Buna ziua tuturor!
Datorita Biancai am aflat de acest site cu mult timp,dar nu am avut curajul sa ma loghez.
Au trecut 7 ani 2 luni,1 zi si 50 min de cand I-am dat lui Dumnezeu ingerasul meu.Ati zice ca a trecut mult timp,dar parca a fost ieri,si ranile nu s-au vindecat.Niciodata nu se vor vindeca.
Povestea e lunga si trista!
Aveam 20 de ani.Iubeam si credeam ca sunt iubita!Dar se pare ca dragostea este perceputa diferit de fiecare dintre noi,si de multe ori vedem doar ce ne place sa vedem.Am ramas insarcinata.Eram speriata si fericita in acelasi timp.Aveam planuri mari pentru viata mea care era la inceput.Aripile mi s-au frant nainte de a face primul zbor.Nu eram casatorita cu el.Aveam planuri multe.Vestea ca sunt insarcinata l-a socat,si reactia a fost nemiloasa:"iti dau bani da-l afara".Dupa o relatie de 5 ani asta a fost tot ce el a putut sa imi zica.Nu am zis nimic,eram prea scata sa plang.M-am intors si am plecat.Am simtit atunci ca las toata viata mea in urma.Eram distrusa dar increzatoare ca eu pot face totul singura.A regretat el acele vorbe spuse in pripa.Eu nu am vrut sa il mai vad si sa il mai aud.La scurt timp ai mei au aflat.Au avut aceeasi reactie.Toata lumea hotarase la unison ce e mai bine pentru mine.Am mers la un preot extraordinar impreuna cu mama mea.Ea era rusinata de atitudinea mea."Parinte!singurul meu pacat e ca m-am culcat cu un barbat fara sa fiu casatorita.Nu pot face cel mai mare pacat de pe lume.Nu imipot ucide copilul!!"i-am zis preotului.Mi-a pus mana pe umarul stang si mi-a zis:"O sa fie bine!"Aceste vorbe imi suna si acum in ureche.:O SA FIE BINE!!.Aceste vorbe mi-au dat putere atunci,dar mai tarziu am inteles ce avea sa insemne BINE.
Refuzul meu de a face avort a fost mai mult decat familia mea a putut accepta.Astfel,cand aveam 3 luni de sarcina nu a mai fost loc pt mine in casa parintilor mei.
Lucram ziua si seara umblam prin oras pana lumea se adapostea in case iar eu imi gaseam loc in vreo scara de bloc,pe un pres de la o usa sa "dorm".Uneori dormeam in sala de mese in locul unde lucram.mancam ce apucam.O sa ziceti ca eram nebuna,dar,tinandu-mi mainile pe burta,simtind cum misca,capatam o forta imensa,eram atat de fericita si vorbeam cu el si eram sigura ca voi izbuti.In tot acest timp el,tatal, trecea pe la casa parintilor mei incercand sa repare raul facut:vorbele aruncate fara mila.Dumnezeu sa ma ierte dar nu l-am putut ierta.i-am jurat ca eu o sa fac totul si o sa fie bine pentru mine si pruncul meu,iar el nu il va atinge niciodata.Am fost egoista!M-am simtit mai presus de tot si nu am putut ierta.Dumnezeu a iertat iar eu o fiinta obisnuita am cutezat sa fiu neiertatoare.Mi-am primit lectia.Dura,dar pentru toata viata.
Timpul a trecut!!Aveam 8 luni deja in decembrie 2000.Era iarna si tare frig.Ai mei imi trimit raspuns sa ma intorc acasa.Tatal meu mai mult.Am simtit ca trebuie sa imi calc pe orgoliul prostesc si sa ma duc acasa.Pe 9 decembrie eram acasa.Tot ce primeam toata ziua erau o groaza de vorbe urate.dar eu am simtit ca am cel mai minunat cadou de ziua mea.Eu eram in al noualea cer,iar puiutul meu miscand era de acord cu mine.De sarbatori,cu o boceluta de haine mama m-a trimis de acasa."O sa avem o groaza de invitati,nu vreau sa te vada cu burta la gura aici"Am mers la matusa mea,singura mea aliata.
Au trecut si sarbatorile.era ianuarie.Asteptam cu nerabdare sfarsitul lunii,cu un mic bagajel pregatit.ceva hainute pt mine si pentru gurita mea mica.
23 ianuarie 2001
Tatal meu fusese singurul care imi vorbea cu toate ca fusese un om nu prea bun pana atunci.in acea zi fusese in oras cu treburi.se intalnise cu "un om bun" care ,ironic il intreba:a nascut alina?nu esti bunic?.A fost prea mult pentru el,si cand a venit acasa a intrat in camera mea si mi-a dat o palma cu toata puterea lui.am venit cu capul de soba.nimic nu m-a durut.Am simtit cum o greutate cade din crestetul capului pana in picioare.Nici o durere.
