Luca Patrick, un ingeras printre ingeri...

[Bianca_C]

Şi-a fost odată, parcă ieri, când am dat naştere minunii vieţii mele, un băieţel de aproape 1 kg, născut la 7 luni fără 11 zile, naştere provocată în urma unui accident rutier, din păcate, un băieţel pe care l-am numit.....Luca Patrick. Se pare că în acea clipă şi-n acea zi, Dumnezeu mi-a făcut un cadou şi m-a pus la o incercare, era ziua mea de naştere, o zi călda din luna iulie, zi în care Patrick a venit pe lume, zi în care tatăl lui, a plecat la ceruri ( în urma acelui accident). Sufletul meu avea de dus o luptă, cruntă, pentru care nu am fost niciodată pregătită, luptă între fericire şi durere, un adult a murit şi un copil s-a născut, şi nu orice adult, ci omul pe care-l iubeam şi care urma să fie tatăl copilului meu, şi nu orice copil, ci propriul prunc. Eu ce ar fi trebuit să fac, să zâmbesc că am langă mine copilul mult dorit, sau să plâng că nu mai am lângă mine omul mult iubit?!....am ales ambele variante, nu puteam renunţa la niciuna dintre ele, plângeam şi pentru că mă simţeam împlinită dând naştere unui pui, plângeam şi pentru că ceva din mine murise odată cu tatălui lui Patrick. Hmmmm, Patrick, parcă şi acum îl văd şi-l simt, parcă şi acum mirosul lui mă linişteşte. E adevărat că multe lucruri nu mi le mai amintesc din cauza şocului, dar mi-au rămas câteva pe care le păstrez cu sfinţenie în sufletul şi-n gândul meu. Mi-aduc aminte, şi în clipa asta, retrăiesc din plin acele momente, frumoase de altfel, când uitasem că sunt operată, uitasem de rănile pe care acel nedorit accident mi le provocase, răni fizice, uitasem de tot, mă gândeam că trebuie să lupt încontinuare, că trebuie să mă ridic de unde am căzut, că trebuie să fiu puternică pentru frumuşelul meu, că trebuie să-l ajut să lupte cu viaţa şi cu prejudecăţile, care au existat dintotdeauna. Mă simţeam neputincioasă, mă simţeam ultimul om de pe pământ, mă simţeam o ipocrită, toate astea şi cu "ajutorul" să-i zic aşa, al celor pe care îi credeam amici, care nu au făcut altceva decât să mă judece, să mă învinovăţească şi să-mi adreseze reproşuri, ca şi cum un om a murit din cauza mea, şi un copil s-a născut prematur pentru că eu nu am fost capabilă şi nu am ştiut cum să-l mai ţin ceva timp în burtica mea să se nască sănătos. Ce mai "ajutor" primeam....prin telefon, pentru că eram singură printre străini, de fapt nu singură, ci cu puiul meu mult iubit, care se lupta să rămână în viaţă. A stat cu mine 8 zile şi atât. Zile în care eu nu am ştiut ce înseamnă un minut de linişte şi de odihnă, nu am ştiut ce înseamnă mâncare (doar prin perfuzii)....refuzam orice, e adevărat că nimeni nu-mi oferea nimic, nici măcar un sfat sau vreo vorbă bună, doar aroganţă şi atât. Zile în care nu ştiam cum să stau cât mai mult la terapie intensivă lângă Patrick al meu, momente în care mă simţeam cea mai fericită femeie, şi-i vorbeam, şi-i spuneam povestioare, şi-l alintam, şi-l mângâiam pe creştetul căpuşorului lui mic, cu puf blond, şi mă uitam la ochii lui cenuşii, cum au toţi copiii şi mă rugam să-i rămână albaştri aşa cum îi am şi eu, şi-l ţineam de mânuţa, o mânuţă atât de mică şi un corpuşor atât de firav, plin de tuburi, de perfuzii, într-un incubator conectat la o groază de alte aparate. Un copil frumos, nu neaparat pentru că era al meu, şi orice mamă ar spune că pruncul ei e cel mai frumos, eu aşa îl vedeam, un copilaş, care astăzi, dacă ar fi avut şanse, cu siguranţă ar fi zburdat pe lângă mine plin de viaţă şi mi-ar fi bucurat fiecare clipă. Zile la rând, 8 ca număr, s-a luptat să meargă mai departe, vreau să cred că medicii au făcut tot ce trebuia pentru asta, chiar dacă am nişte dubii care nu-mi dau pace nici astăzi. În toate zilele alea vorbeam cu el, îi spuneam cum e afară, ne făceam planuri, împreună, unde vom merge, ce ne vom juca, atunci când va creşte...care au rămas în stadiul de planuri şi nimic mai mult, pe care nu am avut ocazia şi norocul să le pun în practică, împreună cu el. Şi mă rugam încontinuu şi iar mă rugam, ştiam că e singurul lucru concret pe care îl pot face, pe lângă plânsul permanent şi firesc de altfel. Mă rugam să-i fie bine, să nu se chinuie, să crească, pentru că ar fi crescut frumos. Ar fi trebuit să fie un copil sănătos, dacă nu s-ar fi născut prematur, pentru că am trăit o sarcină normală, pe care nu am luat-o drept boală, ci ca pe o minune, o sarcină foarte bine supravegheată, cu toate analizele de rigoare, aici în ţară, cât şi în străinătate, dar se pare că nu a fost de ajuns. Aşa a fost să fie, să se nască mai din timp şi să-mi ofere cele mai frumoase 8 zile din viaţa mea. Şi în cea de-a 8-a zi, în noaptea aceea simţeam mai mult ca oricând că trebuie să mă duc lângă el, pentru că sunt convinsă şi astăzi că-mi simţea prezenţa, mă recunoaştea şi ştia că mama lui e lângă el, şi nu mă puteam duce,.... se lumina de ziuă şi tura asistentelor se schimba şi trebuia să mai aştept puţin,.... şi am ajuns până la urmă la el, după o noapte grea, la fel ca cele precedente, plină de griji şi de durere, în care mă rugasem să mă ţină Dumnezeu întreagă la minte, să iau decizii cu mintea limpede. Şi l-am văzut, şi l-am atins, clipă în care până şi mâna mea parcă simţea că ceva rău se va întâmpla, îmi