Dragii mei, oricare veti citi aceste randuri... Este un mesaj pe care as fi dorit sa-l scriu la fiecare topic deschis in memoria unui ingeras... Dar pentru ca timpul nu-mi permite, o fac aici, sperand sa ma fac inteleasa... sperand sa nu supar pe nimeni...
De cand am intrat prima data pe acest forum, pentru mine lumea s-a despicat in doua: Voi, adica Parintii de Ingeri care ati trait durerea incomensurabila a pierderii unui copil si Noi, privitorii, care asistam neputinciosi la drama voastra, la trairile atat de dureros de intense... De foarte multe ori am fost la un singur pas de a ma indeparta de acest Forum... Nu este o pozitie foarte confortabila pentru un om sensibil si sufletist, un om care toata viata nu a facut decat sa-i ajute pe cei aflati in suferinta, sa priveasca de pe margine, fara sa stie ce sa spuna, fara sa stie de multe ori ce sa scrie, sa aiba teama aproape de fiecare data ca poate gresi, ca poate atinge o rana deschisa... Am citit de zeci de ori tutorialele, sfaturile de pe site-ul EMMA, pentru a fi sigura ca nu gresesc atunci cand scriu un mesaj de incurajare...
Deseori, se spune: numai cine a trait asa ceva, poate intelege... Eu vreau sa vin insa cu un contraargument: poate intelege foarte multa lume, depinde de sensibilitatea, trairile, experientele personale... De STIUT insa, nu STIU si nu SIMT cu adevarat decat cei care au trecut prin asta...
Sunt doua lumi diferite, e adevarat: Voi, curajosii, deschizatorii de drumuri care ati avut puterea sa infruntati prejudecatile, cutumele, sa va scrieti povestea, sa va relatati propriile trairi in fata unei lumi intregi si Noi, cei care traim zi de zi ca pe o noua provocare, care ne trezim cu zambetul pe buze, nu vinovati ca noi traim si puii nostri sunt in mormant...
De multe ori, m-am simtit o intrusa in durerea voastra, de multe ori am vrut sa fug, sa fug cat mai departe...
Poate multi nu-mi cunoasteti povestea, nu intelegeti cum a ajuns o fiinta care nu are nicio legatura cu Mamele de Ingeri, o persoana care nu este nici macar mama cu copii in viata, sa fie parte constanta din viata voastra...
O sa va raspund cu o propozitie scurta: prin virtutea unei mari si frumoase prietenii care ma leaga de Bianca... Durerea ei ma durea si pe mine, suferinta ei ma face si pe mine sa sufar...
Nu m-am gandit niciodata, atunci cand am cunoscut-o, ca Bianca va trece printr-o asa mare tragedie... Nu mi-as fi imaginat si nici nu as fi dorit sa se intample vreodata acest lucru... De multe ori m-am "certat" cu Dumnezeu si l-am intrebat "De ce?"... Nu am inteles si nu am sa inteleg niciodata... Dar am incetat sa-mi mai pun intrebari...
Apoi, am intrat pe acest Forum... unde v-am cunoscut pe voi, unde s-au sudat legaturi puternice... pe multe dintre voi v-am strans in brate, am fost in casele unora si am petrecut clipe frumoase alaturi de voi...
Si am inteles!!!
Am inteles ca ar trebui sa fie o obligatiea morala a fiecaruia dintre noi, cei care nu am trait asa ceva, sa alinam suferinta semenului nostru, daca in fiecare dintre noi ar salaslui acel gram, acea farama de compasiune neconditionata...
E atat de simplu sa spui un cuvant din suflet celui aflat la necaz,
e atat de simplu sa-l imbratisezi doar, fara sa spui altceva,
e atat de simplu sa te rogi pentru el (o rugaciune nu costa nimic, dar, dimpotriva, pretuieste foarte mult),
e atat de simplu sa mangai, chiar si cu o privire...
Voi si Noi suntem o echipa! Am inteles asta! Dupa aproape doi ani, am inteles ca TREBUIE sa fim o echipa! Vreau sa cred ca ni se vor alatura tot mai multe persoane dedicate care sa sprijine Organizatia EMMA, persoane care doresc sa ajute in mod voluntar...
Alaturi de mine, de Liliana, de Ioana Grigore... sper sa se mai alature si alte persoane...
Noi avem nevoie de Voi, ca sa vedem si cealalta fata a lumii, cea a suferintei, pentru a invata propriile noastre lectii iar Voi aveti nevoie de optimismul nostru, de energia si puterea noastra, pentru a va ridica...
Stiti, parca imi imaginez uneori doua maluri si la mijloc o apa care curge... Pe un mal va aflati Voi, cu durerile, cu dorul dar si cu curajul vostru de a infrunta lumea, pe celalalt mal ne aflam Noi, cu dragostea noastra neconditionata, cu caldura si compasiunea noastra... Poate ca numarul este deocamdata inechitabil, si Noi suntem putine, insa impreuna sper sa construim puntea sperantei, deasupra acelei ape involburate de indiferenta, de nepasare , de fapt, ce spun eu punte? mai bine un pod solid, din granit pe care sa-l ducem la bun sfarsit... si pe care sa nu-l poata darama nici macar un val de tsunami...
Pentru ca piedici vor fi, insa depinde de noi sa stim sa le doboram!
Sper ca m-am facut bine inteleasa fiindca sunt trezita foaaaaaaaaaarte de dimineata
... Insa stiu ca impreuna putem construi o multime de lucruri...
Iar cand simtiti ca disperarea va doboara, veniti aici... Veti gasi chiar pe malul vostru o mana care sa o stranga pe a voastra, o imbratisare calda, chiar si virtuala, un umar pe care sa puteti plange... Iar Noi, cei de pe malul celalalt va vom trimite barcute cu optimism, cu sperante, cu iubire, cu rugaciuni multe-multe si impreuna vom construi o lume mai buna.
Poate nu putem noi sa schimbam lumea, dar macar o parte din ea, sigur vom incerca si vom reusi![list=][/list]