"Căci, cel dispărut, dacă este venerat, este mai prezent
și mai puternic decât cel viu" Antoine de Saint-Exupery
"Poate că fiecare am venit cu o altă ambarcaţiune, dar acum suntem cu toţii
în aceeaşi barcă!" Martin Luther King Jr.
"Dacă vei rosti numele copilului meu, poate că voi plânge. Dacă nu îl vei
pomeni, mi se va frânge sufletul."
"Nicio talpă nu este atât de mică, încât să nu lase nici o urmă,
pe lumea asta!"
"Dă-mi Doamne, Puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
Curajul de a schimba ceea ce îmi stă în putinţă
Şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele!"
"Să nu lăsaţi niciodată ca durerea să devină
mai mare decât Iubirea"
Robert Binder
"A-ţi aminti este dureros
A uita este imposibil!"
"Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii".
"Absenţa sa este precum cerul,
prezentă pretutindeni."
"De câte ori ne amintim de cei plecaţi de lângă noi,
e ca şi cum ne-am
reîntâlni cu ei..."
"Dacă lacrimile ar putea înălţa o scară
şi amintirile o cărare, aş urca în
Rai şi te-aş aduce din nou acasă."
"Poate că stelele sunt de fapt nişte ferestre prin care cei dragi, ajunşi
acolo Sus, ne trimit lumină, ca să ştim că sunt fericiţi!"
"În cartea vieţii, un înger a scris despre naşterea copilului meu. Apoi,
închizând cartea, a murmurat: "Prea frumos pentru acest pământ!".
"Nu te-am ţinut în braţe, dar te simt
Nu ai vorbit, dar te aud
Nu te-am cunoscut, dar te iubesc."
Pe 19 martie 2005 avea 3 saptamni doar, era acolo, in burtica, si nu stiam de existenta lui...ma simteam bine, exceptional, o stare pe care nu o mai traisem pana atunci...era primavara si se facuse cald, era primavara perfecta! La un moment dat, din neatentia unui sofer, totul s-a schimbt brusc: am ajuns la spital cu fractura de bazin cu luxatie de genunchi, cu contuzii si echimoze...Medicii nu mi-au descoperit puiul care striga dupa ajutor! Simteam ca se petrece cev in neregula, dar nu stiam ce. O singura intrebare a medicilor m-a dus cu gandul ca as putea fi insarcinata : ''doamna, va stiti insarcinata?'' Aceasta intrebare m-a blocat, careva secunde nu am mai auzit si nici nu am mai vazut in fata ochilor...nu am stiut ce sa raspund. Am sta, m-am gandit cand a fost ultimul ciclu si am raspuns: ''Nu, nu stiu, nu cred', nu!'' Apoi a urmat o sumedenie de investigatii: tomografie, radiografii nenumarate, o ecografie, care ar fi trebui sa ofere un indiciu, doar ca doamna doctor era prea grabita sa mai vada ceva...a urmat gipsul si trei saptamni de imobilizare la pat si medicamente pentru combaterea durerilor, luate cu pumnul.
Abia imi scosesem gipsul, sa zicem ca lucrurile decurgeau normal, eram mereu obosita si fara pofta de mancare. Ma dadeam jos din pat cu greu si nu puteam sa mananc decat dupa ora 12...nu suportam sa vad nimic, nici macar lumina. Menstruatia imi intarziase, dar ma gandeam ca tot datorita accidentului si socului produs in momentul cand m-a lovit masina. La indemnul unei prietene am facut un test de sarcina, cu toate ca il consideram inutil. A iesit pozitiv! Am mai facut un test si a iesit, bineinteles, pozitiv... Atunci mi-am dat seama ca situatia era grava! citisem pe un poster de pe usa camerei de la radiografie cadaca esti insarcinata trebuie sa nunti medicul radiolog pt ca apar complicatii... Stiam ca trebuie sa avortez... Era vineri cand am aflat...tot weekendul am plans ai am privit indelung cele doua teste de sarcina pozitive...priveam cu neputinta cum orele se scurg si ma gandeam ca trebuie sa renunt la sarcina...si sotul meu si eu eram devastati! Luni dupa amiaza am fost la un cabinet particular si medicul mi-a confirmat ca eram insarcinata, ca bebe nu e ok si ca trebuie sa fac intrerupere de sarcina! A fost cel mai infiorator moment din viata mea: mi-am dat acordul sa imi omoare puiul pe care il asteptasem atat de mult si pe care il doream din tot sufletul! Au trecut 4 ani de atunci si nu am mai ramas insarcinata, pt ca doamna doctor care a facut avortul nu a curatat cum trebuie si am facut complicatii...mai mult, in urma accidentului ovarul si trompa dreapta au fost atat de grav afectate incat nu mai pot fi functionale. In vara anului trcut am facut histerosalpingografie dar nici acum nu avem niciun rezultat pozitiv in urma ei! Timpul trece si bebe nu mai apare, in schimb a ramas un gol imens care nu a putut fi acoperit de nimic altceva, nici macar partial.