tremura de nu puteam să-i controlez mişcările, şi totuşi nu îmi dădeam seama de ce. Şi l-am mângâiat aşa cum o făcusem de nenumărate ori, şi "l-am scanat" din cap până în picioare şi-am luat-o de la capăt de încă câteva ori, şi i-am vorbit şi a mişcat. Îmi venea să strig de fericire, mai trecuse o noapte şi el trăia, şansele creşteau din punctul meu de vedere, evolua, pentru că vroia să trăiască, acesta era scopul meu şi al lui. Vedeam cum în jurul meu, acolo, tot veneau alte incubatoare, cu alţi copilaşi poate în aceiaşi situaţie cu Patrick, în clipele acelea de fericire pentru mine, am încercat să fac excepţie de urletele de groază ale unei mămici care abia îşi pierduse copilaşul, şi atunci mă întrebam "Ce vină au aceste minuni să sufere atât?" şi mă rugam să nu mi se întâmple şi mie acelaşi lucru, pentru că nu aş mai fi suportat o a doua pierdere în interval de o săptămână, şi am crezut cu tărie că nu voi trece prin asta, am rămas optimistă până în ultima clipă, ce ciudat sună, ultima clipă, ultima strigare. Patrick îşi închisese ochişorii şi-şi relaxa tot corpuşorul şi ceva piuia, atunci am văzut 2 asistente cum s-au panicat, nu înţelegeam ce se întâmplă, speram că acel sunet să se audă din alta parte, nu de la incubatorul în care puiul meu iubit se afla. Şi atunci una dintre acele asistente, a venit spre mine încercând, e adevărat, cu vorbe calde, să mă ridice de pe scaun, lucru pe care l-am refuzat, pentru că vroiam să-i fiu aproape copilului meu şi atât. Nici măcar în acel moment eu tot nu întelegeam ce se intâmplă. Şi mi-am ridicat privirea către ochii asistentei şi atunci am aflat răspunsul. Nu au trebuit vorbe, o privire mi-a fost de ajuns, şi îmi spuneam în gând, "nu, nu se poate să fie adevărat".....îmi spuneam încontinuare Tatăl Nostru, şi mai des şi mai repede, să-l ajute, nu puteam sub nicio formă să accept că şi-a luat zborul, că s-a înălţat la îngeri.....nu, nici astăzi nu îmi a crede. Tind să cred că trăiesc încontinuare cel mai de nesuportat coşmar din viata mea, un vis urât din care parcă vreau să mă trezesc...şi totuşi, e realitate. Iubitul meu copil n-a vrut să plece la îngeri, până nu am ajuns la el, până nu l-am luat de mânuţă şi până nu i-am vorbit, m-a aşteptat să-şi ia "rămas bun" de la mine aşa cum a crezut el că trebuie s-o facă, acele clipe sunt ultimile când i-am simţit pielea fină şi curată. Ultimile momente în care am avut şansa să-mi alint puiul încă în viaţă. Pierduse lupta cu viaţa, se sfârşise rolul care ii fusese dat, filmul ajunsese la sfârşit...unul trist, cel mai trist posibil. Am ieşit din sală fără voia mea, simţeam cum fiecare muşchi din corpul meu se rupea bucăţică cu bucăţică, simţeam cum tot trupul îmi paralizează şi nu mai pot păşi, n-aveam aer să respir, tot cerul căzuse deasupra mea, inima îmi bubuia de durere, n-aveam cuvinte.... şi câteva secunde nici lacrimi, eram şocată, eram de-a dreptul pietrificată. Viaţa mea şi drumul meu se terminaseră acolo...totul murise, nu mai rămăsese nimic, palpabil, doar nişte amintiri şi atât. Trebuie să recunosc că nici astăzi nu mă simt altfel, nu-s fericită, nu-s împlinită, nu-s împăcată cu ideea că Patrick al meu, a plecat de lângă mine ca să renască în alt loc, unde odată o să ne reîntâlnim şi o să o luam de unde am rămas în acea zi. Simţeam că trebuie să mă duc lângă el, să am încontinuare grijă de minunea mea, şi m-am gândit mai bine, şi mi-am spus că dacă aş recurge la astfel de "tehnici" mi-aş dezamăgi profund copilaşul, care nu şi-ar fi dorit o mămică laşă. Şi astăzi mi-l amintesc cu drag şi cu un dor nebun, şi astăzi îl simt lângă mine şi-l alint. Vreau să cred că este într-un loc mai bun acum, dacă Dumnezeu aşa a decis, a fost alegerea Lui, şi se spune că Dumnezeu ia la El oamenii pe care îi iubeşte cel mai mult şi l-a luat şi pe Patrick şi pe tatăl lui. Sunt amândoi în ceruri, ştiu că mă văd, ştiu că m-ascultă, ştiu că au grijă unul de altul, aşa cum aş fi avut şi eu grijă dacă i-aş fi avut astăzi, aici, lângă mine. Sunt gânduri care încontinuare nu-mi dau pace, sunt întrebări al căror răspuns nu o să-l găsesc niciodată, m-au lăsat aici amândoi, să-mi duc crucea mai departe, aşa cum mi-a fost dată, să-i plâng şi să-mi amintesc frumos de ei. Singurul lucru care mi-a rămas.....amintirile. Ştiu că nu sunt singura care trece printr-o asemenea traumă, ştiu că sunt, la fel ca mine, oameni care suferă de-a dreptul, oameni printre care şi eu, care nu suntem nicicum înţeleşi de cei din jur. Nu vreau să fiu sau din toată povestea asta să reiasă că sunt o victimă, nu vreau asta, sunt o mamă care suferă, o mamă de înger, ca voi, ceilalţi. Aşa am considerat eu că mi se cuvine să vi-l prezint pe Patrick, să vă fac cunoştinţă cu puiul meu, un îngeraş printre îngeri, printre îngerii voştri. Asta este povestea lui, poveste despre şi pentru Luca Patrick. Şi ca să-i trasmit şi lui un mesaj, lucru pe care îl fac zilnic, îi spun pentru a nu ştiu câta oară că-l iubesc cu toată fiinţa mea, că-l sărut din cap până în picioare de o mie de ori, că mi-e îngrozitor de dor de el, un dor nebun, că mi-e greu, Dumnezeule....cât de greu îmi e fără el, că o să-l păstrez în gând şi-n suflet câte zile o să am.....Mami te iubeşte, Patrick! să nu uiţi asta niciodată!....

