în starea asta vegetativă aceste episoade de apnee erau mai evidente, lucru care o „speria” mereu pe doctoriţă. Dna dr Măgureanu mi-a spus, la o vizită, că vreau să mai stau internată? Că s-ar putea întâmpla ceva rău şi apoi să fie mai greu de scos din clinică. Cu toate că eram destul de realistă, lucrul acesta m-a supărat. I-am zis că Cristian este aşa de aproape 3 ani, că numai Dumnezeu hotărăşte când se va întâmpla. Eram necăjită pentru că veneam în clinică de 5 ani, am respectat tot timpul tratamentul medicilor, cu toate că noi îl drogam cu aşa medicamente, şi acum să ni se dea papucii. Dna dr Minciu mi-a spus că dna dr Măgureanu a vrut să mă trezească puţin, crezând că eu sper prea mult. Ce să mai sper???. .. Îl vroiam pe Cristian aşa, adormit cum era, dar să fie lângă noi. Pentru asta mă rugam mereu: să nu mai facă crize de epilepsie, să respire mai bine, şi să stea mai treaz.
Am plecat acasă. De la începutul anului, de când cu fracturile, am început să mă duc la Biserică, la mănăstiri, să ţin post, să mă spovedesc. Târziu am făcut acest lucru…. Prea târziu iubiţel am făcut acest lucru pentru tine. Că de fapt acesta trebuia să fie singurul medicament. L-am chemat pe părintele meu duhovnic şi pe părintele de la parohia noastră şi i-au făcut o slujbă de maslu. Am reuşit şi m-am dus cu el, la slujba de maslu şi la biserică, la Bisericuţa copiilor de la Catedrala Sf Sava din Buzău, acolo unde este acest Sfânt în viaţă, părintele meu duhovnic, preot Milea Mihail. Am reuşit, în august, să merg cu Cristian şi la Mănăstirea Coteşti din judeţul Vrancea, unde mă duceam foarte des din ianuarie, unde am găsit o inimă mare în stareţa, tânără şi inimoasă, de acolo, maica Atanasia, de care m-am apropiat foarte mult. Am stat o zi şi o noapte. Şi ne-am rugat la Icoana Făcătoare de Minuni, din Paraclis, la Sfânta Fecioara Maria, Hrănitoarea, care Îl hrăneşte pe Iisus, cu laptele ei sfânt. Aşa mă rog acum să îl hrănească şi pe Cristian, ŞI ŞTIU CĂ FACE ACEST LUCRU.
Ultima dată când l-am scos pe Cristian din casă a fost pe 7 august când am fost la Bisericuţa Copiilor, la Sfântul Maslu.
Din august Cristian făcea multe secreţii, zilnic scoteam cu batista sugarului, de 2/3/5 ori pe zi. L-a mai vazut dna doctor de familie, i-am mai dat antibiotic, nu făcea febră, dar erau secreţiile bronşice care se strângeau datorită imobilizării, a hipotoniei, a bolii neurologice. Ziua stăteam cu el mai mult în braţe (bona, eu), îi făceam tapotaj. Respira mai bine când stătea cu capul pe partea stângă, de aceea îl puneam mai mult pe partea asta când dormea, deşi făcuse o rană acolo. Dar, în continuare, mamă rea ce-am fost, îl chinuiam. Se mai învineţea la guriţă, la degeţele. Şi…. într-o zi de vineri, când trebuia să vin eu să-i dau să manânce, şi nu am venit… Bona s-a aşezat să-i dea să mănânce, mama stătea lângă el, mângâindu-l pe mânuţa cea scurtă şi vorbeau: Bona – ce frică mi-a fost ieri când s-a înnecat şi mi s-a părut că i-a stat inima. Soţul mi-a spus să nu mai vin dacă mi-e frică, dar eu i-am zis ca nu pot să-l las pe Cristian şi pe Luminiţa, că oricum Lumi vine mereu acasă să-i dea să mănânce dacă mi-e frică mie….. Mama: când s-o întâmpla Lenuţa, ori se întâmplă lângă mine, noaptea, în somn, ori când îi dăm să manânce. Şi în acel moment, după ce Lenuţa îi dăduse vreo 6 linguriţe de ciorbică pastă, i s-a încleştat guriţa. Şi s-a oprit inima. De tot….. nu a mai tuşit. L-a ridicat în braţe, i-a pus batista sugarului, şi nimic….. Si la 14,15 am primit telefon de acasa: Luminiţa vino acasă… De ce? S-a înnecat Cristian?.... Vino acasă…. Şi-am plecat. Dar sufleţelul nostru era deja plecat……….. Sufleţel cuminte, blând, voios şi ….. chinuit.

