Prima zi de scoala

[silverstar]

A venit toamna... Incepe scoala - acesta este unul din marile evenimente ale toamnei româneşti. Vă mai amintiţi de prima zi de şcoală? Ce? Povestiţi-ne şi nouă...
Ca să vă dau curaj, încep eu...

[silverstar]

Prima zi de şcoală

… Numai târziu, peste ani, am înţeles de ce atunci, în vara aceea, vreau să spun, în vara de dinainte de a merge eu la şcoală, mama a adus-o la noi în casă pe Maricica. Ea, mama, era ocupată. Pentru casa mare pe care trebuia s-o ridice în curte era nevoie de o groază de acte şi aproape zilnic mergea, biata de ea, pe la birouri, după aprobări şi alte lucruri.

Cât ea era plecată, eu aveam grija casei şi a băieţilor, cei doi fraţi ai mei, mai mici. Eram mare, ce mai, aveam şapte ani, curând urma să merg la şcoală. Şi, pentru că-n lipsa ei şi a mea, de-acum, cineva trebuia să stea cu ei, cu băieţii adică, a apărut Maricica cu vreo lună înainte de a începe eu şcoala pentru ca băieţii să se poată obişnui cu ea.

Nu prea ne împăcam noi două. Nu-mi plăcea să-mi spună ce şi cum să fac, ştiam eu mai bine… Asta era, eu mă puneam în gură cu ea, ea îşi punea mintea cu mine şi de aici e lesne de înţeles ce ieşea…

Într-una din zile, mama a adus acasă o lădiţă maro, din carton, căreia am aflat că i se spunea ghiozdan, în care erau două cărţi, caiete şi o cutiuţă din lemn plină cu creioane colorate şi cam atât, altceva nu-mi mai amintesc.

În altă zi a adus ceva de îmbrăcat, destul de ciudat, numai pentru mine, nu şi pentru băieţi, aşa cum obişnuia să ne îmbrace te toţi trei la fel. Era uniforma.

Şi neînţelegerile cu Maricica erau ceva obişnuit între noi. Dar, mi-a făcut-o. Pentru o perioadă de timp a reuşit să-mi închidă gura.

Eu nu ştiu dacă Maricica a mers vreodată la şcoală, dacă ştia ce e aia şcoală şi ce se face acolo. Numai că, după ce a auzit vorbindu-se în casă că eu trebuia să merg la şcoală, în clasa I, Maricica, din prostie sau cu bună intenţie, a reuşit să-mi transforme prima zi de şcoală din ceea ce ar fi trebuit să fie – o zi frumoasă, plină de amintiri plăcute – în una de coşmar…

Când erau părinţii plecaţi mă ameninţa: “lasă că te duci tu la şcoală, scap eu de tine, acolo ai să rămâi… “ M-am speriat destul de rău şi făceam eforturi să n-o mai supăr, dar de cele mai multe ori uitam că nu trebuie s-o supăr şi, cum pleca mama de acasă, iar mă ameninţa cu şcoala care, pentru mine, la vremea aceea, devenise un fel de bau-bau…

Pe strada unde ne mutasem de curând, toţi copiii erau cam de vârsta mea ori erau mai mici, aşa ca fraţii mei, şi nu aveam pe cine întreba ce e aia şcoală şi dacă de acolo te mai întorci acasă…

- Doamne, eram atât de speriată!…

Sigur, Maricica a înţeles că spusele ei mă sperie cu adevărat şi nu-şi mai ţinea gura. Eram eu ca o mieluşea, supusă, ascultătoare, cuminte, dar nici aşa nu era mulţumită… Începuse chiar în prezenţa părinţilor să-mi arate, prin gesturi, cât de bine-i pare c-o să scape de mine…

În noaptea aceea n-am închis ochii de frică. Cum să-i spun eu mamei că nu vreau să merg la şcoală, că nu vreau să mă despart de băieţi, când şi ea era fericită că are fetiţă elevă? Cum să-i stric bucuria? Dar dacă şi ea voia să scape de mine? Dacă tocmai de asta era fericită?

Şi tata… Tocmai în noaptea aia lucra… Oare ce-o să zică, ce-o să facă?
Pe cine-o să mai ţină el pe genunchi şi cui o să-i mai cânte el “Ţigăncuşă eşti frumoasă…”? Ce milă mi-era de el, de tata, şi de fraţii mei că n-or să mă mai aibă…

Chiar înainte de culcare, Maricica îmi spusese că-n obor se găseau de vânzare o mulţime de fetiţe mai frumoase şi mai cuminţi decât mine… Asta ca să-mi facă din noapte coşmar...

