Mamici si tatici - reactionam la fel?

[Cami_Vic]

Dragele mele,

M-am gindit sa deschid acest subiect pentru ca am observat in majoritatea cazurilor ca exista un decalaj intre modul nostru de a trai aceasta durere a pierderii copilului, si cel al taticilor.
Spuneti-mi si voi in ce masura ati reusit sa comunicati cu sotii vosti, daca va inteleg durerea, daca vorbesc la fel de mult despre puiutii vostri.

Sotul meu a fost alaturi de mine din primul moment, si m-a sustinut si m-a ajutat enorm. Am inteles insa destul de repede ca pentru el aceasta pierdere are oarecum alta semnificatie. Pentru ei, pentru tatici, copii lor sosesc atunci cind se nasc... Abia atunci realizeaza cu adevarat ce inseamna sa ai un copil, cind il tin in brate pentru prima oara. Noi mamele in schimb, sintem mame din prima clipa - de la acel test pozitiv, pe toata durata sarcinii, incepem sa construim acea relatie unica cu copilul nostru.
Deci e absolut normal ca noi sa traim durerea altfel, sa plingem mai mult (sintem femei doar ), sa simtim nevoia sa ne exprimam.
Si ca sa ne putem lua ramas bun de la ingerasii nostri, noi mamele avem nevoia sa ii facem sa existe putin, macar in acest mediu virtual, vorbind despre ei.

Sper sa nu ma intelegeti gresit. Nu vreau nicidecum sa spun ca tatii nu sufera, ca nu le este la fel de greu, ci doar ca au un alt mod de a trai acest doliu.

Poate vor veni si niste tatici sa ne spuna ce simt, cum reusesc ei sa supravietuiasca unei astfel de dureri, si cum incearca sa isi ajute sotiile...

Numai bine,

[ritamaya]

Bine v-am gasit, mamici de ingeri! Felicitari Lucia pentru ceea ce ai realizat pana acum!
Si eu sunt convinsa ca taticii reactioneaza diferit la pierderea unui copil. Dar asta categoric nu inseamna ca sufera mai putin. Tatii, in general, se exteriorizeaza mai greu. Si eu zic ca asta vine inca din frageda lor pruncie, cand mamele si tatii (conceptie absolut gresita, in opinia mea) le spun: "Hai, nu plange, ca doar esti barbat!". Si uite asa li se franeaza exprimarea anumitor sentimente pe care in mod cert le au si barbatii. Si eu pot spune ca am avut un noroc fantastic cu Bogdan al meu. M-a sustinut din prima clipa cand am aflat ca Maya are probleme grave de sanatate si ca s-ar putea sa o pierdem, iar credinta lui ne-a ajutat pe amandoi. De cate ori vorbeam cu el la telefon sau cand eram fata in fata, eu eram cea care plangea mereu, iar el - cel care incerca sa ma incurajeze. De cate ori disperarea se cuibarea in sufletul meu, Bogdan era cel care zicea ca Doamne-Doamne e cu noi si va face sa fie bine. Simteam incurajarea lui si in priviri, chiar si atunci cand si el era pe punctul de a ceda. A fost mult mai tare decat mine, dar am ajuns apoi sa ma intreb: cand era singur acasa, iar noi doua, Maya si cu mine, eram la spital, de cate ori si-a ascuns ochii in perne si a plans pentru noi, pentru suferinta noastra? De cate ori a fost nevoit sa-si inabuse lacrimile doar ca noi sa putem zambi alaturi de el? De cate ori s-a gandit si el, ca si mine, la intrebarile - firesti oarecum - ale acelor momente dificile: "Doamne, de ce?", "Doamne, de ce noi?" si asa mai departe. Au fost momente de disperare absoluta, cand - din dragoste pentru mine - a spus "DA" atunci cand ar fi trebuit sa spuna "NU".
Sunt convinsa deci ca si tatii de ingeri sufera la fel de mult - majoritatea lor - atunci cand e vorba de pierderea unui copil mult dorit. Din pacate, insa, sunt si cazuri in care o asemenea tragedie desparte un cuplu. Si de cand Maya s-a dus la ingeri, eu spun ca menirea ei pe Pamant a fost sa ne uneasca. Pentru ca ne-a unit asa cum nici o suta de ani traiti impreuna nu ne-ar fi putut uni.
Tot ce e mai bun pentru voi, parintid e ingeri,
Rita - mami de inger Maya