[monicamuresan]

Bunul Dumnezeu si Maicuta Sfanta are grija de sufletelul frumos a lui Cristian.
Sunt alaturi de tine, mamica curajoasa si iubitoare. Nu mai pot scie, iarta-ma, nu sunt asa puternica... dar ma rog pentru tine, pentru alinarea ta.

[marwana]

In fata durerii tale nu am cuvinte scumpa mama de ingeras Cristian, am inima stransa si lacrimi pe obraji.Nu stiu de ce a trebuit sa treci prin tot ce ai trecut, ma rog bunului DD sa ti dea putere, as vrea sa ti spun ceva, tot ce ai facut ai facut pt copilul tau, ai facut ce ai crezut tu ca este bine. Ai fost, esti si vei ramane mama ideala pt puiul tau, nu degeaba el te a ales pe tine. Te cu mult drag si pt Cristian multe

[dorina_miru]

Offf,Luminita draga,de cite ori citesc povestile de pe site ramin blocata o fractiune de secunda si nu stiu ce sa scriu,dar de data asta am ramas perplexa , nu-mi vine in minte decit ''cum ai putut , cit de curajoasa ai fost,amindoi ati fost...cum ati putut...'' Cum se poate intimpla asa ceva,de ce trebuie sa treaca un copil prin atita suferinta,de ce atita durere pentru doi parinti care nu au vrut decit un copil sanatos,sau macar unul care sa doarma mai putin,draga mea,imi pare atit de rau,ma doare ca a trebuit sa treceti prin asta,toti trei,cit zbucium,cita durere ,nu mai am aer,nu mai am decit lacrimi...numai Dumnezeu v-a dat puterea sa puteti trece prin asta si sa ramineti oameni normali, crede-ma Luminita,daca ai fi linga mine te-as stringe doar indelung in brate,nimic n-as putea sa-ti spun,decit ca esti o eroina pentru mine,si te felicit din tot sufletul ca ai putut...nu stiu cum,iarta-ma,atit pot sa-ti spun...Te imbratisez cu drag,

[cassyan]

Vă mulţumesc tuturor şi ştiu că sunteţi lângă mine.
Dorina, încă o dată La mulţi ani şi mulţi pupici pentru Ilinca.
Da Dorina, Dumnezeu ne-a dat putere. Eu ştiu că pare de neimaginat prin ce am trecut noi. Dar te obişnuieşti, şi sunt atât de multe cazuri cum este Cristian. Şi Cristian a fost atât de uşor de crescut, aşa cuminţel, numai când l-a durut şi a plâns, păcătoşii de noi nu am ştiut să-l ajutăm. Şi totul a fost treptat, ne-a luat încet-încet, de la bine, la binişor, şi tot aşa. Dan chiar spunea acum, după ce Cristian a devenit îngeraş, că se uita anul acesta la părinţii care erau în clinică cu copii mai mici şi parcă ne vedea pe noi cum eram la început, cu multă speranţă...
Eu, de exemplu, am acceptat mai uşor faptul că avem un copil cu handicap, pentru că din 1995 tot lucrez cu copii: surzi, nevăzători, cu retard, copii cu sufleţele sfâşiate, din cauza părinţilor, dacă ai şti câtă durere sufletească am văzut în ochişorii lor, dar lui Dan i-a fost mai greu. Dar până la urmă a trebuit să accepte. Şi ne-am obişnuit şi cu crizele, atâtea feluri de crize, nici doctorii nu ştiu toate tipurile de crize de epilepsie, am zeci de foi scrise cu crize. Ora şi cam cum arătau. Şi te obişnuieşti..... Dar a fost şi această apnee, şi opririle creieraşului...., doctoriţa credea că perioada de oprire a respiraţiei coincide cu perioadele când pe eeg apărea liniuţe continue.... o comă. Şi asta se tot întâmplă din decembrie 2006. Dar ne umplea casa asta mică. sufleţel, cuminţel, frumuşelul nostru.
Şi nu am fost doar noi trei în această durere. A fost şi mama mea, care a venit la noi de când am început serviciul, care a stat mereu lângă el, care a dormit cu el, care m-a ajutat enorm. Şi care suferea şi pentru fata ei, şi pentru nepoţelul ei, singurul nepoţel băiat. Cu ea se ducea vara la ţară Cristian. Şi acum suntem trei în casă, care duc dorul..... pentru că o ţinem pe mama lângă noi. Şi am avut prieteni, care sunt şi acum lângă noi (în prima săptămână, în fiecare seară venea câte cineva la noi, parcă au făcut programare între ei ). Şi am o prietenă, sora pe care nu am avut-o de fapt, pe care am sunat-o când am născut, pe care am sunat-o cind plecam la urgenţă la spital la Buzău, şi nu era Dan acasă, pe care am sunat-o disperată să meargă cu noi la Bucureşti, când a avut fractura Cristian, atunci nu a fost de ajuns doar soţul, aveam nevoie de mai multă putere, pe care am sunat-o vineri.... după..... şi care a plecat să-i cumpere lucruşoare lui Cristian. (Monica dacă citeşti acest mesaj, apropo de mersul la nuntă, să ştii că Emişor a fost la cununia noastră civilă, după doar trei săptămâni de la decesul soţului ei, de 32 ani), Emişor este tot timpul lângă noi, lângă mine, şi Mariana, şi Cristinica, şi Corina, şi Vio...... şi familia, şi colegii mei de servici, şi Părintele Alexandru (care venea mereu acasă şi îl împărtăşea pe Cristian, care a plecat Sus, împărtăşit şi cu Lumină), şi Părintele Milea, vă am pe voi acum, şi în primul rând Dumnezeu şi Fecioara mea de la mănăstire de la Coteşti.
Acum ne pregătim pentru parastasul de 40 zile, care va fi sâmbătă. O să ne ducem mâine să aranjăm mormântul, ştiu Dorina că Miruna a zis că nu sunt acolo de fapt, şi chiar m-am simţit bine. Iar am vorbit mult, deşi nu vorbesc de obicei.
Îmbrăţişări calde tuturor mămicilor de îngeraşi şi Cetei de îngeraşi.

