Sarcina a decurs destul de greoi si cu probleme , dar d-na doctor a spus ca bebele este in regula si ca se dezvolta normal. La inceputul lunii August am fost la control acuzand dureri si stari de disconfort.Am fost asigurata ca motivul era operatia de cezariana pe care o suferisem cu primul copil in urma cu 3 ani. Am acceptat explicatia si am plecat acasa oarecum linistita. Desi aveam doar 6 luni si trei saptamani, pe 31.08.2002 s-a declansat nasterea, cu tot travaliul aferent pe la ora 06.15 dimineata. Am ajuns la spital, unde, pana la orele 11.00 nu mi-au fost facute decat analizele obisnuite.La ora 11.15 am fost dusa in sala de nasteri unde stateau de vorba doua d-ne doctor. In nici 5 minute am nascut pe cale naturala o fetita de 0,800grame si 31 cm.Atunci am auzit ca prin vis pe moasa ,strigand la o d-na doctor ca copilul traieste .A fost dusa la sectia de nou nascuti prematur unde a fost bagata in incubator cu alti doi copii nascuti ca si ea prematur.
Dupa trei ore in care a trebuit sa stau in pat, m-am dus la ea in salon, mai mult tinandu-ma de pereti, pentru a o vedea si a-i spune cat de mult insemna ea pentru mami, tati si Raducu.
Asa , cu vizitele regulate din trei in trei ore, stand de vorba cu ea si chiar permitandumi-se sa o iau in brate, au trecut doua zile , timp in care ma agatasem de acel fir fragil de speranta ca minunea mea va trai ,desi asistentele si doctorii care o aveau in grija imi spuneau sa nu sper nimic ca este considerata un avort si ca poate muri oricand.
In dimineata de 02.09.2002 cand m-am dus la ea , minunea mea incepuse sa elimine un lichid verzui si deja era inerta. La ora 13 cand am fost din nou la ea deja murise, o scosesera din incubator, si se pregateau sa o arunce ca pe o motroasa la gunoi.
Am rugat una din asistente sa imi dea voie sa caut o cutie de pantofi in care sa o puna ,pentru ca de botez sau luat acasa pentru inmormantare nici nu au vrut sa auda.
In felul acesta, cu ea in acea cutie alba de pantofi am fost lasata singura intr-o anexa a salonului vreo 15 minute dupa care mi-au luat-o din brate, mi s-a facut o injectie si am fost trimisa precum un bolnav psihic in salon.NICI LACRIMI NU MAI AVEAM, DE CERTAT CU DUMNEZEU MA CERTASEM RAU, si asa am adormit cred ca mai bine de o jumatate de zi.
A doua zi mi s-a facut externarea si am plecat acasa , dar abia acum incepea greul, Radu a inceput sa caute prin bagaje si sa intrebe unde este surioara lui, sotul meu se inchisese in el si nu putea scoate un sunet fara sa ofteze, toti cei care veneau pe la noi, incepeau sa ne compatimeasca totul era ca un cosmar.
Dupa doua zile am plecat pentru o saptamana undeva departe de cei din jur, undeva unde era liniste.
Locul ei in inima noastra nu il va ocupa nimeni si nimic,Iar Radu cand se roaga la D-NE D-NE ii spune sa aibe grija de bebica lui.
Eu stiu ca de acolo de sus D-zeu si ANA au grija de noi si asteptam clipa cand ne vom revedea.
...nu pentru ca nu mi-a pasat ci pur si simplu, nu am putut... 
.....
.... 7 ani... si cat dor transpare din povestea ta.... M-as bucura sa aflu ca te-ai impacat cu Dumnezeu..m-as bucura sa stiu ca ai acceptat plecarea ei.....desi inca doare.....desi, asa cum ai spus, golul lasat in urma ei, nu-l va umple nimeni si nimic, niciodata....