Dimineaţă m-am lăsat îmbrăcată în hainele acelea ciudate fără să spun o vorbă… Ba, mama mi-a mai pus prin păr şi la gât nişte panglici tare mari şi caraghioase.

Şi fraţii mei dormeau nevinovat, ce le păsa lor? habar n-aveau ei că eu plecam şi n-o să ne mai vedem, n-o să ne mai jucăm niciodată de-a “Hoţii şi vardiştii” sau “Omu’ negru” la lăsarea întunericului…

Tare eram speriată, tare-mi era frică… Şi nimeni nici nu bănuia ce tare mă durea sufleţelul!…

Pe masa din bucătărie, ca-n fiecare dimineaţă când ne trezeam, era un platou mare plin cu gogoşi calde, mirosind a zahăr vanilat… Mama mi-a spus să mănânc. N-am putut… Suspinam, lacrimile-mi jucau în ochi şi nu ştiam ce să fac, ce să spun să nu plec de-acasă.

Când am crezut eu că nu mă vede nimeni, am deschis cutia aceea care se numea ghiozdan şi iute! am răsturnat, în disperare, toate gogoşile peste cărţi şi caiete, aşa ca să am ce mânca un timp, dacă tot era să nu mai vin acasă niciodată…

Pe atunci, începerea anului şcolar era deosebit de simplă, fără artificii, tort, baloane sau alte zorzoane… Am intrat în şcoală, Dumnezeule ce clădire imensă! mama m-a lăsat singură lângă un perete cât ea a intrat să vorbească nu ştiu cu cine, apoi m-a luat de mână, am intrat într-o încăpere cu mulţi copii şi o doamnă care vorbea.

M-a privit din cap până-n picioare şi mi-a spus un scurt “Treci în bancă!" şi cam asta a fost tot… Tot ce-mi amintesc eu din prima mea zi de şcoală… Ba nu, doamna aceea i-a mai spus mamei la ce oră să vină să mă ia acasă.

Auzind-o, parcă mi-a mai venit inima la loc… Însă au început alte frământări: dacă n-o să vină, dacă nici ea nu mă mai vrea, dacă, dacă…
Şi, uite-aşa a fost prima mea zi de şcoală, zi din care nu-mi amintesc decât spaima pe care am trait-o.

La întoarcerea acasă s-a lămurit dispariţia gogoşilor, dar şi a unturii de pe cărţi şi caiete.

După amiază, când am ieşit în oraş pentru clasica fotografie din prima zi de şcoală, mama şi tata care erau tare mândri de mine şi cu mine, mi-au cumpărat alte cărţi şi caiete.

În drum spre casă, râzând, jucându-ne, alergându-ne pe stradă, părinţii mi-au pus tot felul de întrebări şi aşa au aflat de ce am luat eu gogoşile la şcoală şi cât am fost de speriată.

În aceeaşi seară, Maricica a ieşit pentru totdeauna din casa noastră şi din viaţa mea…

Fragment din cartea încă nepublicată "Viitorul începe azi"

[silverstar]

http://1.1.1.4/bmi/farm2.static.flickr. ... 61d0_m.jpg

Dacă aveţi curaj să daţi click pe adresa de mai sus, veţi vedea cam cum arătam eu în prima zi de şcoală...

[Cami_Vic]

Ce dragut...
Mi-a placut mult povestea ta - din pacate nu am reusit sa accesez poza, nu stiu de ce...
Eu nu imi amintesc prea clar prima zi de scoala din clasa intii, insa am amintiri legate de alte "prime zile" , din anii ce au urmat...
Uniforma noua, ghiozdanelul nou, caietele noi in care imi promiteam de fiecare data ca "anul acesta am sa scriu frumos"... si scriam frumos primele citeva pagini
sosetutze trei sferturi albe, coditze in par cu funditza alba- ah da, si CORDELUTZA ! si nelipsitul buchet de flori pentru (pe-atunci) tovarasa invatatoare.
Imi amintesc cit asteptam sa inceapa scoala si de cite ori imbracam uniforma si ma fitziiam cu ea in fata oglinzii
Si uite ca vorbind de inceputul scolii - parca simt chiar acum mirosul acela de toamna, de frunze umede, de must si de mere )

Mie imi pregatea bunica pachetzel cu mincarica - piine unsa cu ce era de gasit prin frigider Si facea si ea niste gogoooooosi ...hmmm... ce bune erau!

Am sa caut si eu niste poze de scolaritza, poate reusesc sa le scanez si sa vi le arat...