[ritamaya]

Sa stii, Codruta, ca nici Bogdan nu se exteriorizeaza. Insa il simt de fiecare data cand se gandeste la Maya. Si mergem foarte des la mormantul ei, unde eu povestesc cu Galuska noastra, iar Bogdan tace si ramane cu ochii tinta la cruce. Si stiu ca atunci isi aduce aminte cum o tinea in brate, cum dansa cu ea, cum o imbraca sau cum ii facea baita. In plus, mi-a spus o data ca nu trece un minut dintr-o zi fara sa se gandeasca la Doamne-Doamne si la Soarele nostru. L-am intrebat o singura data daca ii e dor de Maya... Intrebare prosteasca si nefireasca... Mi-a raspuns raspicat: "Cum sa nu-mi fie dor de ea? Ce-i cu intrebarea asta?" Si de atunci am stiut ca si durerea lui e la fel de mare ca a mea, chiar daca Bogdan nu o exprima. Si cand am fost internate, omul meu mare cu par lung si ochelari a fost cel care ne insufla putere, dar numai el stie saracul unde si de cate ori plangea ca sa-si descarce sufletul. Barbatii sunt altfel, dar simt la fel ca si noi!
Rita - mami de inger Maya

[Cami_Vic]

Sotul meu a plins o singura data. Atunci cind ni s-a spus ca copilul nostru nu mai traieste.
Cred ca el a fost singurul care a realizat, eu nu puteam sa cred. Nu aveam lacrimi, nu intelegeam ce se intimpla. Cred ca asteptam inca sa mi se spuna ca e doar un cosmar.

Apoi a fost linga mine, cind am nascut, noaptea aceea in spital, apoi acasa, in primele saptamini cind eram in pat si nu prea puteam sta in picioare.
A avut multa rabdare, si cum spunea el - trebuie sa fie puternic, nu are voie sa se prabuseasca si el, deci atunci cind vin ginduri "negre" le alunga...
Acesta a fost modul lui de a controla durerea, de a respinge pe masura posibilului sentimentele care il copleseau.

Am continuat sa vorbim fiecare despre ce simteam, despre situatii cu care ne confruntam de-a lungul zilei.
Eu m-am refugiat insa in comunicarea cu alte mamici de ingeri. Luci, Lumi, Claudia... Cu ele stiam ca pot spune orice caci voi fi inteleasa.
Sotului meu ii era insa teama ca ma voi inchide total in mine, nu prea intelegea el nevoia asta de a citi tot ce gaseam pe tema asta, de a vorbi intr-una despre ce am patit, despre cum reusim fiecare sa supravietuim...

Acum o luna am indraznit sa il intreb daca pentru el sintem parinti. Mi-a raspuns destul de repede, spontan ceva de genul: "Nu, pentru ca daca nu avem copil nu putem fi parinti. Nu are sens sa ne jucam cu cuvintele, ca putem spune orice insa realitatea e cum e". M-a durut pe moment, era ca si cum nu l-ar fi recunoscut pe Vic al nostru.
Apoi am invatat sa accept asta, ca pentru el Vic inseamna altceva - e doar fiul pe care si-l dorea si nu l-a putut avea, sint toate visele lui naruite.
Nu l-a simtit asa cum l-am simtit eu, timp de 9 luni, deci e normal sa nu aiba aceeasi nevoie de a vorbi despre el si aceleasi sentimente ca si mine.
Oare daca ar fi trait o zi macar reactia lui ar fi fost alta?