[veronicamincu]

buna Bianca
Da mi voie sa te imbratisez scumpa mea chiar si virtual daca personal nu se poate(dar cine stie?poate voi avea ocazia sa te imbratisez si personal)
draga mea plang....e ora 01:55 aici la noi si toata lumea in casa doarme...daca ma vede sotul meu ma cearta
suferinta ta e dubla .sa iti pierzi sotul in ziua in care se naste copilasul vostru ... este mult dar sa pierzi si fructul iubirii voastre este deja prea mult...
imi pare atat de rau pentru suferinta sufletului de mama iubitoare tau si as vrea sa te strang in brate ...off
scumpa mea ingerasul tau este acum bine si taticul lui are grija de el si de toti ingerasii plecati prea devreme din lumea noastra
Luca Patrick si tati al lui te vad si si iti sunt aproape in fiecare clipa chiar daca tu nu ii poti vedea...ei te iubesc mult si vor sa ca tu sa gasesti puterea de a le zambi privind spre cerul instelat in fiecare seara spunandu le noapte buna ingerasii mei iubiti stiu ca ar fi fost mai simplu si frumos daca ei ar fi ramas aici cu tine dar asa cum spui tu DD ia iubit mult si ia vrut langa el pe amandoi...si asa cum spune o mamica de ingeras DD te a iubit prea mult si a luat o bucatica din tine sa o aibe langa el.........
ma rog la DD sa iti dea putere si multa sanatate
pentru Luca si tati al lui multe si iar pentru tine mamica iubitoare pupici si o imbratisare calda din departare

[Bianca_C]

Iti multumesc Veronica, draga mea, imi pare rau pentru tine si pentru Alessia, dar Patrick al meu e langa ea si-si tin companie, nu-ti face griji. Iti multumesc pentru incurajari, iti doresc ca pe viitor sa fii ai puterea si intelepciunea de a o pastra frumos pe Alessia, chiar daca a plecat mult prea devreme, sa va bucurati si va aduceti aminte de acea prima intalnire prin intermediul unui ecograf. Stiu ca doare, stiu, stiu ca suferi, si asta stiu, stiu ca nimic nu va putea lua durerea asta din sufletul niciunui partinte, dar pentru ingerasii nostri mult prea iubiti, hai sa incercam sa zambim cumva, sa poate zambi si ei. Sunt convinsa ca si Alessia te vede de acolo de la Doamne Doamne, si e mandra de ce mamica ar fi avut, vreau sa cred cu tarie asta. In povestea mea am scriu ca stiu ca Patrick si tatal lui ma vad si ma aud si poate cumva imi raspund....uite un prim raspuns, a fost al tau, si cand am vazut ca locuiesti in Londra, am tresarit, ma simteam mai aproape de Andrei ( tatal lui Patrick), e adevarat ca nu a fost nascut in Londra, ci mai exact in Scotia, dar pentru mine e tot pe-aproape. Si m-am bucurat. Mesajul tau poate fi pentru mine un semn de la el care mi-a trimis niste randuri scrise care fac totul. Iti multumesc. Promit, ca data viitoare cand ajung in Londra, te caut, ne vedem, ne povestim si ne imbratisam. Iti doresc tot binele. Alessia te iubeste, nu o uita si zambeste-i zilnic ca si cum e langa tine!
Take care and God Bless you.
Bianca_C

[nicoleta]

Buna, scumpa mea mamica de Luca!
Regret enorm ca si tu esti un suflet care simti aceasta durere a pierderii pruncului.
E greu, e foarte greu, iar cei care nu trec prin asa ceva nu vor intelege niciodata ce sentimente ne incearca si cat de mult doare dorul.
Te imbratisez, suflet frumos, zana de ciocolata, dorindu-ti ca fiecare pas pe care il vei face aici pe pamant sa arunce in sus spre sufletul tau, bucurii multe.
Sti....exista cu siguranta in acest univers, un loc in care cei care ne-au facut rau, vor plati.
Povestea mea e mai trista decat am scris aici, e mult mai dura si grea, insa nu doresc sa apas cu plumbul tragediei mele, sufletele voastre atat de frumoase si deja greu incercate.
Mai adaug din cand in cand cate un pic din bucatile ce laolalta formeaza povestea Anei mele. Nu voi spune tot dintr-o data ca sa nu ascut durerea care va mistuie deja.
Milioane de iti daruiesc pentru tot frumosul care te defineste, scumpa mamica iubitoare. E bine pentru ingerasul tau ca esti calda si ca stai alaturi de noi in momentele in care ne amintim de durerea plecarii spre Cer a sufletului atat de drag.
Asta mai putem noi face, sa incercam sa fim cat mai buni si sa ajutam cat putem noi, pe cei pe care ii vedem in suferinta.
Te pupacesc pupaceste cu pupici pupaciosi, cu mare drag, Nicoleta!