[silverstar]

Prima zi de şcoală

… Numai târziu, peste ani, am înţeles de ce atunci, în vara aceea, vreau să spun, în vara de dinainte de a merge eu la şcoală, mama a adus-o la noi în casă pe Maricica. Ea, mama, era ocupată. Pentru casa mare pe care trebuia s-o ridice în curte era nevoie de o groază de acte şi aproape zilnic mergea, biata de ea, pe la birouri, după aprobări şi alte lucruri.

Cât ea era plecată, eu aveam grija casei şi a băieţilor, cei doi fraţi ai mei, mai mici. Eram mare, ce mai, aveam şapte ani, curând urma să merg la şcoală. Şi, pentru că-n lipsa ei şi a mea, de-acum, cineva trebuia să stea cu ei, cu băieţii adică, a apărut Maricica cu vreo lună înainte de a începe eu şcoala pentru ca băieţii să se poată obişnui cu ea.

Nu prea ne împăcam noi două. Nu-mi plăcea să-mi spună ce şi cum să fac, ştiam eu mai bine… Asta era, eu mă puneam în gură cu ea, ea îşi punea mintea cu mine şi de aici e lesne de înţeles ce ieşea…

Într-una din zile, mama a adus acasă o lădiţă maro, din carton, căreia am aflat că i se spunea ghiozdan, în care erau două cărţi, caiete şi o cutiuţă din lemn plină cu creioane colorate şi cam atât, altceva nu-mi mai amintesc.

În altă zi a adus ceva de îmbrăcat, destul de ciudat, numai pentru mine, nu şi pentru băieţi, aşa cum obişnuia să ne îmbrace te toţi trei la fel. Era uniforma.

Şi neînţelegerile cu Maricica erau ceva obişnuit între noi. Dar, mi-a făcut-o. Pentru o perioadă de timp a reuşit să-mi închidă gura.

Eu nu ştiu dacă Maricica a mers vreodată la şcoală, dacă ştia ce e aia şcoală şi ce se face acolo. Numai că, după ce a auzit vorbindu-se în casă că eu trebuia să merg la şcoală, în clasa I, Maricica, din prostie sau cu bună intenţie, a reuşit să-mi transforme prima zi de şcoală din ceea ce ar fi trebuit să fie – o zi frumoasă, plină de amintiri plăcute – în una de coşmar…

Când erau părinţii plecaţi mă ameninţa: “lasă că te duci tu la şcoală, scap eu de tine, acolo ai să rămâi… “ M-am speriat destul de rău şi făceam eforturi să n-o mai supăr, dar de cele mai multe ori uitam că nu trebuie s-o supăr şi, cum pleca mama de acasă, iar mă ameninţa cu şcoala care, pentru mine, la vremea aceea, devenise un fel de bau-bau…

Pe strada unde ne mutasem de curând, toţi copiii erau cam de vârsta mea ori erau mai mici, aşa ca fraţii mei, şi nu aveam pe cine întreba ce e aia şcoală şi dacă de acolo te mai întorci acasă…

- Doamne, eram atât de speriată!…

Sigur, Maricica a înţeles că spusele ei mă sperie cu adevărat şi nu-şi mai ţinea gura. Eram eu ca o mieluşea, supusă, ascultătoare, cuminte, dar nici aşa nu era mulţumită… Începuse chiar în prezenţa părinţilor să-mi arate, prin gesturi, cât de bine-i pare c-o să scape de mine…

În noaptea aceea n-am închis ochii de frică. Cum să-i spun eu mamei că nu vreau să merg la şcoală, că nu vreau să mă despart de băieţi, când şi ea era fericită că are fetiţă elevă? Cum să-i stric bucuria? Dar dacă şi ea voia să scape de mine? Dacă tocmai de asta era fericită?

Şi tata… Tocmai în noaptea aia lucra… Oare ce-o să zică, ce-o să facă?
Pe cine-o să mai ţină el pe genunchi şi cui o să-i mai cânte el “Ţigăncuşă eşti frumoasă…”? Ce milă mi-era de el, de tata, şi de fraţii mei că n-or să mă mai aibă…

Chiar înainte de culcare, Maricica îmi spusese că-n obor se găseau de vânzare o mulţime de fetiţe mai frumoase şi mai cuminţi decât mine… Asta ca să-mi facă din noapte coşmar...

Dimineaţă m-am lăsat îmbrăcată în hainele acelea ciudate fără să spun o vorbă… Ba, mama mi-a mai pus prin păr şi la gât nişte panglici tare mari şi caraghioase.

