"Odiseea unui ciutic" - Maya, Soarele nostru

[ritamaya]

Nu e uşor/ Nu e nici greu/ Să încerci acum să te întorci din drum./ Poate că eu, cu sufletul meu/ Aş avea atât de multe să îţi spun./ În¬să ochii tăi se vor pierde în noapte,/ Lăsându-mă pe mine în urma lor/ Ştiu că ochii tăi vor fi două şoapte/ Şi mi-e foarte dor, mi-e ta¬re dor de ei./ Vreau să simt căldura ta când noaptea va veni/ Doar stelele să ştie c-ai sosit...” E ciudat, dar se potriveşte de minune cu ceea ce simt acum. Îmi vine să plâng cu lacrimi cât un ocean. În 14 septembrie a început o nouă poveste în viaţa noastră. Credeam că va fi cea mai frumoasă odisee din viaţa noasră, care abia începuse... în doi. Adică într-unul singur. Trupurile sunt două, dar sufletul e unul.
Până pe 13 ianuarie 2008, cuvântul „SOARE” nu avea plural. De-atunci încoace însă se poate spune că avem DOI SORI: unul – as¬tru fierbinte pe care îl iubeăte Pământul, Apa, de fapt tot ce mişcă; iar celălalt – SOARELE MEU, MAYA, care, în această zi, a prins aripi şi a plecat de-a dreapta lui Dumnezeu să-i fie înger de ajutor şi nouă înger păzitor. Niciunul din cei DOI SORI nu se va stinge niciodată. Primul probabil pentru că e iubit de toată lumea, iar al doilea cu siguranţă pentru că e iubit de multă lume, dar mai cu seamă de Doamne-Doamne.
Am spus-o nu o dată că acest copil trebuia să se nască, trebuia să vină mai întâi pe Pământ şi abia apoi să urce la Ceruri. Iar Doamne-Doamne a ales familia noastră să-i poarte de grijă în scurta-i viaţă pământeană. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci, patru luni mi se păreau o veşnicie, patru secole, patru sute de ani. Suferinţa, incertitudinea, frustrarea, disperarea erau cele care parcă alungeau timpul, înzeceau secundele şi orele. Dar în seara fiecărei zile din cele patru luni cât am avut un SOARE în casă realizam că acele ore şi secunde au avut câte un scop. Fie că ne faceau să lăcrimăm la câte un zambet larg adus parcă de un alt îngeraş pe buzele soarelui meu, fie că ne făceau să ne amintim cât suntem de efemeri pe Pământ, fie că scoteau la iveală frustrarea şi disperarea care clocoteau în aşa mare măsură, că era aproape inuman să nu le manifeşti, fie că smulgeau câte un zâmbet de pe faţa noastră la câte un gest nevinovat sau o privire albastră senină a soarelui, acele ore şi secunde au fost – oricum le-am număra – prea puţine.
Undeva la începutul lui ianuarie 2007, testul de sarcină parcă spunea „Este ciutic”. Şi a venit şi al doilea test să confirme asta, iar omul mare cu ochelari a întrebat fără ezitare: „Când ne căsătorim?”. Răspunsul burticii a venit cât se poate de prompt: „De ziua ta”. Aproape că a fost chiar aşa. Cu sase zile mai devreme decât ziua omului mare cu ochelari s-a petrecut un miracol: am rostit jurămintele de credinţă într-o bisericuţa splendidă, înconjuraţi de cei dragi, de rude şi de prieteni. Ne-am jurat dragoste şi la bine şi la greu. Si Doamne-Doamne ştie că am jurat de-a dreptul. Aşa a fost: în următoarele luni, am avut parte numai de bine. Iar în 14 septembrie, crucea a devenit mai grea.