[Bianca_C]

Luminita, draga mea
"Bine ai venit"....cu lacrimi in ochi iti spun...imi pare nespus de rau pentru micutul Cristian , parca ma doare tot corpul dupa ce am citit povestea lui, parca toata durerea care a indurat-o in acesti ani nu e adevarata...si totusi ai avut langa tine un luptator, ai dat nastere unui inger pe Pamant, care totusi, acum si-a luat zborul catre Dumnezeu....
Stiu, sunt sigura ca toti ingerasii nostri au deschis portile Raiului pentru a-l primi, pentru a-l imbratisa, si pentru a avea grija de el.....
Tu esti o femeie puternica, o mamica iubitoare si devotata, tot respectul si admiratia din partea mea.....stiu ca iti este greu, ca iti este dor de micutul Cristian, insa gandeste-te, pret de cateva secunde ca acum nu mai simte nicio durere, acum crizele de epilesie nu mai exista, e linistit, e iubit in acel loc minunat din Imparatia Cerurilor si zi de zi, va avea grija sa iti trimita tie tota dragostea si multumirea pentru zilele si noptile in care l-ai ingrijit.....
Sunt langa tine, aici ma vei gasi mereu, oricat de mult te-ar durea, aici o sa fiu sa-ti mangai inima si chipul, cu o vorba, cu un zambet....
O din suflet pentru un ingeras minunat....
O imbratisare calda pentru tine, nu uita, nu esti singura!!!!
Din suflet, Bia

[Cami_Vic]

Draga Luminita,

Am citit cu lacrimi in ochi povestea lui Cristian, si va sint alaturi...
E atit de nedrept sa vezi cita suferinta a putut indura Cristian scumpul de el...
Cit de greu a trebuit sa va fie voua ca parinti... dar ati facut tot ce v-a stat in putinta sa ii fie lui bine.
Imi inchipui cit gol a ramas in urma lui. Sa va dea Dumnezeu putere sa invatati sa traiti acum fara el, cu Cristian in suflet pentru totdeauna, si stiindu-l acolo sus... linistit si "dincolo" de durere...
Va imbratisez cu drag,

[crishanganu75]