Şi fraţii mei dormeau nevinovat, ce le păsa lor? habar n-aveau ei că eu plecam şi n-o să ne mai vedem, n-o să ne mai jucăm niciodată de-a “Hoţii şi vardiştii” sau “Omu’ negru” la lăsarea întunericului…

Tare eram speriată, tare-mi era frică… Şi nimeni nici nu bănuia ce tare mă durea sufleţelul!…

Pe masa din bucătărie, ca-n fiecare dimineaţă când ne trezeam, era un platou mare plin cu gogoşi calde, mirosind a zahăr vanilat… Mama mi-a spus să mănânc. N-am putut… Suspinam, lacrimile-mi jucau în ochi şi nu ştiam ce să fac, ce să spun să nu plec de-acasă.

Când am crezut eu că nu mă vede nimeni, am deschis cutia aceea care se numea ghiozdan şi iute! am răsturnat, în disperare, toate gogoşile peste cărţi şi caiete, aşa ca să am ce mânca un timp, dacă tot era să nu mai vin acasă niciodată…

Pe atunci, începerea anului şcolar era deosebit de simplă, fără artificii, tort, baloane sau alte zorzoane… Am intrat în şcoală, Dumnezeule ce clădire imensă! mama m-a lăsat singură lângă un perete cât ea a intrat să vorbească nu ştiu cu cine, apoi m-a luat de mână, am intrat într-o încăpere cu mulţi copii şi o doamnă care vorbea.

M-a privit din cap până-n picioare şi mi-a spus un scurt “Treci în bancă!" şi cam asta a fost tot… Tot ce-mi amintesc eu din prima mea zi de şcoală… Ba nu, doamna aceea i-a mai spus mamei la ce oră să vină să mă ia acasă.

Auzind-o, parcă mi-a mai venit inima la loc… Însă au început alte frământări: dacă n-o să vină, dacă nici ea nu mă mai vrea, dacă, dacă…
Şi, uite-aşa a fost prima mea zi de şcoală, zi din care nu-mi amintesc decât spaima pe care am trait-o.

La întoarcerea acasă s-a lămurit dispariţia gogoşilor, dar şi a unturii de pe cărţi şi caiete.

După amiază, când am ieşit în oraş pentru clasica fotografie din prima zi de şcoală, mama şi tata care erau tare mândri de mine şi cu mine, mi-au cumpărat alte cărţi şi caiete.

În drum spre casă, râzând, jucându-ne, alergându-ne pe stradă, părinţii mi-au pus tot felul de întrebări şi aşa au aflat de ce am luat eu gogoşile la şcoală şi cât am fost de speriată.

În aceeaşi seară, Maricica a ieşit pentru totdeauna din casa noastră şi din viaţa mea…

Fragment din cartea încă nepublicată "Viitorul începe azi"

[silverstar]

Ce dragut...
Mi-a placut mult povestea ta - din pacate nu am reusit sa accesez poza, nu stiu de ce...
Eu nu imi amintesc prea clar prima zi de scoala din clasa intii, insa am amintiri legate de alte "prime zile" , din anii ce au urmat...
Uniforma noua, ghiozdanelul nou, caietele noi in care imi promiteam de fiecare data ca "anul acesta am sa scriu frumos"... si scriam frumos primele citeva pagini
sosetutze trei sferturi albe, coditze in par cu funditza alba- ah da, si CORDELUTZA ! si nelipsitul buchet de flori pentru (pe-atunci) tovarasa invatatoare.
Imi amintesc cit asteptam sa inceapa scoala si de cite ori imbracam uniforma si ma fitziiam cu ea in fata oglinzii
Si uite ca vorbind de inceputul scolii - parca simt chiar acum mirosul acela de toamna, de frunze umede, de must si de mere )

Mie imi pregatea bunica pachetzel cu mincarica - piine unsa cu ce era de gasit prin frigider Si facea si ea niste gogoooooosi ...hmmm... ce bune erau!

Am sa caut si eu niste poze de scolaritza, poate reusesc sa le scanez si sa vi le arat...

Am reusit ceva. Poate acum vezi poza.

[CORINA SILVIA]

eheee silvia eu aveam pampoanele mai mari ca ale tale si erau doua,.. si niciodata nu puteam sa le aliniez mereu erau sucite una mai sus si una mai jos..aratam super!