Viitorul fost tati, saracul, nici nu vrea sa auda de acest subiect, spune ca o s avem alt bebe...il doare prea tare sa poata deschide o discutie...eu am ajuns sa plang cand vad bebelusi ! Mi-as dori sa stiu macar ca acolo in cer, unde stiu sigur ca a ajuns, este bine! As vrea sa ii pot spune ca il iubesc si ca nu am vrut sa i se intample nenorocirea asta...as vrea sa stiu daca m-a iertat ca mi-am dat acordul sa fie scos de acolo din burtica...
Ma doarte foarte tare...ma doare tot, ma doare cand deschid ochii, ma doare cand respir, ma doare cand zambesc, ma doare tot timpul...oare se va termina vreodata? Cred ca numai Dumnezeu din cer poate sti...
Oare ce greseala am facut sa o platesc cu viata primului meu copil? Oare am platit indejuns?
Va imbratisez cu drag pe toti, mamici si tatici de ingerasi si va multumesc pentru rabdarea voastra de a fi parcurs povestioara puiului meu!
Scumpa noastra. Imi pare sincer rau prin ceea ce ai trecut si prin ceea ce treci zi de zi cand vezi copilasi si te gandesti la ...cum ar fi aratat,cat ar fi avut acum....of....ce ganduri te cuprind in acele momente. La fel ca si tine, multe mamici de pe acest site impartasesc aceeasi durere de pierdere a copilasului lor .Iti inteleg durerea si doresc sa-ti fiu aproape si daca este nevoie sa-ti ofer umarul meu pe care poti sa plangi . Este tragic sa stii ca a avut o sansa si din cauza cuiva s-a stins acea sansa, dar trebuie sa mergem mai departe sa incercam sa fim puternice si de ce nu sa incercam sa avem din nou un copilas care ar putea sa ne aline si sa ne redea speranta, speranta de a simti ca traiesti din nou. Iti doresc tot binele din lume si multe si din partea mea. Daniela G.
Dana, am citit acum povestea ta si imi dau seama cat de dureros poate fi pentru tine sa-ti doresti atat de mult un copil si el sa... intarzie sa revina dupa ce un accident nefericit ti l-a rapit din viata ta. Este, de asemenea, dureros si pentru sotul tau, chiar daca, poate, modul lui de manifstare este diferit de al tau. Chiar daca evita sa vorbeasca despre acest subiect, chiar daca afiseaza incredere, prin toate acestea, este clar, disimuleaza propria suferinta. Trebuie sa aveti rabdare unul cu celalalt si sa va sprijiniti reciproc in aceasta incercare, cu intelegere fata de propriul mod de exteriorizare. Speranta este lumina pe care Dumnezeu ne-o strecoara in suflet cand acesta se simte deznadajduit. Agata-te de aceasta speranta, Dana. Dumnezeu te va intari, iti va da pace in suflet si se va indura pana la urma de voi sa va trimita un sambure de viata care sa se nasca si care sa va aduca alinare vietilor voastre care tanjesc atat de mult.
Pentru puisorul tau pierdut, pentru sufletelul sau plecat atat de timpuriu in ceruri, noi am deschis o pagina de album in care sa-i comemoram amintirea. Aici http://www.organizatiaemma.ro/node/407 va fi mereu pentru tine. Nu trebuie sa te invinovatesti ca "l-ai ajutat sa se stinga". Nu este vina ta, Dana. Sentimentul acesta, al vinei, este un sentiment normal dupa un asemenea accident, l-au simtit aproape toate mamele care au trecut prin astfel de situatii triste. Insa este un sentiment generat din neputinta de a schimba trecutul, din durerea profunda care cuprinde sufletul, din incercarea de a contura o iesire din necunoscut. Nu stiai. Deci nu este vina ta.
Timpul iti va aduce pace in suflet si incredere in viitor. Te asteptam aici ori de cate ori vei avea nevoi de o vorba calda si de o incurajare. Mamele de ingeri de pe acest Forum te vor intampina mereu cu foarta multa dragoste, cu blandete si te vor primi in sufletul lor, caci ele stiu cel mai bine suferinta pierderii unui copilas dorit, iubit, asteptat si... care a plecat...