Am primit în viaţa noastră un soare ce avea să poarte nume de prinţesă – MAYA -, dar soarelui îi lipsea ceva... strălucirea sănătăţii.
Semnele fericirii erau acolo, sub ochii noştri. „Felicitări, ai o sarcină tare faină”, erau vorbele medicului care urmărea ciuticul cum creşte în burtică. Puiul de om şi oamenii mari din jurul lui nu aveau să ştie că povestea vieţii tuturor avea să se schimbe în momentul în care micul sufleţel a venit pe lume... pe 14 septembrie 2007. La ora 12:55, când puiul a scâncit pentru prima dată în viaţă, toţi oamenii mari apropiaţi lui au plâns de bucurie. Avem o fetiţă... cea mai frumoasă din lume. Omul mare care i-a dat viaţă abia aşteaptă să o ţină în braţe şi să o pună la sân. Aşteptarea e curmată, însă, de o veste cumplită: „Doamnă, dumneavoastră ştiaţi că copilul are probleme mari? A facut stop cardio-respirator şi a necesitat resuscitare. Şi are un suflu cardiac foarte pronunţat.” De unde avea omul mare să ştie toate astea? Vorbele medicului care urmărea ciuticul cum creşte în burtică îmi răsunau dureros în minte: „Felicitări, ai o sarcină tare faină”, „Felicitări, ai o sarcină tare faină”, „Felicitări, ai o sarcină tare faină”. Lacrimile au ţâşnit şi primul lucru care mi-a venit în minte a fost să-mi cer iertare... De la oamenii mari care erau atat de fericiţi. Au urmat patru zile în care cu toţii oscilam între disperare şi fericire. Când fericiţi, când disperaţi. Puiul de om lupta să trăiască, iar oamenii mari în halate albe faceau tot ce le stătea în putere să ţină sufleţelul aproape de noi. În ziua a cincea, am zărit şi îngerul.Un înger în halat alb care ne-a redat sufleţelul pe care îl credeam pierdut. In trei săptămâni, după zile întregi de incertitudine şi suferinţă, am primit o altă veste cumplită: sufleţelul suferă de trisomie 13 în mozaic, o a¬fec¬ţi¬une genetică ce are o inci¬denţă de un caz la 20,000 de naşteri. Oamenii mari care i-au dat viaţă sufleţelului cu ochi albaştri află că media de viaţă în aceste cazuri nu depăşeşte un an. Încep căutări disperate pe internet, în rândul altor oameni mari cu halate albe şi totul se confirmă până la urmă. Dar vine şi o veste bună: putem veni cu sufleţelul acasă, în pătuţul ei cu aşternut roz, plin de jucării. Urmează trei săptămani de vis. Ciuticul mănâncă şi doarme, aşa cum îi stă bine unui sufleţel cuminte. Oamenii mari care i-au dat viaţă nici nu bănuiau că totul avea să se schimbe. Într-o sâmbătă. Supărat pentru ceva, puiul de om încetează să mai respire. Omul mare care o ţinea în braţe pe cea mai frumoasă fetiţă din lume face ce-i dictează sufletul şi instinctul: pune gura pe guriţa puiului de om şi suflă aer şi cheamă oamenii în halate albe. Aceştia vin foarte repede, dar ciuticul primeşte aerul de la omul mare care i-a dat viaţă şi respiră din nou. Oamenii mari în halate albe ajung foarte repede, dar puiul de om a venit din nou înapoi şi respiră normal. Oamenii mari şi ciuticul rămân acasă cu sufletele îngheţate de spaimă. Povestea se repetă însă luni seara, când puiul răspunde din nou unei chemări şi se opreşte din respirat. Omul mare care o ţinea în braţe îi oferă din nou aerul salvator, iar oamenii mari în halate albe le iau pe amandoua şi le duc în mijlocul lor. Urmează o săptămână cumplită, în care puiul de om încetează să respire de şaisprezece ori. Răspunde chemării, dar oamenii mari în halate albe o aduc înapoi de fiecare dată. Disperat, puiul de om cu ochi albaştri plânge cu sufletul de fiecare dată. Nu e lăsat să plece. Povestea se repetă la nesfârşit. Oamenii mari pierd şirul tentativelor de a pleca ale ciuticului, dar acestea, cu siguranţă, depăşesc uluitorul număr de treizeci. Şi de fiecare dată cineva e acolo şi îl aduce înapoi... pentru încă câteva ore sau zile.