Mi-am luat bagajelul si am pornit pe jos la spital,care era la 7 kilometri departare.Nu aveam unde sa ma duc.
Ajunsa la spital m-am simtit usurata,nebanuind ce avea sa se intample.m-au consultat.totul parea in regula.pana cand,au vrut sa asculte inima baietelului meu...
liniste....o liniste apasatoare.nu aud nimic,zise doctorita moasei.
Nu am inteles ce insemna asta.dar,in cea mai perfecta liniste auzeam gandurile mele intr-o dezordine de nedescris.Mi-au zis ca e ceva in neregula.In cateva secunde prin fata mea au trecut, ca intr-un film derulat forte repede,secvente din viata mea.Totul era ata de rapid.era seara deja.Pe un pat in saa de travaliu priveam in gol sima rugam la Dumnezeu.Nu se poate!!!!Copilul meu e bine si eu il voi tine in curand in brate!!!nu e posibil!!!Ca prin vis vad figura matusii mele iubite.plangand ii zic:spunemi ca nu e adevarat!!spune-mi te rog ca o sa imi vad copilul mult dorit curand!!ea m-a mangaiat si a inceput sa planga...imi pare rau Alina!!!
Acea noapte am petrecut-o in spitalul din orasul meu,orbecaind pe holuri,mangaindu-mi burta si plangand,urland.Trupul nu ma durea,dar sufletul era macelarit.Adoua zi a venit mama mea,senina si nepasatoare cum numai o piatra poate fi.M-au dus la Iasi.
Eu imi mangaiam burta.nu auzeam si nu vedeam nimic.In jurul meu se formase un glob invizibil;eram Eu,El si viata mea intreaga inchisi acolo.La iasi 4 zile eram concultata din 30 in 30 de minute de cate 3,4 doctori.toti ridicau dint umeri.De cezariana nu putea fi vorba,nivelul hemoglobinei fiind foarte mic,iar de fiecare data cand incercau sa imi faca transfuzie de sange lesinam.dupa 4 zile de agonie,dupa 4 incercari de a-mi declansa nasterea,cand toti ridicau din umeri,pe 29 ianuarie 2001 ,la 11,15,m-am despartit de comoara mea.Sunteti mame,si stiti ce inseamna o nastere ;cand pruncutul e viu,el se lupta sa iasa si te ajuta;puiutul meu m-a lasat singura.sufletul lui plecase.Dupa ce am nascut,l-au spalat si infasat,l-au pus intr-o cutie de carton si mi l-au aratat.nu am avut putere sa zic nimic.Eram inghetata.camasa imi era ca tabla de la laptele care curgea necontenit.dupa mine au nascut alte 2 femei.Cand am vazut cum isi tin copii la piept am inebunit.Am inceput sa urlu ca o nebuna.tot ce puteam zice era NU.Nu puteam crede ca ingerul meu nu e la pieptul meu.NU,NU,NU...
A doua zi am incercat sa ma omor.dar,Dumnezeu mi-a aratat din nou ca e cum vrea El si cand vrea El.Nu,nu acum,nu ti-ai indeplinit misiunea pe acest pamant!!!!dar eu nu pot trai fara sufletelul meu mic!!ba da poti!mai ai multe de facut!!
Dumnezeu nu iti da niciodata maimult decat poti duce!!!!
asta am invatat.
si daca El a hotarat ca ingerul meu trebuie sa stea langa el,e pantru ca Dumnezeu ma iubeste si a luat o parte din sufletul meu in ceruri.
asta simt si cred acum.
dar acum 7 ani,am crezut ca Dumnezeu nu exista.am crezut ca Lui nu ii pasa de suferinta mea.cum ar putea Dumnezeu cel de viata datator sa ma lase in intunericul asta si in durerea asta?ma intrebam.
In acele momente nici o vorba nu era de ajuns,nici un gest destul de tandru sa ma faca sa zambesc...
Peste 3 ani,1 luna si 17 zile,un alt inger trimis de Domnul a hotarat sa paseasca odata cu mine intr-o lume noua,necunoscuta,dar atat de minunata.
de 5 ani descopar impreuna cu fetita mea Maria,ce miracol e viata.
El e sus!El ne vegheaza!si el ma atinge usor ca prin vis cand simt ca imi e greu,si pare a-mi spune:mama?!nu ai dreptul sa obosesti.stiu ca poti!!doar esti cea mai minunata mama,mama mea care m-a incredintat lui Dumnezeu!
plang de multe ori.o sa ziceti ca sunt nebuna,dar plang de fericire.oricum Domnul ii da ceea ce eu nu as fi putut nicand.dragostea eterna si linistea eterna.asa ca nu pot fi egoista.