[Bianca_C]

Multumesc Nicoleta, esti o scumpa, iti multumesc pentru cuvintele scrise si ma bucur nespus ca am dat peste oameni care ma inteleg pe de-a-ntregul. E pacat ca am ajuns sa ne ajutam in felul acesta, pacat ca au trebuit sa plece niste ingerasii mai devreme decat trebuia, pentru ca noi sa ne spunem oful, sa ne scriem durerea si sa cerem, indirect ajutor, moral. Sunt o persoana care crede in moralitate, care prin constructie si prin educatie am fost invatata sa ajut, oricum si pe oricine care imi cere ajutorul sau pe oricine simt eu ca are nevoie de o vorba buna si de un umar pe care sa planga. Nu pun intrebari absurde, nu judec pe nimeni, pentru ca nici mie nu imi place sa fiu judecata, insa urasc minciuna si aroganta si neapasarea, mai ales fata de acesti micuti ai nostri. E adevarat ca nici eu nu am scris toata povestea lui Patrick, nevrand sa intristez nicio mamica, niciun tatic, niciun bunic, mai mult decat sunt deja, pe parcurs voi continua, mi-a fost greu sa scriu, au fost momente cand nu-mi gaseam cuvintele, gandindu-ma sa nu jignesc pe nimeni. Si totusi am facut-o, mi-am facut curaj si am scris, la rugamintea lui Suchardine si indirect a Biancai. Dupa ce am cunoscut-o pe Bianca ( nu eu Bianca, ci Bianca Brad ) am simtit ca cineva acolo sus ma iubeste, si ca Dumnezeu si-a intors capul si spre mine, ajutandu-ma sa intalnesc o femeie minunata si calda si toleranta, care a stiut sa ma asculte, si pentru toate astea ii multumesc din tot sufletul meu, va multumesc voua pentru rabdarea cu care cititi si raspundeti la povestea lui Patrick. Sunt alaturi de voi toate, ori de cate ori aveti nevoie de mine.
Pup dulce Nicoleta, imbratisari multe si
Bianca_C

[alinasimona]

buna draga Bianca, iti inteleg suferinta dubla prin care treci dar da-mi voie sa iti spun ca esti o luptatoare si ca ai mare dreptate cand spui ca taticul lui Patrik are grija de el acolo sus si ca te aude si te iubeste la fel de mult cat il iubesti si tu. Acum tu ai acolo sus la Doamne Doamne doi ingerasi care te vegheza si au grija de tine. Sa nu incetezi niciodata sa speri si sa visezi la ei, la ingerasii tai, care daca le zambesti vor sti cum sa iti raspunda si cum sa te faca mai puternica. Iti doresc multa sanatate draga mea si sa stii ca aici vei putea vorbii cu ei ori de cate ori simti nevoia sa o faci, aici va fi intodeauna cineva pe umarul cui sa plangi si te vom asculta cu inima deschisa si aici nu te va invinovatii nimeni, niciodata. Multe pentru Patrik si taticul lui si multe pentru tine suflet bun. Alina mamica de un ingeras la Dumnezeu si un sufletel frumos aici langa mine

[Bianca_C]

Si daca tot am vorbit de ingerul meu scump si drag, Patrick, si daca am inceput sa va multumesc voua, tuturor, as vrea sa-i multumesc si lui, pentru un lucru mare pe care l-a facut si pe care mi l-a daruit. Intalnirea mea cu Bianca B ( mamica Emmei ) se pare ca s-a intamplat cu un scop, foarte bine definit si conturat, se pare ca avem mai multe in comun pe langa acelasi prenume, pe langa niste ochi albastrii si niste ingerasi in ceruri. Nimic nu e intamplator in viata ea, si uite, ca Patrick pe drumul meu, mi-a scos-o in cale pe Bia. Aceasta intalnire am luat-o ca pe un semn de la Patrick, pe care l-a cateva zile dupa ce am vorbit cu Bia, l-am visat. Lucru care pana atunci mi se intamplase o singura data si atat, sa-l visez si-mi doream din tot sufletul ca macar in vis sa mi-l aduca Dumnezeu inapoi, macar pentru cateva minute in somn, minutate, care ar fi insemnat o eternitate pentru mine si daca as fi avut putere as fi oprit timpul in loc. Si se pare ca rugamintile mele la Dumnezeu au fost ascultate, se pare ca fusesem in acea noapte pusa pe lista prioritatilor Lui, si mi l-a daruit pe Patrick in vis, un vis frumos, pe care parca si astazi il retraiesc, un vis in care mi-am vazut inca odata bebelusul....spun vis frumos pentru ca am avut sansa sa-l mai vad si spun dureros pentru ca Patrick al meu nu era asa cum il stiam eu, in vis era plin de vanatai si parca incerca sa-mi arate ce i-au facut, de parca toate aceste "rani" i-ar fi cauzat moartea. Si am ramas si astazi cu visul acela in gand, si am ramas si astazi cu aceleasi intrebari "ce s-a intamplat de fapt?" si "unde a ajuns?" si cu acelasi chin de incertitudine si de refuz. Imi doresc sa-l visez, insa nu se intampla intotdeauna ce imi doresc .
Daca nu ati avut sansa sa va strangeti copilasul la piept, faceti-o macar in vis, in cazul in care vi se intampla si asa o sa va aduceti aminte ce ati simtit cand l-ati luat la piept.
Va imbratisez si va doresc tot binele
Bianca_C

[Bianca_C]