Dragă Lumi,

aş vrea să-ţi scriu aici mai multe decât am spus sau aş fi vrut să spun ... N-ai vrut să mă laşi să citesc ca să nu plâng ... doar mi-am imaginat prin ce-ai trecut toţi anii aceştia, dar realitatea depăşeşte orice putere de înţelegere ... Îmi pare rău că nu am putut fi mai aproape de tine, aşa cum ai fost tu alături de noi: la nuntă, la maternitate când am născut-o pe Maria şi apoi în tot ceea ce a privit-o: i-ai urmărit şi te-ai bucurat pentru toate progresele ei ... Şi toate astea în timp ce acasă era Cristian, puiul tău iubit. Nu te-ai plâns niciodată şi ai găsit tot timpul puterea să zâmbeşti şi să-i încurajezi pe alţii ... Dumnezeu să vă dea putere să treceţi peste durere şi să se împlinească ceea ce vă doriţi. Aş scrie mai multe, dar cuvintele îmi vin tot mai greu. Aş vrea să te strâng în braţe tare de tot şi astfel să fac să dispară toată durerea pe care ai strâns-o ... Suntem alături de voi şi îl vom păstra întotdeauna în suflet pe Cristian: a fost şi va fi întotdeauna un îngeraş scump. Dumnezeu să-l odihnească!

[adina]

Draga mea cata durere doamne , numai Dumnezeu si Maica Sfanta te-a tinut atat de tare dragag mea iti urez bun venit din pacate si te imi pare foarte rau de pierderea ta , ti-a fost nespus de greu in acesti ani , iti doresc multa , multa purere , incredere si sanatate , ingerasul tau de acolo de sus te vegheaza si te pazeste fii tare , noi cele de aici te intelegem perfect prin ce treci , sper sa te linistesti putin scriind aici te si fii tare .
MAMA INGERASULUI MARIUS-ANDREI TE
Puiului ta multe

[dorina_miru]

Luminita draga,multumesc pentru urari,ziua Ilincai a fost frumoasa,isi dorea de mult sa o sarbatoreasca si a petrcut-o la McDonald's,alaturi de citiva copii,mai mult prietenii Dianei,Ilinca nefiind inca la gradinita,nu are "copiii ei",asa cum spune ea,dar s-a simtit bine si-asa ,ea e tare sociabila,dar destul despre mine,nu vreau sa-ti provoc mai multa durere,vreau doar sa-ti spun ca de cind am citit povestea ta ma gindesc intr-una la voi,la toti cei trei care-ati ramas acum in casa goala fara Cristian-cunosc senzatia,dupa inmormintarea Mirunei nu puteam intelege cum poate sa nu mai fie cu noi,absenta ei era aproape materiala si extrem de dureroasa-si nu pot sa-ti spun decit ca sint din tot sufletul alaturi de voi,si doresc sa va dea Domnul exact de ce aveti nevoie,doar El in marea Lui intelepciune si bunatate stie ce va face cel mai bine ...
Stiu ca sufletul tau mare se daruieste si altor copii aflati in suferinta,stiu ca o parte din grija pe care i-ai purtat-o lui Cristian se va transfera asupra acestor copii neajutorati,si mai stiu ca vei avea puterea sa stii singura ce e de facut si sa treci de toate obstacolele si sper din tot sufletul ca peste un timp te voi gasi putin mai linistita si mai implinita...In contimuare cu gindul si sufletul alaturi de voi...

[monicamuresan]

Luminita, mamica binecuvantata a Ingerasului Cristian, am vrut sa-ti trimit o plina de caldura si speranta. Ma rog la DD sa ne dea copii sanatosi, sa-i avem langa noi ca sa le putem arata ce mult ii iubim, sa le putem povesti ce fratiori curajosi am avut noi, cat au luptat ei ca sa ne arate dragostea lor
Ma gandesc la tine cu drag si cu mult respect si am vrut sa-ti spun ca te stimez, te admir si iti multumesc ca ai venit pe Forum, aici, alaturi de noi.