E un sot minunat, ma iubeste enorm, si are grija de mine - chiar n-as putea sa ii reprosez nimic. Dar a trebuit sa ma obisnuiesc cu ideea ca sintem diferiti in fata durerii, si sa caut intelegere in alta parte. Pentru ca el NU AVEA CUM SA INTELEAGA.
Dar n-am lasat ca pierderea lui Vic sa puna distanta intre noi doi, din fericire am avut amindoi intelepciunea de a comunica atit cit a fost nevoie, si de a accepta aceasta diferenta.
Si cred ca mai e cale lunga...
Sau in orice caz, imi doresc sa ne sprijinim unul pealtul multi ani de-acum incolo si sa avem parte si de momente mai fericite...

[aditza_tl]

Draga mea Cami,te felicit pentru aceasta tema.
mama simte mult mai profund, durerea pierderii unui copil,poate si tatal sufera dar nu in aceeasi masura ca mama.Mama timp de 9 luni ,cat poarta bebicul in burtica,ii canta,il alinta,il mangaie il simte miscand....sunt una si aceeasi fiinta.....fac multe lucruri impreuna.
Fostul meu sot,tatal ingerasului meu Cosmin,dupa moartea puiului nostru,s-a cufundat in cea mai crunta tacere si in viciul cel mai cumplit,bautura.Nu aveam voie sa vorbesc despre Cosmin,nu aveam voie sa-l plang,eu simteam nevoia de a vorbii despre el,voiam sa pot plange,voiam sa stie toata lumea suferinta mea,asa simteam ca ma mai linistesc putin,simteam ca imi alin dorul de el...de puiul meu iubit.....
In ziua inmormantarii, a fugit de acasa,nu stia nimeni unde este,nu si-a luat ramas bun de la copilul nostru,......nu a fost langa mine in acele momente cumplite.......si pentru asta il urasc si in ziua de azi.relatia noastra nu a mai durat mult timp,totul s-a terminat din ziua inmormantarii.....apoi a urmat un divort.
Dragi tatici,nu lasati mamica singura in acele momente grele,nu puneti o bariera intre voi si ingerasii vostrii,chiar daca sunte-ti barbati aveti voie sa plangeti,nu condamna nimeni un tatic ,care isi plange puiutul,plecat mult prea devreme de langa el,aveti curajul sa va strigati durerea si disperarea.
Cosmin,iubirea lui mami,imi este dor de tine puiule,ma arde inima ca nu esti langa mine,mama te iubeste si nu te uita niciodata ingeras scump


o imbratisare calda pentru toti parintii de ingeri,de la Adriana

[Cami_Vic]

Draga Adriana,
Nu stiam ca ai avut parte de o a doua lovitura dupa pierderea lui Cosmin. Imi pare foarte rau... Deja in doi e foarte greu, darmite singura, fara ajutorul sotului...
Sint oameni mai slabi, care la prima greutate se lasa doboriti.

Ma bucur insa ca ai reusit sa iti reconstruiesti viata, ca ai gasit o alta persoana cu care sa imparti bune si rele. Si au venit apoi si momentele fericite... cei doi copii superbi pe care ii ai acum. Sper sa vina si pentru noi zile mai bune...
Te imbratisez cu drag,
Cami.

[MIHAELA 76]