Iti multumesc din suflet draguta Alina. Sunt convinsa ca aici va fi, mereu, cineva care sa ma asculte sau care macar sa-mi citeasca postarile. Stiu ca nu o sa primesc nicio "condamnare", si mai stiu ca toti, noi de aici, am ajuns sa spuneam "asta e supremul pret pe care il pot plati ca om si ca parinte"......da, asta e supremul pret. Da, e adevarat sunt amandoi acolo sus, veseli si grijulii cu mine, si tot ei doi imi dau puterea de a merge mai departe, increzatoare ca intr-o zi o sa reintregim familia la care amandoi ca oameni si ca parinti am visat. Am fi fost astazi o familie frumoasa si reusita, si ne-am fi bucurat pe deplin de baietelul nostru si i-am fi dat cea mai buna educatie, cred cu tarie ceea ce spun acum. Am luptat, e adevarat si asta, insa cel mai mult am luptat cu mine, cu gandurile si taririle mele, insa nu m-am lasat pagubasa niciodata in ai face pe ceilalti sa inteleaga ce inseamna "acest suprem pret pe care l-am platit". Iti multumesc pentru incurajari, iti doresc tot binele din lume, bucura-te de sufletelul tau frumos de aici si gandeste-te cu drag si iubire de mamica si la ingerasul din ceruri. Sunt ai tai pentru totdeauna.
Te pupacesc dulce
Bianca_C

[crisstynna]

Buna Bianca....Am plans cand am citit povestea voastra..m-a impresionat atat de profund de nu imi gasesc cuvintele sa pot sa iti spun si eu cateva vorbe...Lovitura pe care ti-a dat-o viata este mult prea mare...si totusi stau si ma intreb de unde ai atata putere?Cum si unde poate incape intr-un singur corp,un singur suflet atata durere???
Ingerasul tau este acum acolo sus cu taticul lui....de acolo ei iti dau tine putere si cu aripile lor iti sterg lacrimile care ti se scurg pe obraji...ori de cate ori te macina dorul si te gandesti cu atata dragoste la ei.
Ma bucur intr-un fel ca ai avut puterea sa vorbesti despre ingerasul tau si ca ni te-ai alaturat,dar imi pare nespus de rau ca am ajuns sa ne cunoastem in astfel de momente.Dumnezeu sa fie alaturi de tine,si sa sti ca aici nu vei fi niciodata singura.Sunt cu tot sufletul alaturi de tine.Ma rog pentru ingerasul tau,pentru sufletelul lui nevinovat ....sunt convinsa ca Patrick se joaca acum cu ceilalti ingerasi si fac tot felul de nazbatii acolo sus printre norisori ...Zbor lin printre stele pui mic...
Te pup si te imbratisez cu mult drag,Cristina,mamica ingerasului Razvan

[Bianca_C]

Draga mea, Crysstinna, multumesc ca ti-ai sters lacrimile si ca mi-ai scris cateva cuvinte, multumesc din inima. Acum Razvanel al tau e partenerul de joaca al lui Patrick al meu, si se bucura impreuna de "o viata mai buna". Nici eu nu stiu de unde am putere, de unde am gasit in acele clipe resurse sa raman cu capul pe umeri, nu stiu...m-am intrebat de atatea ori si nu am stiut niciodata sa-mi raspund. Sper sa am si de acum inainte puterea sa lupt, sa inteleg de ce a murit baietelul meu, si sper ca moartea lui si a tuturor ingerasilor de aici, sa capete un sens, cumva, prin tot ce ne propunem noi ca parinti sa facem, si o sa facem si o sa reusim, sunt convinsa, stiu asta. E adevarat ca pierderea a fost dubla ( si Andrei si Patrick), e adevarat ca reprosurile au venit de pe doua "teritorii", e adevarat ca m-am simtit de doua ori vinovata si tot de doua ori neputincioasa.......dar....tot de doua ori am simtit ca ei, fiecare in parte, imi da forta si incredere pe mai departe. Teama mi-a ramas incontinuare.
Multumesc inca odata.....in rugaciunile mele pentru Patrick il voi aminti si pe Razvan si pe toti ceilalti. Iti doresc tot ce-i mai bun si ce-i mai frumos care sa-ti aduca zambetul pe chip.
Te imbratisez cu drag
Bianca_C

[MIHAELA 76]

Bună Bianca, te îmbrăţişez, încerc să scriu câteva cuvinte, dar cred că mai bine îţi trimit o rază de lumină, un gând bun, o îmbrăţişare caldă şi sinceră, pentru Andrei şi Patrick o lumânare şi o floare.........
Cu mult drag,
Mihaela, mămica lui ANDREI şi a unui Pui mic.

[danycrys]

of cat e de greu
draga mea imi pare rau k te afli si tu printre noi.
prea greu sa pierzi 2 iubiri 2 finte dragi
nici nu imi gasesc cuvinte sa te alin
te pup cu drag draga mea

[Daniela Ginju]

Buna BIANCA C.
Abia asteptam sa-ti citesc povestea si asa cum mi-ai redat si la intalnirea de vineri m-am cutremurat din nou cand am citit randurile tale scrise cu atata durere in suflet.Este tragic sa-ti pierzi si sotul si copilul mult visat in acelasi timp, dar ai dovedit inca o data ca esti o luptatoare si de aceea Dumnezeu va avea grija de tine in continuare sa treci mai usor peste aceasta durere sufleteasca.
Pentru cei care nu o stiu pe Bianca C , este o fiinta calda plina de idei,cu ochii albastri si umezi care te fac sa intelegi durerea imensa prin care a trecut.Este calda, optimista si doreste sa ajute aceasta organizatie deoarece ea ne intelege .
Bianca C. este redactor de film si lucreaza alaturi de Sanda la un film(o las pe ea sa ne dea mai multe detalii daca se poate).
Abia am cunoscut-o vineri dar aveam impresia ca o cunosc de foarte mult timp si am stat doar cateva minute impreuna.Te admir Bianca C pentru curajul tau pentru puterea ta si sincer imi pare rau ca viata ti-a dat asa o greutate de dus.
Te imbratisez draga mea cu multa caldura ,iti doresc multa putere in continuare si asteptam vesti de la tine.
Multe si multe