[CORINA SILVIA]

eu nu am fost in prima zi de scl ,ci am inceput dupa doua saptamani d ecand incepuse anul scolar..eram destul de mica 6ani si o luna ,invatatorul venise dupa mine ca avea o lista de la dispensar cu copii care au 6 ani ,ii inscriau automat ce prostie!Nu mi-a placut si de aceea nu prea mi-a placut in general sa invat aveam o aversiune fata de scoala ,eram prea mica si nici invatatorul din clasa intai nu era prea dragut ,ne batea de ne usca..Am amintiri frumoase deabia din clasa a doua cand a venit o invatatoare in varsta cei drept dar am adorat-o ,nu am mai revazut-o decat o data dupa ce am terminat scoala generala..dar mult timp dupa aceea ma trezeam noaptea cu un dor imens de ea ..si incepeam sa plang!Nu stiu daca mai este in viata ,dar cat voi trai ma voi gandi cu mare dragoste la ea ..nu m-a batut niciodata ,pe altii da ca erau prea obraznici dar de cele mai multe ori stia cum sa ne struneasca din vorbe..Si ce e mai important,ceea ce majoritatea invatatorilor nu mai fac asta era in permanenta cu noi ,in timpul orelor si-n pauze..se juca cu noi in pauze ,jocuri de care si acum imi amintesc cu placere..cantam si spuneam poezii ..era minunat ,si mai ales nu ne scoteam ochii si nu ne bateam pentru ca ne supraveghea in permanenta!TE IUBESC DIN TOT SUFLETUL DOAMNA INVATATOARE ! mii de flori oriunde te-ai afla!

[silverstar]

Am mers la scoala la momentul potrivit. Pe atunci se impunea sa ai cei 7 ani de acasa, numai ca in cl I si a II a fost chin pentru mine. Ma plictiseam, intelegeam foarte repede si asa am intrat in conflict cu invatatoarea. M-a lovit si... am lovit-o si eu cat am putut cu batul, strigandu-i ca pe mine numai "mama are voie sa ma bata..."
Om cu personalitate... Sigur ca, in anii urmatori, nu mi-a fost usor...

[silverstar]

Perle de ale elevilor

"Hiperbola este ceva mare pe care poetul Mihai Viteazu o face şi mai mare ca să-i dea în cap cu cupola lui Paşa Hassan..."

- Sanduca, de ce-ai întârziat din nou?
- Nu s-a trezit ceasul...

În pauză, între două colege de clasă:
- Irinuca, de ce n-ai vrut să fii şefa clasei?
- Am rău de înalţime, tu!...

- Maricica, să presupunem că tu ai doua mere în mână şi eu îţi mai dau încă două mere. Câte mere ai tu în total în mână?
- Apăi, don înţător, neata tre' sâ fii nebun tare dacă vezi două mere în mână la mine...

La clasa a VI-a, gălăgie cât cuprinde. Cătălin - fruntea răutăţilor, era cocoţat sus, pe bănci. Directorul intră în clasă şi, fără nici o legatură cu ceea ce vede, îl întreaba pe Cătălin:
- Ia spune, băiete, tu fumezi?
- Nu, don director, nu - să mor eu, m-am lăsat dintr-a V-a...

[CORINA SILVIA]

O zi frumoasa de scoala !Sa aveti amintiri minunate dragi boboci frumosi !

[Liliana]

Cand am citit prima data subiectul acestui topic ceva in sufletul meu a vibrat puternic.
O bucurie ascunsa a iesit la iveala prin licariri in priviri.
N-am stiut clar ce emotii ai rascolit atunci, Silvia, si, sincer, nici n-am avut curajul sa sondez prea mult. In mod intuitiv primul gand a plecat catre prima zi de scoala a fetelor mele, desi tu ai sugerat, poate, prin propriul exemplu al povestii tale sa ne depanam amintirile legate de prima noastra zi de scoala.
Azi privirea mi-a ramas agatata din nou de subiect. Acum stiu.
Intradevar, inima mea a zvacnit cu putere cu gandul la amintirile care au navalit in prezent:

Prima zi de scoala ca mama de copii scolari!
Ei bine, da, atunci am trait cu adevarat emotii puternice. Cu atat mai mult cu cat ziua aceea a fost atat de amestecata in peripetii incat acum, privind retrospectiv, imi vine sa rad singura si inca ma intreb: cum a fost posibil sa se intample asa ceva chiar in prima zi de scoala ?

Dar, sa o luam cu inceputul.
Era in toamna anului 1995.
Nu mai descriu tevatura care a precedat inceputul anului scolar privind alegerea scolii si inscrierea copiiilor in clasa I. O nebunie ! Ca si acum, de altfel. Ba, poate acum este si mai rau!
Cert este ca am ales o scoala care era la o distanta de 3 statii de tramvai de zona in care locuim.