Oamenii mari în halate albe analizează totul şi într-o zi de miercuri ne comunică „oficial” că „Nu se mai poate face nimic. Problema cea mare nu mai e inimioara puiului de om, ci trisomia. Stopurile respiratorii sunt de origine centrală (din cauza afectării creierului)”. „Bun. Şi nouă ce ne rămâne de făcut?”, vine întrebarea firească a oamenilor mari care au dat viaţă sufleţelului cu ochi albaştri. „Să aşteptaţi”, a venit, fără menajamente, răspunsul din partea omului mare cu halat alb. Practic, a fost ca o condamnare la incertitudine, la un sfârşit care va veni când va vrea Dumnezeu. Lacrimile ard din nou obrajii sleiţi de putere ai omului mare care îşi vrea sufleţelul în braţe, să-l sărute la nesfârşit.
Omul mare cu păr lung şi ochelari îşi strânge comorile în braţe şi încearcă disperat să îşi stăpânească lacrimile de durere. Reuşeşte. Şi, împreună cu alţi oameni mari, decide că e mai bine să venim acasă. Acasă de tot. Dar mai durează o săptămână până când camera puiului mic e dotată cu tot ce trebuie: oxigen, aspirator şi o salteluţă pe care nimeni nu vrea să o audă, pentru că asta ar însemna că ciuticul nu mai respiră.
Cât am fost departe de casă, împreună cu noi mai suferea o fetiţă balaie cu ochi albaştri. Era suspectă de leucemie, însă gândurile îi erau cât se poate de limpezi şi de sincere. Mi-a spus într-o zi că ea ştie de ce puiul mic cu ochi albaştri e „cuplat” la un sigur televizor (monitorul funcţiei cardiace). A spus că celălalt televizor din salon era pentru suflet, iar micul meu omuleţ nu are probleme cu sufletul, deci ăla nu trebuie monitorizat. Cât adevăr în vorbele unui copil de cinci ani!
În săptămâna de aşteptare, omul mare care stă cu sufleţelul îşi pune gândurile pe hârtie nu ca sa nu le uite, ci ca să-şi ofere ocazia de a-şi descărca sufletul şi de a împărtăşi ceea ce simte.
20 noiembrie 2007
Baia Mare
„Tristeţe nemărginită. Suferinţă. Lacrimi. Rugăciuni. Mister. Totul e alb în jur şi miroase a clor. Infirmiera tocmai a terminat de şters praful şi de spălat pe jos. Mirosul înţepător îmi ajunge în suflet şi brusc revin pe micuţul scaun, realizând că puiul meu are nevoie de mine în continuare. E în braţele mele şi mă priveşte rugător fix în ochi. Albastrul splendid al privirii ei îmi cere insistent să fac ceva. Orice. Orice însemnând un gest mărunt care să-i arate că o iubesc. Este convinsă de asta, dar are nevoie de noi şi noi dovezi. Îi place să fie iubită şi mângâiată... cu atât mai mult cu cât suferinţa ei este nemărginită. Cunoaşte durerea încă de la naştere. Cunoaşte lumea de dincolo încă de la vârsta de câteva ore. A fost acolo timp de 40 de minute, dar a venit înapoi pentru că are o misiune importantă pe pământ. Oamenii mari din jurul ei nu o cunosc. Încearcă doar să o ghicească. Până acum, dacă despre asta e vorba, a reuşit. A unit o seamă de oameni şi i-a făcut să-şi deschidă sufletele ca niciodată până acum. Sufleţelul ei ştie că e iubită ca lumina ochilor. Lumea unor oameni mari se învârte acum doar în jurul ei. Însă LUMEA ei e atât de mică! Se întinde doar de la pătuţul rece de inox până la patul opus în care doarme un om mare.