Te imbratisez cu drag Liliana
Nu sunt mama de inger, dar totusi sunt aici. Alaturi de voi, parintii de ingeri...
Dana draga,regret enorm pierderea ta si faptul ca o resimti si acum atit de puternic,si faptul ca intre timp n-a mai venit alt bebe care sa-ti readuca zimbetul pierdut si increderea in viitor .M-am gindit sa-ti scriu pe scurt povestea mea,care poate te va incuraja putin si te va ajuta sa intelegi ca uneori cu ajutorul lui Dumnezeu poti invinge unele piedici ce par insurmontabile... M-am casatorit in vara dinainte de-a incepe anul trei de facultate,la 22 ani,si imediat ne-am luat apartamentul nostru in Iasi,cuibul nostru constind intr-un apartament conf.2 nedecomandat la utimul etaj si pe colt,friguros si cu probleme cu izolatia de stateam cu ligheanul sub lustra cind ploua afara,dar era cuibul nostru si eram fericiti...Bineinteles ca nu se punea problema de bebe pina nu terminam facultatea si nu ne schimbam apartamentul,si cind acel moment a venit,trei ani mai tirziu,n-am mai stat pe ginduri si-am ramas imediat insarcinata.Cind ne mutam in noul apartament,inca nu stiam ca sint insarcinata,asa ca impreuna cu sotul meu am pus tapet,am lacuit parchetul,am vopsit timplaria,etc,tot ce era necesar ca sa ne facem cuibul cit mai placut ne permiteam la momentul acela...Apoi...greturi,stare de rau,am fost la medic,totul era in regula,ajunsesm deja in saptaminile 8-9 cin am inceput sa singerez si dl.dr. mi-a recomandat repaus la pat,concediu medical,dar eu nu stiam ce usor se poate pierde o sarcina,asa ca n-am mai stat locului,ba dupa o saptamina mi-am organizat acasa ziua de nastere si am invitat prietenii...In noaptea aceea,de ziua mea,am pierdut sarcina...Este inutil sa mai spun ca de-atunci nu mi-am mai serbat niciodata ziua de nastere...Mi-amintesc si-acum golul pe care l-a lasat bebelusul in mine,ii simteam fizic absenta,parca eram goala pe dinauntru,nu mai aveam organe interne,nu mai aveam decit un gol imens si o nevoie enorma de bebelusul meu,care sa-l umple din nou...Trauma fizica a trecut relativ usor,dar cea morala o mai simt si acum,si ma rog si acum pentru sufletul bebelusului acela pierdut la toaleta spitalului,ca nici nu-si daduse nimeni seama ca inca nu eliminasem fatul cind am ajuns la spital... Un an dupa aceea mi-a fost frica sa mai fac un bebe,sa nu-l mai condamn iarsa treaca prin ce-a trecut fratiorul sau surioara lui,dar apoi am inceput sa-mi doresc...si nimic...tratamente,investigatii,ba aveam trompe filiforme,ba anexita,ba nu aveam ovulatie,cert este ca am ramas insarcinata doi ani mai tirziu,cind imi pierdusem orice speranta si,culmea,nu mai urmam nici un tratament...In anul 2000 am nascut o fetita minunata,dupa o sarcina fara prea multe probleme si o nastere naturala ce a durat doua zile... Patru ani mai tirziu,am nascut a doua fetita cu care am ramas insarcinata atunci cind mi-am propus ,fara nici o problema,sarcina fara probleme,nastere mai dificila cezariana de urgenta,dar am nascut o fetita minunata pe care am pierdut-o intr-un accident stupid un an mai tirziu,poveste postata pe forum si in urma careia am ramas devastata si nu-mi voi mai reveni complet niciodata... Culmea e ca ,la doua luni dupa ce mi-am pierdut minunea,in clipele acelea groaznice in care singura pilpiire de speranta era sa pot sa fac un alt copil,care sa incerce sa umple golul imens din familia noastra, am ramas insarcinata si noua luni mai tirziu am nascut o a treia fetita,care acum are doi ani si e perfecta... Si sa-ti mai spun ca acum sint din nou insarcinata in patru luni? poti sa crezi ca acum zece ani eram o femeie fara nici o sansa de-a mai face copii? Nu spun ca e o poveste fericita,copiii au adus in viata mea cele mai mari bucurii dar si cea mai mare durere,fara voia lor,bineinteles,dar eu te rog sa nu-ti pierzi speranta,ca tu n-ai avut nici o vina pentru cele intimplate,a fost o mare nesansa a ta,dar care poate intr-o buna zi se va compensa cu sansa de a tine in brate acel bebelus perfect pe care ti-l doresti atit de mult...Cu drag,Dorina -Cristina,mama ingerasului Miruna-Andreea
Draga Dana , cata durere porti si tu ...imi pare rau ca nu te-ai putut bucura de puisorul tau si imi pare rau ca si acum, dupa patru ani, inca te chinuie sentimentul de vinovatie.... Nu stiu ce ti-as putea spune, care sa te ajute sa nu mai gandesti asa dar sper din tot sufletul sa accepti in sfarsit faptul ca nu a fost vina ta...Ar fi primul tau pas spre vindecare! Iarta-te! Si da-i voie puisorului tau sa vina in viata ta....altfel! Fii sigura ca ii este bine acolo unde e si fii sigura ca stie cat il iubesti! Poti sa i-o si arati, chiar daca alfel decat iti doresti! De uitat nu-l vei putea uita niciodata si lupta cu dorul va fi grea dar facand lucruri frumoase in memoria lui, vei incepe sa simti un soi de impacare...Incearca!