Prima zi de scoala – 15 septembrie 1995- a fost, evident, o zi lucratoare pentru noi, adultii, si am fost nevoiti sa lipsim de la locurile de munca primele ore ale diminetii pentru a ne duce bobocii la scoala si pentru a participa impreuna la festivitatea de deschidere a noului an scolar.
La ora 8:00 gashca intreaga (mama, tata si fetite) era prezenta in curta scolii cu tot cu emotiile de rigoare, cu bratele pline cu flori, iar fetele avand niste fetisoare curioase, usor speriate de ceea ce le asteapta, dezorientate de atata puhoi de lume, de galagia si harmalaia grozava si de perspectiva de a ramane cateva ore singure, fara mami si fara tati, printre straini.
Ce sa va spun? Chiar si noi, parintii aveam inimile cat un purice la gandul ca “ne parasim” copilasii pe maini straine! Nu-i vorba, mersesera inainte timp de 1 an la cresa si inca 3 ani la gradinita, dar ambele erau la coltul blocului! Scoala era…. departe !

Prin prisma acestor amintiri cred ca va dati seama ce era in sufletul nostru.
Si azi, cand evocam perioada aceea radem toti patru si ne dezvaluim reciproc aspecte picante, care, daca le-am fi constientizat atunci cu mintea de acum, ne-ar fi facut sa ne simtim teribil de caraghiosi. Dar, de, de-ale tineretii ! Sunt 14 de ani de atunci .

In fine, se termina festivitatea, ne cunoastem doamna invatatoare, schimbam cateva cuvinte privind programul zilei si, ca o closca atenta la puisorii ei, ea isi aduna grupa de prichindei in jur si ne anunta ca trebuie sa se indrepte catre intrarea in scoala pentru a-i duce pe copii in clasa. Momentul a fost devastator. Si pentru parinti si pentru copii, in egala masura. Vreo doi prichindei au inceput sa planga, ceilalti priveau speriati cand la parinti cand la doamna invatatoare sa nu se piarda de ea…. doar cativa paseau mandri, tantosi in uniformele lor frumoase, noi, apretate, dantelate, parfumate si cu ghiozdane uriase pe umeri, de ziceai ca stiu deja ce urmeaza sa infrunte in viata lor de-atunci inainte si se simteau deja invingatori.

Fetele mele – cuminti, tacute, emotionate, putin speriate. Fusesera bine instruite din timp, stiau ce le asteapta, aveau deplina incredere in cuvantul nostru, repetasem din timp modul cum va decurge evenimentul, astfel incat s-au lasat duse de val fara sa intre in panica.

Fotografii, urari, bezele, manute fluturand pe deasupra capetelor, priviri intoarse, ingramadeala mare spre usa de la intrare in cladire si…. gata… in nici 15 minute in curtea scolii se lasase o liniste vibranta… parca inca pluteau in aer glasurile ascutite ale copilasilor de toate varstele, intre 6 si 14 ani, de la clasele I pana la a VIII-a …
Doar o mana de parinti am ramas inca vreo 15-20 minute in curtea scolii parca ametiti de iuresul acela ce tocmai se linistise. Eram numai parinti de boboci de clasa I. Nu ne dadeam plecati de langa puii nostri.

Cum trebuia totusi sa ajungem la serviciu am plecat cu inima rupta in doua fiecare spre locul sau de munca. Am convenit ca, dupa cele 4 ore de scoala, sa ma intorc eu sa iau fetele si sa le duc acasa – alta invoire de la serviciu (am avut norocul sa ma bucur de intelegere totala).

Zis si facut. Ma intorc la serviciu – pe atunci lucram intr-un magazin de desfacere a marfurilor electronice si electrocasnice : lucru cu publicul, zi de inventariere, evidente, corespondente cu furnizorii, comenzi de la clienti, confirmari de plati, telefoane, programari de livrari…. alta nebunie !
Odata intrata in avalansa problemelor de serviciu am fost definitiv absorbita si … am uitat ca trebuie sa plec sa-mi iau copiii de la scoala…. !

Radeti ? Si eu rad acum ! Si fetele mele, si sotul meu – toti radem acum cand ne amintim!
Dar atunci ….Doamne, prin ce spaima am trecut !

Ce s-a intamplat? Au iesit fetele din clasa la ora 12:30 si, asa cum ne fusese conventia, au ramas la usa de intrare in scoala sa ma astepte. Si-au stat si-au stat… Si a inceput ploaia….
Si-au pus baticuturile, si-au imbracat plovarasele si au asteptat-o in continuare pe mami sub acoperisul special construit deasupra usii de intrare in scoala.