Vă sărut pe toate şi mă bucur că putem vorbi despre un subiect atât de interesant. Am crezut că soţul meu este alături de mine atunci când l-am pierdut pe ANDREI, dar am avut o surpriză total neplăcută când, după câteva săptămâni mi-a spus că el nu mă înţelege de ce trebuie să vorbesc atât despre ANDREI şi de ce trebuie să plâng atât pentru că nu sunt singura femeie care a pierdut un copil. M-a acuzat că plâng pentru că îmi doresc să fiu băgată în seamă şi că profit de pierderea lui ANDREI ca să îmi fac toate poftele. Nu mă lăsa să stau lângă mormântul lui şi să îl plâng, deşi eu mă simţeam mult mai bine când mergeam cu un buchet de flori şi vorbeam cu el.
Am reacţionat atunci când au intervenit persoane din exterior care nu aveau nici un drept să intervină şi am realizat că relaţia mea de căsătorie este în pericol. Deşi, nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult în bine încerc să trec peste cuvintele grele care mi-au fost adresate şi să nu mă mai intereseze ce părere au ceilalţi desprte mine, mă refer la cei care nu au trecut prin ce am trecut noi, dar care se cred atotştiutori.
Acum că am vorbit pe minunatul forum EMMA, viaţa mea a căpătat o altă întorsătură şi faptul că am aflat că nu sunt singura care simte o suferinţă imensă şi mai ales, nu sunt nebună m-a ajutat să merg mai departe.
Cu drag, Mihaela mămica lui ANDREI.

[Cami_Vic]

Draga Mihaela,
Iti pot spune un lucru: nu esti nebuna! si nu esti nici singura...
Nimeni nu are dreptul sa iti interzica sa spui ceeace simti, sa vorbesti despre Andrei, si mai ales sa plingi. E normal ca cei din jur sa vrea sa te vada imediat cu zimbetul pe buze, sa o vrea pe Mihaela "de dinainte".
Ei nu pot intelege insa ca noi mamele de ingeri nu mai sintem aceleasi. O PARTE DIN NOI S-A "RUPT" PENTRU TOTDEAUNA. Trebuie doar sa invatam cu fiecare zi care trece sa ducem povara asta ... dorul de copii nostri.
Cum spunea si Bianca "Viata chiar merge inainte"...

Trebuie, de asemenea, sa intelegem ca sotii nostri nu au neaparat aceeasi nevoie ca si noi de a se gindi la ce au pierdut, si ( in cel mai fericit caz ) vor reusi sa ne impuna oarecum sa depasim mai repede mometul.
In majoritatea cuplurilor exista un decalaj foarte mare intre mama si tata in fata durerii, in modul de a se exterioriza, si tocmai de acolo riscul ca distanta dintre cei doi sa se adinceasca.
Va doresc din suflet tuturor sa nu ajungeti acolo, sa va regasiti mai intii ca si cuplu inainte de a va gindi la o noua sarcina...

[Mariana]

Dragele si bunele mele ! Bineinteles ca nu reactionam la fel! Dar ne-am dori oare? In astfel de momente noi dorim sa fim intelese, sprijinite, dorim un umar pe care sa plangem... sotul meu, Adi, mi-a oferit acest umar... A plans si el mai tarziu, cand m-a stiut stabila, cel putin fizic... Mi-a fost foarte frica pentru dragostea noastra, ca sa fiu sincera... M-am simtit vinovata ca nu am reusit sa duc sarcinile la bun sfarsit, iar el a demontat rand pe rand temerile mele... As vrea sa stiu mai multe despre ce simte el, dar fiindca noi cominicam vrea sa va impartasesc din ceea ce mi-a spus ca simte. Cel mai mult l-a durut neputinta de a ne ajuta, faptul ca nu a fost alaturi de noi, ca nu a facut mai multe pentru a preveni. Probapil ca la fel simt si alti tatici de ingerasi, vedeti voi, ei gandesc altfel, cauta mereu solutii! Nu le refuzati acest refugiu si nu fiti dezamagite daca nu reactioneza exact cu v-ati dori.
Eu nu sunt deacord cu ideea ca barbatii devin tati doar dupa ce se naste copilul. Cel putin in cazul nostru nu este asa, mai ales ca ne-am dorit amandoi sa avem copii. In amintesc relatia lui Adi cu fetita noastra Maria, pe perioada primei melei sarcini, incheiata cu nasterea unui copil sanatos! Vorbea cu ea, o mangaia, o certa chiar, mai ales dupa ce a inceput sa se miste... Sunt sigura ca la fel s-ar fi intamplat si la a doua sarcina daca nu s-ar fi incheiat tragic. Asa ca nu trbuie sa uitam cat de mult sufera si ei, chiar daca propria durere e coplesitoare!