[Bianca_C]

Vai, Doamne cu cata promtitudine se raspunde la povestea lui Patrick, cate mame sunt langa mine, n-am avut niciun dubiu ca nu se va intampla asa, dar raspunsurile vin repede, nici nu apuc sa deschid bine laptop-ul si apare alt mesaj pentru mine si pentru Patrick. Va multumesc de mii de ori fiecareia dintre voi, in parte, si eu sunt alaturi de voi, dinainte sa scriu pe acest forum, dinainte sa intru pe acest site. Sunt convinsa ca daca ne unim fortele o sa reusim orice ne propunem. Daniela, ma bucur ca mi-ai citit povestea, ca ti-ai rupt din timp s-o faci cu aceiasi caldura cu care ma ascultai vineri, cand am serbat 1 an de la infiintarea E.M.M.A. E adevarat ca vineri imi cam lipseau cuvintele, si stateam si ascultam tot ce se povestea si toate planurile puse la bataie venite in ajutorul Organizatiei. Mi-a fost teama la inceput sa zic "actiune" la camera de filmat, mi-era cumva sa nu deranjez pe nimeni de acolo, insa am avut noroc cu colegul meu care a dat play la camera fara sa mai astepte sa-i zic eu ceva. Va multumesc, tuturor celor care ati fost prezente in acea zi, ca nu v-ati opus filmarii. Daca tot am amintit de cuvantul "camera de filmat", daca tot ai adus in discutie tu ca sunt producator de film si reporter de documentar, hei bine, in urma cu aproape o luna de zile, impreuna cu colega mea Sanda ne-am decis sa facem ceva concret si ce-am putea sa facem mai bine, decat meseria care ne place si pe care o facem cu tot dragul. E adevarat, e un proiect mare in faza de inceput, care sunt convinsa ca va va ajuta atunci cand va fi gata si va fii prezentat, detaliile vor veni pe parcurs, momentan suntem in faza de documentare, multa documentare si multe deplasari pentru filmari, as vrea sa fie o surpriza pentru voi, care sa va lumineze putin ochii si sa va mangaie sufletele ranite. Bianca a povestit ceva la intalnirea de vineri, insa nici ea nu a dat multe detalii, insa o sa o facem curand. Hmmmm, spuneai de ochii mei, mereu am avut o vorba, dupa atata plans inca mai sunt albastrii si calzi, "nu s-au decolorat" . Ochii spun multe si se pare ca si tu ai inteles multe privindu-ma in ochi. In clipa de fata toata viata mea reprezinta acest proiect ( care se va prezenta in toata lumea), dau tot ce am mai bun ca iasa perfect, pentru ca sunt o perfectionista, acum si E.M.M.A face parte din viata mea, implicit si Bianca si Emma Nicole si Suchardine, si voi toate. Va doresc tot ce-mi doresc mie.....
Bianca C

[Liliana]

Intr-o zi Bianca (Brad) m-a sunat sa ma roage sa pregatesc doua balonase albe care sa aiba urmatoarele nume de ingerasi : Luca Patrick si Vladimir. Mamele acestor ingeri : Bianca si Sanda.
Am oftat adanc intristata, asa cum mi se intampla la fiecare intampinare a unui nou ingeras in paginile albumului EMMA.
De atunci astept inca doua mame care-si plang pruncii si care au nevoie de caldura si cuvantul plin de intelegere, compasiune si mangaiere...
De atunci te astept aici, Bianca C.
Tragedia prin care ai trecut tu doar un spirit foarte puternic o putea depasi...
Doar un suflet sustinut si purtat in bratele divine putea sa-si pastreze luciditatea existentiala pentru a-si continua drumul prin tenebrele acestei suferinte...
Doar o inima imbratisata de multa iubire si armonie celesta putea sa reziste socului la care atat de mult a fost expusa... atat de dur... in mod repetabil...

Bianca... as fi vrut sa te cunosc vineri, in 27 martie... n-am putut veni... Dar sigur va veni si ziua cand te voi imbratisa cu drag...

Eu nu sunt mama de inger. Insa sunt mama "cu vechime". Sentimentele materne, adanc si puternic experimentate, traite si expuse unei vieti cu suisuri si coborasuri, m-au invatat sa inteleg ca o femeie simte ca o mama din momentul in care stie ca e mama.
Din acel moment farama de suflet care creste in fiinta ei se contopeste cu ea insasi, amplifica orice sentiment, orice traire...
Iar cand tragedia vietii smuceste brusc din propria fiinta acea mica bucatica din Sine totul se prabuseste... Inteleg ca durerea nu poate fi niciodata stearsa, asa cum nici micutii ingerasi nu pot fi inapoiati mamelor lor... Inteleg ca viata isi schimba culoarea si sensul....
Inteleg ca timpul se scurge in alt ritm... Inteleg ca prioritatile de ieri nu mai sunt cele de maine....

Iar cand aceasta infioratoare durere este precedata de starea singuratatii de cuplu, cand jumatatea implinirii tale ti-a fost luata... cum sa faci fata... ??
Este peste intelegerea data noua... Aceasta dubla tragedie imi pare ca o exagerare a destinului...

Ma bucur ca ai trecut peste orice retinere si ne-ai impartasit povestea trista a acestei tragedii... Sunt convinsa ca in timp vei culege roadele acestui curaj... sufletul tau se va incarca de caldura si empatia pe care o vei gasi mereu aici, de dragostea si compasiunea tuturor celor care te vor intampina cu drag aici ori de cate ori vei trece pragul EMMA...