Nu se pune problema daca ai gresit cumplit candva si daca platit indeajuns ci, ce ai invatat din asta? Lectia pierderii este o lectie extrem e grea dar daca am accepta ideea ca oricum, nimic nu ne apartine pe vecie si ca trebuie sa ne bucuram cat putem de ce-am avut si ce avem, ne-ar fi mult mai usor in viata!
Asa cum trebuie sa acceptam gandul ca Dumnzeu stie de ce ne da sau nu ne da, ceea ce ne dorim!
Ca nu ni se pare corect, este absolut....uman si de inteles! Dar ramanand ancorat in trecut, pierzi si prezentul dar si viitorul! O sa spui ca ce fel de viitor este acela fara copilul tau! Absolut de inteles! Dar gandeste-te ca plangand dupa ce nu ai, exista riscul sa pierzi si ce ai, si-ar fi mare pacat!
Iarta-ma daca te-am suparat cu ce am scris...am scris asa, din dorinta de a te indrepta sa privesti lucrurile si din alt unghi, care poate te va ajuta!
Iti doresc sa-ti dea Dumnezeu puterea de a accepta ceea ce nu poti chimba, curajul de a schimba ceea ce-ti sta in putere si intelepciunea de a face diferenta intre ele! Doamne ajuta!
Va multumesc din suflet pentru raspunsul vostru, pentru ca va pasa de framantarile si necazurile celor din jur considerand drama pierderii puisorilor vostri! Sunteti de admirat pentru ca desi sufletul vostru este rupt in mii de bucati, reusiti sa imbarbatati si sa sustineti moralul unul alt suflet sfasiat! Va multumesc pentru sensibilitatea cu care mi-ati scris, pentru ca ati inteles prin ceea ce am trecut si mai ales pentru povetele voastre si nu in ultimul rand timpul pe care l-ati sacrificat sa parcurgeti povestea mea si sa formulati un raspuns.
Asa este, aveti dreptate in ceea ce mi-ati scris, cu toatele! Recunosc ca am ramas blocata in trecut si ca nu reusesc sa ma smulg de acolo pentru a tari asa cum se cuvine prezentul...Imi este foarte dificil ! Sau mai bine zis, nu stiu cum sa fac sa ma iert, desi am incercat...la inceput m-am urat, nu suportam nici sa ma privesc in oglinda, apoi cu timpul acest sentiment a inceput treptat sa paleasca, insa sunt momente cand revine, ce-i drept nu la fel de puternic ca la inceput. Aceste amanunte nu le prea pot discuta cu cei din familie, nu stiu de ce...poate ca nu vreau sa mai aud aceleasi lucruri pe care mi le tot repeta: ca nu a fost vina mea, ca o sa vina alt bebe, ca trebuie sa am rabdare etc.