Va imaginati, desigur, ce putea sa fie in inimioarele lor speriate, vazand ca mami nu vine dupa ele. S-au gandit la un moment dat ca, daca ies din curtea scolii, pot sa-si aminteasca drumul catre casa singure. Dar, fiind doua, discutand si dezbatand problema impreuna, ciripind una cu alta asupra situatiei, au ajuns la concluzia ca nu se pot descurca singure si au renuntat la idee.
Cam dupa vreo ora a dat peste ele femeia de serviciu care si-a dat seama ce s-a intamplat, a anuntat secretariatul scolii si cineva de acolo m-a sunat la serviciu sa-mi spuna ca TREBUIE sa vin sa-mi recuperez copiii de la scoala.

Mai are rost sa va mai spun ce-am simtit in momentul in care am auzit in telefon ca e cineva de la scoala ???? Mi s-au inmuiat genunchii…. Drumul pe care, altfel, l-as fi facut in 30 minute, atunci l-am parcurs in 5 minute cu un taxi – este adevarat, pe atunci nu era traficul infernal in Bucuresti asa cum este azi.

Mi-am gasit fetele linistite. Stiau ca vine mama dupa ele.
Mancau eugenii si povesteau despre impresiile primei zile de scoala din viata lor!
Acum sunt studente la ASE. In ultimul an.

Prinsa in emotiile amintirilor,
Liliana

[Marinela]

Superbe fetele, superba mama!

[Liliana]

M-a bucurat mesajul tau, Marinela.
Stii... inainte de a posta acest text l-am editat mai intai in word, apoi le-am rugat pe fete sa mi-l citeasca, pe rand cate una, fara sa le spun dinainte despre ce este vorba.
Pur si simplu le-am spus sa-mi corecteze eventualele greseli din continut (le provoc frecvent la astfel de teme - este modul meu de a le transmite informatii uneori).
Ce crezi ? Am ajuns sa plangem toate trei si sa ne pupacim ca pisicile de emotie....

Amintiri frumoase aduse in prezent...
Va multumesc ca mi-ati oferit ocazia retrairii lor...

PS. Iti multumesc, Marinela. Stii, ma mananca degetele intruna sa-ti scriu.
Dar simt ca ai nevoie de tacere uneori. Asa incat sa stii ca, chiar daca nu-mi gasesti cuvintele scrise, ele sunt rostite in gand catre tine.

Cu drag,
Liliana

[silverstar]

Cand am citit prima data subiectul acestui topic ceva in sufletul meu a vibrat puternic.
O bucurie ascunsa a iesit la iveala prin licariri in priviri.
N-am stiut clar ce emotii ai rascolit atunci, Silvia, si, sincer, nici n-am avut curajul sa sondez prea mult. In mod intuitiv primul gand a plecat catre prima zi de scoala a fetelor mele, desi tu ai sugerat, poate, prin propriul exemplu al povestii tale sa ne depanam amintirile legate de prima noastra zi de scoala.
Azi privirea mi-a ramas agatata din nou de subiect. Acum stiu.
Intradevar, inima mea a zvacnit cu putere cu gandul la amintirile care au navalit in prezent:

Prima zi de scoala ca mama de copii scolari!
Ei bine, da, atunci am trait cu adevarat emotii puternice. Cu atat mai mult cu cat ziua aceea a fost atat de amestecata in peripetii incat acum, privind retrospectiv, imi vine sa rad singura si inca ma intreb: cum a fost posibil sa se intample asa ceva chiar in prima zi de scoala ?

Dar, sa o luam cu inceputul.
Era in toamna anului 1995.
Nu mai descriu tevatura care a precedat inceputul anului scolar privind alegerea scolii si inscrierea copiiilor in clasa I. O nebunie ! Ca si acum, de altfel. Ba, poate acum este si mai rau!...

Prinsa in emotiile amintirilor,
Liliana

Liliana, bună! Ţi-am citit amintirile şi uite şi râd şi plâng şi nu mă pot opri... Atâtea amintiri au ţâşnit aşa, dintr-o dată...
Şi eu mi-am uitat copilul în faţa unui magazin. Era mic, bebeluş, în căruţ. Am făcut cumpărături, ambele mâini îmi erau ocupate dar... Eram atât de necăjită, atât de obosită, atât de tracasată - ar fi trebuit să mi-l lase Dumnezeu ca o răsplată pentru timpurile acelea când am suferit atât de mult, pentru el, pentru mine... Am ajuns acasă, am pus cumpărăturile la locul lor, apoi am intrat în bucătărie şi dintr-o dată am realizat că e prea multă linişte în casă. Am deschis brusc uşa bucătăriei şi, în momentul când am văzut pătuţul gol, am realizat că am uitat copilul la magazin, în faţa magazinului... Doamne, am ţâşnit pe uşă şi, până la magazin, am ţinut-o într-o fugă... Mă înecam pentru că respiram greu din cauza agitaţiei, m-am împiedicat de pietre, am dat peste nişte oameni... Nu conta... Dumnezeule! Copilul meu era o veselie. N-avea treabă cu nimeni şi nici sinchisit nu era de furtuna pe care a strârnit-o în mine...Gângurea acolo în legea lui şi habar nu avea prin ce-am trecut eu...