De „cutiuţa” plină cu oxigen stă proptit în trompă un elefănţel zâmbăreţ, roz în obraji. Parcă ar şopti uşor: „Linişteşte-te, copil mic! Sssst... Dormi liniştit, pui de om!” Ochii puiului nu se mai dezlipesc de chipul albastru cu bujori roz, decât atunci când sunt închişi şi visează îngeraşi sau când unii oameni mari din jurul ei îi vorbesc sau o ascultă.
Oxigenul umple în continuare „cutiuţa”, iar timpul parcă stă în loc pentru noi. Însă boala nu stă să numere secundele şi minutele. Ea macină în continuare. Iar oamenii mari în halate albe sunt neputincioşi. Spun că nu mai pot face nimic. La fel de neputincioşi sunt şi oamenii mari care i-au dat viaţă. I-au dat-o o dată... Iar a doua, a treia, a patra... a nu-ştiu-câta oară nu se mai poate. E imposibil. Dar ea tot mai vrea printre oamenii mari. Şi vrea sa fie iubită. Asta se poate. Fără limite. Nu se poate să oboseşti iubind. Oamenii mari nu vor obosi niciodată iubind-o. Şi, întotdeauna, un sărut dulce, părintesc, se va aşterne pe obrazul sau pe umărul puiului, ce stă culcat în patul rece de inox.”
23 noiembrie 2007
Baia Mare
„Mi se pare deja o joacă. Un fel de „v-aţi ascunselea” cu viaţa şi cu moartea. În zilele senine, cum e azi şi cum a fost ieri, copilul mic e liniştit. Cu privirea senină, parcă numără orele care trec. Un om mare, căruia seninătatea ei îi luminează chipul, ţine în mână o sticluţă mică, mică, din care cu fiecare mişcare a guriţei copilului mic, se scurg încet mililitrii de lapte. Privirea fixă şi albastră oboseşte tot mai repede, dar parcă ar spune „mai vreau”
Oamenii mari care au grijă de copilul mic ar face orice ca puiul de om să simtă plăcere când mănâncă. Efortul este enorm, iar puiul adoarme nesătul. Nimic, nici chiar stomacul pe jumătate gol, nu o mai poate trezi. Poate un sărut... bărbos... o mai face să deschidă „o şeptime” dintr-un ochişor, care se închide rapid şi continuă să odihnească puiul de om.
Am constatat că omuleţul din patul rece de inox ştie să aprecieze dragostea ce i se oferă. Absenţa pentru câteva ore a oamenilor mari care o iubesc o fac să devină agitată. Mângâierea unui străin şi laptele călduţ o potolesc în toiul nopţii doar pentru câteva ore. La venirea dimineţii, dorul devine insuportabil parcă şi puiul de om deschide ochii şi caută pe cineva. Pe cineva pe care noi, oamenii mari, îi numim „MAMI” şi „TATI”. Nu e niciunul aproape. Oamenii mari în halate albe nu iau în seamă lacrimile ei. De disperare, o mângâiere şi un pic de lapte, chiar şi rece, ar fi fost de-ajuns pentru ca omuleţul să se liniştească. După un ocean de lacrimi, copilul mic primeşte în final doar laptele rece şi poate o gură de oxigen. Mângâierea avea să vină mai târziu... de la MAMI. O mami care i-a promis puiului şi şi-a promis ei că nu-l va mai lăsa singur niciodată. Promisiunea a reuşit să smulgă de pe chipul copilului primul zâmbet adevărat. Cred că era un imens „Mulţumesc şi să nu mă mai laşi niciodată singură”. Şi aşa au înţeles oamenii mari de ce puii de om vor să fie iubiţi. O merită! Ei sunt lumină. Ei sunt aer. Ei sunt plăcere. Plăcerea de a trăi. Ei sunt zâmbete şi – poate, uneori – lacrimi. Puii de om sunt soarele şi luna, cerul şi pământul.”