[Cami_Vic]

Buna Mariana,

Foarte frumos vorbesti despre sotul tau, imi pare bine ca ai in el un adevarat sprijin si ca reusiti sa comunicati.
Intr-adevar, avem mare nevoie de ei, de dragostea si de forta lor.
N-am vrut nicidecum sa ii invinuiesc in vreun fel pe tatici, sau sa minimizez suferinta lor, ci doar sa atrag atentia ca e posibil ca ei sa se manifeste altfel, sa nu fim dezamagite atunci cind ei vor sa para puternici si ne cer uneori sa intoarcem pagina mai(prea) repede.

E foarte important ca intre cei doi parinti sa existe comunicare. Si eu am avut sansa sa am linga mine un om deosebit, sa ma bucur de toata dragostea si sprijinul lui. Si sint convinsa ca pierderea lui Vic ne-a unit, ne-a invatat sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta impreuna si sa o pretuim mai mult.
Mi-e frica insa ca vrind sa fie el puternic, se uita uneori pe sine insusi...
Despre durerea lor, a taticilor, se vorbeste prea putin.

Si sotul meu mi-a vorbit de sentimentul de neputinta...

[Cami_Vic]

Ce parere aveti despre faptul ca deocamdata nici un tatic (din cite stiu eu cel putin...poate ma insel) nu a scris inca pe acest forum?

Oare nu confirma si asta diferentele despre care vorbeam? Oare de ce nu isi fac si ei curaj sa vina sa isi deschida sufletul?

Sotul meu nici nu isi pune problema, nu simte nevoia sa scrie, sa exprime in cuvinte cit de putin din ceea ce simte...
Dar ma bucur ca intelege nevoia mea de a comunica cu voi toate, nu imi spune nimic atunci cind ma vede la calculator si seara dupa atitea ore de lucru...

[Riddick]

Sarut mana tuturor mamicilor de ingerasi!

Ca tatic...mi-a ramas putin de spus...de fapt nici nu stiu de unde sa incep.In mare i-mi stiti deja povestea.
Cat despre suferinta materna "vs." cea paterna...parerea mea ca suferinta materna e mult mai profunda,fiind vorba de instinctul matern,acea "leoaica" din voi care va face mai periculoase,dar si mai vulnerabile.Voi prin natura voastra plangeti mai mult.E o forma de exteriorizare a starii emotionale(de bucurie sau tristete) asa cum sunteti si mai pupacioase.
@ritamaya: nu poti impune unui barbat sa planga sau nu.Sunt care se ingroapa in lucru(la servici e.g.),sau isi insala sotia,beau sau pur si simplu "se inchid".Ca o scoica.Nu suntem nici noi toti la fel.Referitor la acea conceptie gresita,sa recunoastem ca nici nu ii sta bine unui barbat sa planga "ca o muiere"!Evident ca virgula cazul nostru de parinti de ingerasi e unul mai "exclusivist"(ce prost suna),durerea e mai mare...reactia ramane diferita.
Nici eu nu ma uit la pozele lui Rudi,nu vorbesc despre el(personal) ci mai degraba despre circumstantele mortii lui.Dar despre cum a fost sau ce-a facut,nu.
Eu! am fost mai afectat dintre noi doi.Am plans aproape non stop,cand nu mai puteam imi vinea sa plang ca de ce nu mai pot plange.Cand plangea sotia nu puteam plange eu-probabil instinctul din mine imi bloca sentimentele sa pot fi sprijin pentru ea.Cand nu plangea ea sau o simteam intr-o stare psihica mai buna,parca imi dadeam drumul la lacrimi involuntar.
Ne completam unul pe altul.Abea la cimitir "reusim" sa plangem amandoi.
Eu m-am ingropat sa spun asa in Sisteme de operare.Tocmai faceam trecerea de la Windows la ubuntu Linux,trecere ce m-a ajutat sa petrec ceva mai mult timp in fatza calculatorului,sa ma obisnuiesc cu el si totodata sa uit pentru moment de durere.Mi-am dat seama de asta relativ repede si m-am lasat in mod intentionat dus de val.M-a ajutat!M-a ajutat sa trec mai usor peste,adica decat sa stau ca o planta si sa ma uit la pereti gandindu-ma la Rudi pana o iau razna,mi-am gasit o preocupare.
E o atitudine/reactie buna sau rea...va las pe voi sa decideti.Asa am stiut eu sa trec peste.Asta a fost instinctul meu de supravietuire,asa a functionat el.
Asa functioneaza si la sotii vostrii. Suferim si noi,nu la fel ca voi ca noi nu putem naste,dar credeti-ma...aproape la fel de mult ca voi.
Va pup si va imbratisez!