[cassyan]

Sufleţelul meu, acum îţi pregătea mami mâncărica (pasată, normal), îţi pisa pastilele (medicamentele astea amare, atât de amare şi tu puişor nu refuzai nimic, ţi-am amărât sufletul pui), te aşeza mami la marginea patului, pe perniţe (şi ne certam cu mămăiţa că îţi lua mereu perniţele), se aşeza mami jos, punea lângă ea mâncărica, pastiluţele şi căniţa cu ceai, cu seringa (că doar aşa mai puteai să bei - cu seringa). Şi-ţi dădea mami cu linguriţa, pe urmă punea pastilele între mâncărică ca să nu mai simţi amărăciunea lor, tu te mai înnecai, tuşeai, îţi reveneai şi tot aşa, până terminam toată mâncărica. Îţi curăţa mami guriţa de mâncărică, ca să nu rămână între noii dinţişori, că trebuie să avem grijă de ei, că aceştia erau definitivi şi avem nevoie de ei mulţi ani de acum încolo...... Te lua mami în braţe, tu stăteai cu capul pe umărul lui mami şi ne aşezam la geam. Şi stăteam aşa, mami cu braţele pline, pline de tine iubiţel (O Doamne, acum braţele mele sunt atât de goaleeee, atât de pustii, nu mai au viaţă în ele mami, fără tine). Şi ne pupăceam mami,te pupăcea mami peste tot, cu zgomot, că tati striga la mami să lase băiatul în pace. Şi îi zicea mămica rugăciunea pentru copilul bolnav, pe care o învăţase şi o repeta de 12 ori. Şi pe urmă veneam la tati, să vorbească cu băiatul, şi băiatul se mai chinuia uneori să ridice capul, când putea, când nu, dormea la mami în braţe. Pe urmă îl schimba mami de pampers, îl pupăcea mereu mami, îi dădea mami pijămăluţele, ne mai dădăceam amândoi şi îl aşeza mami la locul lui, în pat, lângă mămăiţa. Îl închina mămica, uneori cu mânuţa lui, când era mai treaz, sperând că o să mai râdă, cum râdea altădată când îl închinam. Îi spunea mami rugăciunile, Tatăl nostru şi Înger, Îngeraşul meu, şi pe urmă adormea puiul (asta dacp nu cumva erai deja adormit). Dormi în pace puiul meu.
oooo sufleţel, cum vom rezista fără tine? (aude mami uneori zgomot, sau tuşeşte mamaia şi mă ridic imediat să vin spre tine...........dar ... realizez.........). Mi-e aşa de dooooooor, şi este doar un goooooool în suflet. Te aşteaptă căţeluşul alb şi gify, care nu mai au pe cine păzi noaptea, că ei stăteau mereu lângă tine, pui. Te iubim pui atât de mult, şi nimeni nu te va înlocui în inima noastră. Tu eşti unicul nostru, eşti unica noastră realizare în viaţa aceasta. ooooo, sufleţel

[CORINA SILVIA]

Draga mamica de ingeras,calde imbratisari si mii de flori pentru scumpul tau.Ai trecut printr-o mare incercare zi de zi timp de opt ani.Esti o luptatoare si ceea ce crezi tu ca ai facut pentru el ,si a fost un chin eu cred ca a fost dragoste,lupta,speranta si dorinta de a-ti vedea copilul bine!!Esti un om ,o mama ,care a luptat din toata fiinta si sigur ti-ai fi dat si viata pentru el ,sa traiasca sa fie bine...A suferit enorm ,s-a chinuit si imi inchipui cata durere a avut ,iar tu cate neputinta de a-i lua durerea.
Stiu bine prin ce ai trecut,si poate ca si mine faceai promisiuni ,pacte ,si tot feluri de intelegeri cu Dumnezeu numai ...poate...o speranta..intr-o zi ...
Draga mea ma rog ,pentru tine ,pentru sotul tau si ii transmit lupatorului tau ingeras toata dragostea.El este cu voi si-l vei simti ,il vei visa cand durerea si dorul de el se va mai indulci.
Dumnezeu sa va ocorteasca si sa va intareasca scumpi parinti atat de greu incercati!!

[dorina_miru]

Mult curaj,scumpa mea Lumi! Si multa bafta cu acea 1/3 pe care ti-o doresti! Cine stie poate ajungi si tu la intregul meu,ca si eu acum vreo 11 ani,nu credeam ca voi avea vreodata copii...daca-mi spunea cineva ca voi face patru,n-as fi crezut!
Sa-mi scrii te rog cind e ziua lui Cristian,sa aprind o luminare si sa spun o mica rugaciune pentru sufletul lui usor de pufulet drag...sigur i-e tare bine acolo sus...Nu ti-am spus,Mirunei mele ii placea tare mult compania baieteilor,si era tare sociabila,mi-o imaginez facindu-i ochi dulci Cristinelului tau,cu zimbetul ei ghidus!Somn usor,mamica viteaza , iar lui Cristian,multe si