Mi-ar fi greu acum să descriu ce am simţit în fiecare zi a celor patru luni cât am avut soare în casă. Însă am învăţat enorm de multe în aceste zile. În primul rând, am învăţat că Dumnezeu ştie foarte bine ce face, chiar dacă la momentul respectiv cei care poartă crucea nu realizează sau ridică ochii spre Cer şi se întreabă „De ce?” sau unii chiar ridică pumnii spre Cer şi strigă cu disperarea care îi cuprinde în unele momente „Ajunge!”. Sunt încercări prin care trebuie să trecem. Iar unii ieşim mai tari din anumite întâmplări, alţii însă mai slabi. Riscul cel mai mare este să pierzi şi acel dram de credinţă pe care l-ai avut atunci când Dumnezeu a decis să te pună la încercare. Credinţa adevărată este atunci când, în cazul nostru, omul mare cu ochelari are puterea să spună cu convingere că noi ar trebui să-i mulţumim lui Doamne-Doamne că ne-a ales pe noi să-i dăm un îngeraş. Eu am considerat atunci că poate nu merităm asta, dar trebuie să o spun că, în ultimele ore cât am vazut-o printre noi, chiar dacă sufleţelul ei era deja acolo Sus, soarele meu a arătat exact ca un îngeraş, cu bujori roşii ca de rubin... Doar că aripile nu i se vedeau. N-am avut parte şi de acest privilegiu!
Mă copleşesc şi acum lacrimile când îmi aduc aminte cât de fericit era soarele nostru pe 3 iunie, când MAMI şi TATI au dansat, sub ochii tuturor, dansul fericirii lor. A dansat efectiv şi el cu noi si n-am sa uit niciodată că parcă mai avea un pic şi ne mângâia pe obraji pe amâdoi şi ne spunea „Vă iubesc”. Cu siguranţă că de acum încolo Shania Twain – „You’re Still The One” va fi piesa familiei noastre. Valabilă de la sufletul unuia pentru ceilalţi.
“(When I first saw you, I saw love.
And the first time you touched me, I felt love.
And after all this time, you're still the one I love.)
Looks like we made it
Look how far we've come my baby (…)
You're still the one I run to
The one that I belong to
You're still the one I want for life
(You're still the one)
You're still the one that I love
The only one I dream of
You're still the one I kiss good night
Ain't nothin' better
We beat the odds together
I'm glad we didn't listen
Look at what we would be missin' (…)”
Odiseea ciuticului meu nu s-a încheiat pe 13 ianuarie, când cei dragi şi-au luat rămas-bun de la trupuşorul ca de porţelan al unui soare ce a stralucit pe Pământ prea puţin. Nu. Ciuticul îşi continuă călătoria, îmbrăcat numai în alb, cu o crenguţă de măslin în locul codiţelor pe care mami visa să i le prindă în fiecare zi. Aripioarele de îngeraş pe care i Le-a dat Doamne-Doamne în 13 ianuarie vor purta ciuticul nostru prin locuri nebănuite: pe buzele altor pui de om aducând câte un zâmbet, în sufletul oamenilor mari care au iubit-o aducând poate puţină alinare, în trupuşorul chinuit al altor sori care suferă aşa cum a suferit ea. Şi cine ştie pe unde o vor mai duce aripioarele şi gândurile bune? La despărţire, MAMI – omul mare care i-a dat viaţă – i-a cerut două lucruri: să fie cuminte şi să nu zboare prea aproape de Soare şi să mai vină prin visele oamenilor mari care i-au dat viaţă, să vadă şi ei ce mai face Soarele lor.
Nu te vom uita niciodată, soarele nostru! Somnic uşor, găluşkă!