Probabil ai vazut deja ca Luca Patrick si-a primit balonasul alb care-i poarta numele...
De azi am atasat acestuia si o pagina de album in care vom gasi mereu povestea lui ...
http://www.organizatiaemma.ro/node/432, iar in calendarul EMMA am notat zilele in care il vom comemora si ii vom cinsti numele si amintirea... http://www.organizatiaemma.ro/node/415

Bianca.... poate parea bizar sa-ti spun "bine-ai venit"...
Cu drag,
Liliana

[Bianca_C]

Buna, draga mea Liliana. Uite, ca am acum ocazia, prin "bizarul", am cum ai spus tu, "bun-venit", sa ne cunoastem, virtual, si tot acum iti pot multumii pentru acele doua balonase (multumiri si din partea Sandei), stiu ca le-ai postat cu suflet in albumul Organizatiei. Ziua in care Bianca (Brad) te-a sunat pentru a te ruga sa faci aceste doua balonase, era ziua cand ne-am intalnit, s-au intalnit doua Bianca ( eu cea mica, asa cum m-am denumit ulterior ) era langa mine cand a dat sms si te-a rugat acest lucru. Zi in care te-am simtit si pe tine aproape, si ti-am multumit in gand, zi in care intalnirea cu Bianca a fost cea mai frumoasa si cea mai linistitoare de dupa mult timp. Secundele in care ne-am imbratisat au fost pentru mine un alint si-o mangaiere a unei femei minunate care mi-a spus, soptindu-mi la ureche "imi pare rau"; nimeni, pana la Bianca nu imi mai spusese asta, vorbe atat de simple si de firesti, de care aveam atata nevoie, si spuse cu atata compasiune si caldura. Da, e adevarat, si eu speram sa ne fii intalnit vineri, pe 27 martie, dar cum acest lucru nu a fost posibil, intalnirea noastra se va petrece in luna mai, in data de 10 la "ziua mamelor de ingeri". O sa te las sa ma recunosti singura, fara sa-ti fac vreun semn. Cu siguranta vei nimeni
Da...a fost si este o exagerare a destinului, mai mult decat crede un om ca poate duce, sa nu spunem niciodata sa ne dea Dumnezeu atat cat putem duce, pentru ca am fii uimiti sa vedem ca putem reactiona asemenea unor supra - oameni. Singuratatea in cuplu, un cuplu care a existat ani de zile, care s-a conturat frumos si care sa destramat fara voia vreunuia dintre parteneri. Si inca nu ma simt singura, el e mereu langa mine si langa baietelul nostru. Din pacate, sunt atat de multe cazuri de destramare a unui cuplu in urma trecerii printr-o asemenea trauma....mace pacat, pentru ca exact atunci ar trebui sa se sutina cu toate fortele, ar trebui sa-si aline impreuna suferinta, insa multi decid sa se desparta si fiecare o ia pe alt drum. Si in cazul meu pot aduce aminte de o "despartire".....pe care nu ne-am imaginat-o niciodata niciunul dintre noi, insa s-a intamplat, atat de repede si atat din scurt, insa, se pare ca eu am fost cea care a "contribuit" cel mai mult la "plecarea amandurora" ( si a lui Patrick si a lui Andrei, de fapt e Andrew, insa prefer sa-i spun Andrei asa cum o faceam si cand era, fizic, langa mine)....cum am contribuit?!....insistand atat de mult sa facem acel drum, lung, cu masina...o dorinta a mea, sa fiu acasa de ziua mea, alaturi de oamenii dragi, sa sarbatorim. Drum pe care Andrei il refuza de cateva zile bune, spunand ca e obositor si ca nu are sens pentru o singura zi sa batem atata drum. Si totusi l-am convins, am dat de cateva ori din gene si l-am convins. Parca si el simtea ca trebuie neaparat sa refuze acel drum si totusi, de dragul meu am plecat spre tara. In acea perioada locuiam mai mult in Marea Britanie, decat in Romania, de aceea spun ca era un drum lung de strabatut. Si Andrei a murit facandu-mi pe plac, calcandu-si pe orgoliu. Parca l-a chemat cineva acolo sus. Un drum care pentru mine a ajuns sa nu se mai termine niciodata....Si acum ma intreb si iar ma intreb, "de ce?"....si urasc orice sintagma care incepe cu "de ce?" pentru ca stiu ca nu exista niciodata raspuns la acest "de ce?".....si "daca" am fii ramas in UK si "daca" ne-am fii vazut de ale noastre acolo si "daca" am fii plecat in alta zi, atunci cand si Andrei ar fii fost de acord cu plecarea....si "daca"...si "daca" multe....insa constientizez cu groaza ca nu-mi este de ajutor nici "de ce" si nici "daca"...sunt doar un chin si atat. In viata, ajungem cu totii sa ne adresam diferite intrebari si sa ne cantarim deciziile, insa abia dupa ce le-am luat si le-am pus in practica, bine ar fii sa punem in balanta si sa gandim de o mie de ori inainte de a face ceva, e adevarat ca de cele mai multe ori nu depide de noi, asa e drumul scris, cu multe culori si de cele mai multe ori cu non-culori si predomina negrul foarte mult. De multe ori simt ca parca ma aflu intr-un loc plin cu bolovani si cu maracini, si ma chinui sa urc, si ma impiedic si ma lovesc de nenumarate ori, si iar ma ridic si merg mai departe si ma inteapa maracinii, si ii dau la o parte, insa nu stiu cat o sa mai pot continua cu "vanati" si cu "intepaturi". Dar e drumul meu, asa mi-a fost dat, poate ca inainte sa ma nasc, atunci cand "se statea la coada" sa-ti iei bunul-simt, sa-ti iei norocul....eu am pierdut "randul" si cand am ajuns in fata..."norocul" se epuizase de pe lista. Insa marele meu noroc, marea mea sansa si multumesc de o mie de ori pentru asta, a fost ca din viata mea sa faca parte si Patrick si Andrei. Ei au fost norocul meu....si ei sunt viata mea.
Te imbratisez cu caldura, scumpa Liliana!
Bianca C

[Liliana]

Intradevar, ai fost atat de incercata de viata incat metafora ta in care spui ca "s-a terminat norocul" cand ti-a venit randul la impartirea destinelor este inca o dovada ca iti privesti acum tragedia cu o oarecare doza de acceptare, mai presus de durere... ceea ce este, evident, o calitate a caracterului puternic si a determinarii de a-ti implini destinul pana la capat.