[ritamaya]

Gasirea unei preocupari intr-o situatie ca a noastra cred ca e una dintre cele mai bune solutii. Dar asta nu inseamna ca ignoram sau uitam ce traim. Nici vorba! Timpul trece mai repede cand ai ceva de facut, dar nu putem sa nu ne gandim la ingerii nostri. Eu m-am intors sa serviciu la o saptamana dupa ce Maya s-a dus la ingeri. Lucrez tot cu copii. Mi-a fost ingrozitor de greu in primele zile. In fiecare pereche de ochisori din fata mea o vedeam pe Ea... Pe Maya mea. Dar am invatat din nou sa privesc zambetul din ochii copiilor. Si am inceput apoi sa colaborez cu un club pentru copii. Deci tot timpul ii am in jurul meu. Bogdan a facut la fel. Munceste de dimineata pana seara. Exista insa si un "revers al medaliei". Sunt zile in care ne intrebam amandoi "Penru ce muncim atata?" Iesim din casa dimineata si ajungem seara sa dormim, ca sa o putem lua a doua zi de la capat. Si atunci apar resentimente si frustrari si nervi... Din pacate, generatia noastra traieste acum ca sa munceasca. Dar nu ne plangem. Sper sa vina si acele zile senine cand vom realiza ca avem multa dragoste de dat si sa avem cui o da.
Rita - mami de inger Maya

[Riddick]

[quote="ritamaya"Eu m-am intors sa serviciu la o saptamana dupa ce Maya s-a dus la ingeri. Lucrez tot cu copii. Mi-a fost ingrozitor de greu in primele zile. In fiecare pereche de ochisori din fata mea o vedeam pe Ea... Pe Maya mea. Dar am invatat din nou sa privesc zambetul din ochii copiilor. Si am inceput apoi sa colaborez cu un club pentru copii.[/quote]

Si sotia mea a fost educatoare(Gradinita nr.28).Dar moartea lui Rudi a facut-o sa plece.Culmea...nici Erich nu mai vroia sa mearga acolo la gradi.Era luat la intrebari de micii lui colegi referitor la Rudi(chiar si dupa mai multe luni de absenta).A fost greu...si pentru noi si pentru el.Ea a facut primul pas.A cedat.Si a schimbat.
De aici se vede cat suntem de diferiti.Fiecare reactionam altfel.

[alinasimona]

sunt convinsa ca taticii reactioneaza alt fel la pierderea unui copil pentru ca ei nu au cum sa stie ce simtim noi mamicile de atunci cand vedem acel test cu doua liniute pe el intre noi si copilul nostru pe care il purtam in burica se creaza o relatie mult mai stransa si incepe mult mai devreme decat incepe relatia tatalui cu copilul lui. va spun sincer am un sot extraordinar care mi-a fost alaturi de cand am pierdut prima sarcina, sotul meu a ramas fara tata cu ceva timp in urma de a ramane eu insarcinata, nu l-am vazut varsand o lacrima, era nervos dar a zis ca nu poate sa planga, sincera sa fiu nu l-am inteles foarte tare dar atunci cand eu am piredut sarcina a plans 1 saptamana in continuu nu mi-a venit sa cred. cand am ramas insarcinata cu cel de-al doilea copil va spun sincer ca " nu aveam voie" nici macar sa intind rufele pe balcon la uscat se purta cu mine ca cu un ou sa nu cumva sa mi se intample ceva mie sau copilului.