[aditza_tl]

draga mea Rita,sunt si eu mamica de ingerasi,si stiu ce sentimente te incearca.
Ce pot sa-ti mai spun,decat ca imi pare foerte rau ,sa te ajute Dumnezeu sa poti suporta mai usor durerea,sunt alaturi de tine si de alte mamici care au trecut ,ca sii noi prin aceasta durere.
te imbratisez cu drag Adriana

[Angela]

Rita...draga prietena...iti pot spune asa,nu? De prima data cand am intrat in legatura una cu cealalta...atunci cu pregatirea zilei de 9 martie...te-am simtit atat de aproape!
Suntem aproape si vom fi...iar Maya si Calin danseaza printre stele...!
Pupici multi, multi, multi,multi, multi, multi......

[ritamaya]

Galuska mea si Calin, impreuna cu toti ingerii de acolo din Cer se joaca acum sau poate dorm, ca doar sunt cuminti. Sarumana de mesaje Adriana si Angela.
Sa stii, Angela, ca inca de cand am vorbit prima oara la telefon am avut impresia ca ne cunoastem de o viata. Ce bine era insa sa ne cunoastem altfel!

Ne-am "adunat" foarte multe datorita ingerilor si ce leaga ingerii nu mai dezleaga nimeni. Sa ne dea Doamne-Doamne liniste si putere sa mergem mai departe si sa ajutam alte mamici care au nevoie de un umar pe care sa planga, de o privire poate sau de un simplu gest care sa le arate ca nu sunt singure.
Noapte linistita si ingeri in vise
Rita - mami de inger Maya

[ritamaya]

Sarumana, Codruta, pentru cuvintele tale. Sa stii ca m-am gandit si eu sa scriu o carte, dar am nevoie de acel "CEVA", adica de acel impuls, pentru a ma apuca de ea. O am in minte si in suflet... Doar trebuie sa o mai astern pe hartie.
Sper sa-mi lumineze Doamne-Doamne si galuska mea mintea si - intr-o zi - sa pun pe hartie ceea ce am in suflet si in minte.
Doamne ajuta!
Rita - mami de inger Maya

[Cami_Vic]

Draga Rita,

Sa stii ca si eu te-am citit cu mare drag de cite ori ai scrispe site-ul Biancai. Ai un adevarat dar de a exprima in cuvinte ceea ce simti, chiar e o idee buna sa scrii o carte.

Am vazut ca tu ai organizat intilnirea de pe 9 martie la Baia Mare. Daca eram acasa as fi venit si eu acolo... Mi-e tare drag orasul tau, am acolo niste oameni foart dragi mie, si am petrecut acolo momente fericite din viata mea - acum citiva ani buni...

Te imbratisez cu drag, si sper ca soarele vostru Maya sa va lumineze sufletele si sa vegheze asupra voastra de acolo de sus...

[Daniela Ginju]

Buna Rita.
Te imbratisez cu drag si suntem alaturi de tine si de ingerasul tau.
Ne-am intalnit pe 9 martie dar nu am avut prea mult timp sa stam de vorba, umflam balonasele strigam copii sa le duca la Bianca , sa le scriem ,iar dupa ce am terminat cu balonasele am plecat pe stadion unde am fost cu totii emotionati de ceea ce se va intampla acolo.A fost un moment de reculegere si de tacere ,moment in care fiecare se gandea la ingerasul lor si la durerea din suflet.
Iti suntem aproape
Daniela , Viorel si Codrin.

[aditza_tl]

Draga Rita,imi place foarte mult cum scrii,chiar ai putea sa scrii o carte,iti asterni sufletul pe o foaie de hartie.Iti doresc din inima,ca Doamne-Doamne sa-ti dea cat mai curand,un bb sanatos si frumos.
Te saruta cu drag Adriana

[ritamaya]

Saru'mana, mamici, pentru vorbe. Vorbe care ma ung la suflet si ma fac sa merg mai departe si sa fiu optimista. Chiar acum ii spuneam unei prietene ca imi doresc muuult, muuult de tot sa va dau cat de cuarnd vestea cea buna.
Doamne ajuta!
Rita - mami de inger Maya

[cuchina]

maya,

noroc ca sint la serviciu ca altfel ma lasam prada plansului.

[Lucia]

Rita, am citit drama despre SOARE si am vazut si filmuletul facut in memoria ei. Era atat de mica, atat de frumusica, atat de perfecta, e atat de dureros sa imi inchipui ca a plecat de langa voi...