Este admirabila aceasta atitudine de audepasire din care iti extragi forta de a-ti continua drumul. Esti un exemplu pentru oricine, chiar si pentru cei care n-au trait astfel de drame in viata. Este de la sine inteles, cred eu, ca o astfel de abordare tenace a vietii te poate face un invingator in viata, in orice imprejurare...

Iar tu, alaturi de Bianca B., alaturi de toti parintii de ingerasi, aveti de dus grea povara si grele lupte: cu durerea, cu cei din jur, cu mentalitatile, cu societatea, cu timpul, cu...cine mai stie cu cine...? poate chiar cu voi insiva... Ce lupta trebuie sa fie in sufletul vostru pentru a reusi sa treceti peste atatea lucruri care va ranesc : fapte, cuvinte, priviri, absente, reactii, sentimente...

Dar nu sunteti singuri. Tu nu esti singura. Spuneti-va durerea si asteptarile de la cei din jur. Ei poate nu stiu... dar vor afla si vor invata.... Impreuna ii vom invata...
De aceea s-a nascut EMMA. Din aceste tragice experiente toti trebuie sa-si extraga prinosul de invataminte pentru inaltarea sufletelor. Toti avem ceva de invatat : sa fim mai buni, mai intelegatori, mai atenti la sufletele din jur, mai implicati, mai devotati, mai fideli, mai increzatori, mai optimisti, cu speranta...

Daca in munca voastra (cea legata de documentare in vederea realizarii acelui film) va putem ajuta cu ceva, cu draga inima.

Luca Patrik ti-a deschis acest drum... te-ai alaturat Mamelor de Ingeri...
Este un sens de drum inainte... Este un drum principal...Drum cu prioritate...
O autostrada pavata cu lacrimi...

Suntem alaturi de tine pe acest drum,
Liliana

[Bianca_C]

Da....atitudinea pe care am "abordat-o" de atunci si pana astazi mi-a facut bine. N-as fii crezut ca intr-un corp mic si sensibil ca al meu, sa fie atata intelepciune, as numi-o eu. Consider ca sunt inca la inceput de drum, cumva, am doar 25 ani, si simt ca am trecut prin atatea, cat altii ar trece in 50 ani. Atitudinea si respectul de sine, respectul pentru Patrick si pentru Andrew, le-a dobandit in timp, le-am dezvoltat in timp, e adevarat, ca am avut "norocul" asemnea Biancai B, sa am parte de consultanta psihologica in UK, stiu ce inseamna asta, stiu cat de important e sa vorbesti si sa primesti, sa spunem, sfaturi de la un specialist. Am continuat in tot acest timp sa tin legatura cu medicul meu din Marea Britanie, medic cu care ar fii trebuit sa nasc, la termen. Om care ma ajuta si astazi si care are rabdare cu mine, si pe langa mine, cu multe alte mamici de acolo. Si eu si Bia B, si toti parintii de inger avem de dus o lupta continua pe mai departe, o lupta cu noi insine, asta e partea grea, un "razboi" cu mentalitatea si cu oamenii din jurul nostru, asa cum aminteai si tu, dar o sa muncim impreuna, o sa ne unim fortele si o sa ajutam toti acesti oameni suferinzi, sa primeasca consiliere de specialitate, o sa facem ca medicii si toti cei implicati in aceste cazuri sa inteleaga importanta comunicarii....e mare lucru sa ai langa tine, un om, care poate nu a trecut prin asa ceva, dar care te poate asculta si indruma. Asta o sa facem, sa nu mai lipseasca nimanui o vorba buna la momentul "potrivit".
In legatura cu documentarea, e adevarat ca o sa avem nevoie de mult sprijin, si chiar de ajutorul vostru, celor de aici, si cred, sunt optimista incontinuare, ca nu ne veti refuza. Atunci cand vom avea nevoie de ceva, vom da de stire, cu siguranta. Multumim de sustinere si de intelegere, multumesc ca-mi sunteti alaturi, multumesc ca sunt acceptata ca om si ca mama de inger, multumesc ca va faceti timp sa-mi cititi gandurile asezate cu simplitate intr-un text.
Take care. Lots of and hugs
Bianca C

[ANGEL]

Ce frumos e cand vezi cum avem noi puterea sa uitam de durerea noastra si sa solidarizam cu toate mamicele de ingeri!ce frumos e ca incercam sa fim tari si puternice dand sfaturi si incurajari ,care,nu functioneaza la noi insine!Ce minune e omul!!!
Draga mea Bianca e tragic.asta o fi cuvantul potrivit?!aaa,nu!e sfasietor!!nici asta nu e cuvantul portivit.
Iubita mea,nu e cuvant,sa arate dimensiunea durerii!!
Dar,cu siguranta Dumnezeu te iubeste!!!Sunt sigura ca simteai (si poate inca mai simti)ca iti pierzi luciditatea,ca vrei sa fugi,ca vrei sa urli,ca vrei sa te sfasii...dar nu!esti o putere,si un model viu ca Dumnezeu te intareste.Poate,(asemeni mie uneori)inca mai indraznesti sa-l intrebi pe Domnul:de ce?daca nu ti-a raspuns inca ,o va face Bianca!!nu te va alina in totalitate acel nou sens al plecarii Lor in Rai,dar vei intelege ca ramanand aici,pe pamant ,inseamna ca ai o menire!
Multa sanatate sa ai draga mea ca putere ai inlauntrul tau mai mult decat oricine!!!
-pentru forta ta!!