[Riddick]

@ alinasimona:

Sarut mana si multumesc.Deci nu toti tatii stau doar in fatza televizorului,cu berea in mana

[Lucia]

In cazul nostru taticul nu reactioneaza la fel ca si mamica. Mai bine zis, nu se exteriorizeaza la fel ca si mine. Singurul moment cand l-am vazut disperat si plans a fost la nasterea ei, cand stia ca nasterea ei inseamna pleacarea ei de langa noi.

La inceput am vorbit multe despre plecarea Isabellei, dar dupa un timp am vazut ca nu este o idee prea buna.

Uneori credeam ca a uitat, mai ales cand existau aniversari si nu pomenea de ea, dar a fost o zi in care era foarte sensibil si foarte daramat si nu stiam motivul. Dupa multe insistente mi-a spus ca in ziua respectiva a avut un interviu cu o persoana care ii spunea ca nu a terminat doctoratul pentru ca a avut probleme de familie. Problema de familie era asemanatoare cu a noastra cand am pierdut-o pe Isabella.

A zis ca in acel moment erau foarte aproape sa planga doi barbati la interviu.

Consider ca suferinta nu are unitate de masura. Suferi sau nu suferi, ceea ce este diferit este modul in care ne exteriorizam.

[nicoleta]

Buna, dragele mele.
Nu, categoric nu reactionam la fel, dar asta nu pentru ca suntem barbati sau femei ci pentru ca fiecare om reactioneaza diferit de altii in numite situatii. Sunt gemeni de acelasi sex care reactioneaza diferit la evenimentele atat triste cat si placute, din viata lor.
Totul tine de mai multi factori. Cel mai important este temperamentul, apoi educatia si mediul din care faci parte. Un om care are parte de multa dragoste in mediul de unde vine, va reactiona altfel decat cineva care este mai putin iubit. Asta nu inseamna ca cei care au parte de afectiune sufera mai putin, niciodata. Iar creierul, este singurul organ care face salata din aceste ingrediente: dragoste, educatie, temperament, nivelul de trai, si multe altele. Stiti cum e cu asta? Ca si cu placerile vietii, daca mie imi place sa citesc, daca mie nu imi place culoarea galbena, asta doar creierul decide, niciodata eu, ca persoana, nu voi fi vinovata ca nu indragesc galbenul, asa dicteaza creierul si asta e, sau unii iubim dulciurile, altii acriturile, vedeti, dragele mele, toate aceste impulsuri vin de la creier si deci de la coca din care suntem facuti. Va pup dulce si va doresc un sfarsit de saptamana minunat, alaturi de oameni veseli, iubitori. Pa-voi.

[HERDEAN LAURA]

Sunt la fel ca şi aditza_tl, 2 pierderi consecutive.
După plecarea îngerului meu la cer, a urmat tăcerea, resentimentele şi omul iubit nu era lângă mine.A venit 1 an mai târziu şi separarea noastră ca şi cuplu. Ştiu şi pot să vă spun că şi ei bărbaşii suferă, dar nu se exteriorizeaza. Însă de multe ori pot fi mai profunzi decât noi.Chiar dacă nu ne mai împărtăşim gânduri, sentimente, păreri, nu mai existăm fizic ca şi cuplu, ne leagă memoria îngeraşului nostru.Suntem legaţi spiritul, sufleteşte, chiar dacă recunoaştem sau nu asta.
Săptămâna aceasta ne-am scris, şi vă citez cuvintele lui: sunt cu inima alături de tine când e vorba de EL(Luca-Cristian)!!!
De aceea vă spun nu reacţionăm la fel, dar simţim la fel
E oricum un subiect bine ales.
vă îmbrăşişez mamelor de îngeri