Stiu ca nu exista cuvinte de consolare, stiu ca nu exista consolare de orice fel, dar stiu ca exista suport si acesta este lucrul ce ti-l ofer.

Dramele noastre sunt diferite, dar au acelasi final - puiutii nostri au plecat de langa noi.

Astept cu atata nerabdare sa citesc la rubrica "Insarcinata din nou" vestea buna.

La mine s-a intamplat foarte devreme, dupa 3 luni am ramas insarcinata, si desi am fost toata sarcina stresata ca istoria se va repeta, m-a ajutat mult sa invat sa traiesc cu durerea. Nu am uitat, dar dorul este mai usor de indurat.

Rita, esti in rugaciunile mele!

[ritamaya]

Lucia,
iti multumesc pentru "umarul" tau si pentru rugaciunile tale. Maine se implinesc 4 luni de cand nu mai avem Soare in casa, dar avem doi SORI pe cer. Poate e o zi mai ciudata azi, dar ma simt usor deznadajduita si tot mai goala, mai nerealizata. Ma rog si eu la Doamne-Doamne sa pot scrie la "Din nou insarcinata" vestea cea mare!
Rita - mami de inger Maya

[ritamaya]

Azi sunt 4 luni de cand norii ti-au acoperit chipul de soare pe care ti l-am zamislit cu atata dragoste acum 8 luni. Da, maine ar fi fost ziua ta si deja stiai sa spui "MAMA" si "TATA". Pe chipul tau de Soare, Dumnezeu ti-a pictat doi ochi albastri superbi, cu gene lunig, care parca ii chemau pe cei din jurul tau sa te iubeasca la nesfarsit. Si ti-a mai pictat Doamne-Doamne un nasic si o gurita, ale carei buze cautau necontenit obrajii oamenilor mari care ti-au dat viata. Insa aceste buze n-au apucat sa rosteasca niciodata "Te iubesc". Au lasat in urma lor oameni care au fost nevoiti sa invete sa simta si sa spuna "MI-E DOR DE TINE, GALUSKA!"
Privesc acum alte chipuri de sri ce ma inconjoara in fiecare zi si ma sfasie gandul ca razele tale trimit acum lumina si caldura in alta parte... Printre ingeri..., si poate uneori si pe Pamant, la mami si la tati, la oamenii care te-au iubit atat de mult. Chipul tau surazator il vad acum doar cei norocosi, iar aripile de un alb luminos mangaie buzele si obrajii celor aflati in nevoie. Si NOI avem nevoie de chipul si zambetul tau ingeresc, de mangaierea si puterea cu care te-a inzestrat Cel de Sus.
Am fost azi la mormantul tau si am lasat acolo zeci de flori albe si o parte din sufletul meu. Am luat-o cu mine pe buni Marga. Mai tii minte cum dormeai linstita pe perna ei mare, mare? Era "culcusul" tau preferat. Impreuna ti-am asternut pe mormantul mic narcise, cu gandul si speranta ca parfumul fin lor va ajunge pana la tine. Si ti-am mai pus lacramioare, care-ti vor surade atunci cand sufletul nostru va plange. Plange de dorul tau, Soare!
De patru luni nu ti-am mai simtit trupusorul cald, sezand linistit in bratele mele. Si tot de patru luni strig intruna...: "MI-E DOR!"
13 mai 2008
Rita - mami de inger Maya

[aditza_tl]

Rita draga,nu ai mai scris de mult pe forum,sper ca esti bine.
asteptam vesti de la tine cat mai curand.
te sarut cu drag Adriana

[ritamaya]

Sarumana, Adriana, ca intrebi de mine. Sunt relativ bine. Am fost si sunt inca destuld e bulversata si un pic trista. Dar o sa-mi treaca si am sa revin la fel de frecvent ca inainte. Promit!
Rita - mami de inger Maya

[ritamaya]

Codruta... Mi-e destul de greu sa fiu mai des alaturi de voi... Mi-am mai gasit un loc de munca si abia in week-end mai reusesc sa intru. Insa am o veste buna: m-am apucat sa scriu o povestioara despre ingerii mei... Multi! O sa-i cunoasteti dupa ce termin de scris. Sunt ai mei, dar vreau sa stie toata lumea de ei. Nu stiu cand voi termina de scris, dar veti fi printre primele care vor afla si vor citi "Ingerii mei".