Pomeneşti ceva de eugenii, mâncarea cea de toate zilele din copilăria mea, a noastră... Îmi amintesc că era 65 de bani când eram eu copil. Bani pe care-i primeam aproape zilnic de la mama ca să am o gustare în pauza mare. Eram aşa de fericită în zilele când mama nu avea mărunt şi-mi dădea un leu... Mă rugam la Dumnezeu ca a doua zi, să uite, să nu-mi mai spună, uite - 30 de bani şi cu restul de ieri, îţi iei o eugenie.
Strângeam bănuţ cu bânuţ şi, când făceam 4.50 lei, mergeam şi-mi cumpăram o carte... Îmi plăcea/îmi place să citesc, eram ameţită de plăcere, de bucurie când reuşeam să-mi mai cumpăr o carte.

[Liliana]

Asemenea amintiri pe care le-am evocat noi, Silvia, au un farmec aparte al vremurilor trecute, al unor ani spre care ne vom intoarcem mereu cu drag.
Fiecare om cred ca are un astfel de episod in viata lui, cu un final mai mult sau mai putin placut. Cand totul se termina cu bine putem rade si glumi pe seama situatiei.

Insa exista niste lectii importante de viata din aceste intamplari.
Eu am invatat atunci ca NIMIC nu-i mai important in viata asta inaintea copiilor mei. Evident, trebuie gasit un echilibru in toate, dar am stiut din ziua aceea ca prioritatile mele in viata sunt cei doi copii si nimic altceva inaintea lor nu trebuie sa ma "absoarba" cu totul.

Imi pare tare rau, Silvia, ca ti-am rascolit durerea din inima....
Lucian ar fi trebuit sa fie alaturi de tine acum....
Daca vorbind si povestind despre el iti face bine, te rog sa ne mai depeni din amintirile tale....
Cu drag,
Liliana

[silverstar]

Amintirile mele despre scoala, despre prima zi de scoala! Daca le-ati citit, stiti cum a fost... Ei, ce să vă spun?... Dacă atunci, în prima zi, am intrat în şcoală cu atâta spaimă, cu teama de a nu mai reneni acasă, lângă fraţii mei, ce credeţi că s-a întâmplat apoi? Am îndrăgit-o atât de tare că n-am mai părăsit-o - 16 ani de carte, 35,5 ani de catedră... Total - 52 de ani de şcoală... Asta aşa, de ciudă...
Sunt veteran, nu-i aşa?

[Liliana]

Cu adevarat o viata petrecuta in mijlocul scolii !
O pasiune si o cariera totodata implinite !

Este explicabila acum profunda rezonanta a sufletului tau la fiecare inceput de scoala....
Cate amintiri, cu siguranta, ai adunat in atatia ani de catedra !?
Cate inceputuri noi, cate "prima zi de scoala" ai marcat in calendarul vietii tale de profesor!?

Adanc respect pentru aceasta profesie si, mai ales, pentru oamenii care o profeseaza constienti fiind ca sunt indrumatori, formatori de noi vieti !
Pentru aceia care, mai presus de orice, sunt calauziti de pasiunea de a fi dascali !

Toata admiratia!
Liliana

[silverstar]

Cu adevarat o viata petrecuta in mijlocul scolii !
O pasiune si o cariera totodata implinite !

Este explicabila acum profunda rezonanta a sufletului tau la fiecare inceput de scoala....
Cate amintiri, cu siguranta, ai adunat in atatia ani de catedra !?
Cate inceputuri noi, cate "prima zi de scoala" ai marcat in calendarul vietii tale de profesor!?

Adanc respect pentru aceasta profesie si, mai ales, pentru oamenii care o profeseaza constienti fiind ca sunt indrumatori, formatori de noi vieti !
Pentru aceia care, mai presus de orice, sunt calauziti de pasiunea de a fi dascali !

Toata admiratia!
Liliana

Nici nu ştii de câte ori, în ultimii ani, am spus că numai un nebun poate fi dascăl în România, nebun pasionat de şcoală şi tot ce presupune aceasta sau nebun de legat, de dus la Socola. Eu mă încadrez în prima categorie.
Mulţumesc mult, Liliana!