Rita - mami de inger Maya

[aditza_tl]

Rita draga,asteptam cu nerabdare sa citim povestea ta,a ingerasilor tai.Scrii foarte frumos,sunt pline de emotie scrierile tale,imi pare rau ca nu pot scrie si eu,macar pe jumate,atat de frumos ca tine
O pentru tine si inca o pentru ingerul tau,Maya
te imbratisez cu drag Adriana

[andreaszolomajer]

Iti multumesc pentru cuvintele tale, sa stii ca ma ajuta foarte mult faptul ca stiu ca exista oameni care ma inteleg.Si cum sa nu ma intelegi dupa asemenea odisee.Larisa de 3 sau 4 ori a facut stop cardio-respirator in fata mea , si am simtit ca cerul se prabuseste peste mine, ca mor si eu alaturi cu ea.Stiu exact sentimentul acela de teama , ca in oricare moment e finalul. Am fost mult mai linistita cand au intubat-o, pentru ca am stiut ca ii da oxigen aparatul.Dar e mult prea multa durere ,o durere ce nu mi-am imaginat sa fiu in stare sa o suport.Te imbratisez, si iti urez sa-ti usureze Dumnezeu durerea.
Ma bucur mult ca vrei sa ne intalnim, cand ai drum la Sighet te astept cu mult drag, sau cand ma duc eu incolo.Eu umblu aproape in fiecare luna la alergologie la dr. Hirian Gabriela, care m-a ajutat foarte mult sa-mi recuperez functia respiratorie, pentru ca dintr-o alergie neglijata ani de zile,am facut astm bronsic cu emfizem de compensatie, si ea ma trateaza de mai bine de un an cu Seretide 50/500, sa nici nu mai vorbesc ca am ajuns la performanta unui soc anafilactic cu reactie generalizata unde aproape am dat mana cu ingerasii ( in 2004) in fata unui alergolog din Timisoara.Avand contractura la toate organele interne, inclusiv la uter am crezut ca sunt insarcinata si ca n-ar fi trebuit sa-mi faca testare.Atunci i-am spus medicului ca nu fac avort daca e sarcina , la care medicul mi-a raspuns "dumitale iti mai trebuie copii?"
Am facut paranteza asta , ca sa iti dai seama cu cata indarjire, si hotarire am vrut-o pe Larisa, ca nu m-a interesat sanatatea mea, nu m-a interesat nimic, am vrut doar ca Rici sa aiba o surioara.Si am reusit, pentru 13 zile, ca in final sa fie omorata de cel care trebuia sa o salveze.
Deocamdata putem vorbi pe telefon, numarul meu este 0748297572,sau daca imi faci invitatie pe yahoo - adresa noastra(eu si sotul avem aceiasi adresa de mail - cum ai spus suntem" un suflet in doua trupuri") adiszolomajer@yahoo.com
Va imbratisez cu drag.

[kmi]

Iti multumesc din inima pentru mesaje! te-am vazut aseara la tv. M-a chemat tati. I-am povestit despre voi, despre ingerasii vostri... Aseara ma luasem cu treaba, incercand samerg mai departe, si am uitat de emisiune. Si m-a chemat sa vad povestea Mayei. Si te-am vazut pe tine, Rita si pe sotul tau.
As fi vrut sa ne cunoastem in alt mod, si nu ca mamici de ingerasi. Dar intr-o mica parte, poate asta a fost una din sarcinile ingerasilor nostri cand au venit pe pamant. Sa ne aduca pe toate impreuna. Sa incercam sa schimbam ceva.
Te pup, Kmi - mami di bubu ingeras