Stiu ca trebuie sa incetez a mai intreba de ce s-a intamplat asta si sa nu o mai privesc ca pe o pedeapsa; stiu ca trebuie sa o iau ca atare, sunt perfect constienta si cu toate acestea ceva din mintea mea nu poate sa treaca peste si sa priveasca spre un viitor mai luminos...Am incercat, numai Dumnezeu stie cat de mult as vrea sa pot sa trec mai departe si ce eforturi fac ca zi de zi sa par un om normal, care se trezeste de dimineata, merge la job, se intalneste cu prietenii, se plimba prin parc...care a reusit in pofida incercarilor sa se ''reabiliteze'' si sa o ia de la zero. Am ajuns la concluzia ca nu fac altceva decat sa ma mint singura, iar sentimentul s-a accentuat cand toate incercarile de a ramane din nou insarcinata s-au soldat cu esecuri, dar mai ales cand am primit vestea ca nici macar o inseminare artificiala nu imi da prea multe sperante(ce-i drept nici nu am mai vrut sa incerc).
Desi mi-am promis ca ''de azi'' voi da uitarii si voi incerca sa am o viata normala, niciodata nu am reusit sau daca am reusit a fost pentru prea putin timp. Imi amintesc ca erau momente cand eram convinsa ca la geam se aude planset de bebelus si chiar mergeam sa vad daca nu cumva chiar este acolo un sufletel care sa aiba nevoie de mine...Chiar ma certam cu sotul si ii spuneam ca nu vrea sa auda...cat de dur trebuie sa fi fost si pentru el mai ales ca toate aceste se petreceau la mai putin de jumatate de an de la cununie! Cred ca acesta a fost momentul cand am realizat ca daca nu fac un efort sa uit, voi innebuni, cred ca afost unicul de altfel!
Aveti dreptate! Trebuie sa fac ceva, orice, sa merg mai departe, sa ma bucur de ceea ce este prezent si sa privesc optimist spre viitor, cand poate Dumnezeu imi va mai trimite un ingeras!
Asa este, ce s-a intamplat nu poate fi sters cu buretele sau incuiat intr-un cufar, dar a fost ceva ce si-a pus amprenta pentru totdeauna, iar forta de a merge mai departe trebuie sa deschid ochii si sa o vad, desi imi va fi extrem de greu...
Buna, Dana draga! Scumpa mea, ti-am citit trista poveste lacrimand, am citit-o la scurt timp dupa ce ai scris-o aici cu atata sensibilitate, dar nu am avut timp sa iti raspun atunci, caci am avut probleme si timpul era extrem de scurt si de pretios pentru mine. Insa, am fost alaturi de tine cu sufletul meu cald, iar gandurile mele bune le-am trimis spre inima ta ca sa ii aline din dor si durere. Te imbratisez, scumpa mea zana de ciocolata, si iti daruiesc un brat imens de pentru tot frumosul care te defineste. Sa incerci sa privesti cu atentie in jurul tau, pentru a putea remarca acele frumuseti si bine oferite de intreg Cerul. Pentru ca El cu siguranta iti daruieste si bun, si bucurii si clipe minunate, trebuie doar sa le cauti si sa te bucuri de ele. Te pupacesc pupaceste cu pupici pupaciosi, ai mare grija de tine. Numai bine, Dumnezeu sa te ajute, draga mea. Ingerasul tau te iubeste, iar zambetelor sale sa le raspunzi tot cu zambete si cu multa bunatate. Sa incerci sa faci bine in jur, iar sufletul ingerasului tau va evolua prin binele pe care voi ca parinti il veti face, prin rugaciuni si lumina. Si, no...iar o portie mare mare de pupici pupaciosi ca sa aseze zambete pe obrajorii tai. Cu mare drag, Nicoleta!
Iti multumesc din suflet pentru mesajul tau si pentru faptul ca din putinul tau timp liber ai smuls cateva minute pentru povestea ingerasului meu! Iti multumesc pentru cuvintele tale sensibile si pentru incurajari!
Iar pentru ca 8 Martie a sosit, iti spun asa:
Printre flori si albinute, Ingerasii se strecoara, Sa-ti aduca in manute Sarutari de primavara!
Buna, Dana scumpa! Imi doresc din toata inima ca aceasta primavara sa fie ca o mangaiere calda pentru sufletul tau atat de frumos. Sper cu tarie ca mirosul superb al florilor de primavara sa iti aseze in fiecare zi multe zambete pe obrajorii tai de fata buna. Milioane de pentru tot frumosul care te defineste, iti daruiesc azi cu mult drag, tie, zana de ciocolata ce indulcesti zarea cand apari. Ingerasului tau, rugaciuni sincere si multa lumina, iar tie multa sanatate si liniste. Te pupacesc pupaceste cu pupici pupaciosi, numai bine, Dumnezeu sa te ocroteasca, draga mea! Cu mare drag, Nicoleta!
Buna draga Dana! Eu sunt o proaspata mamica de ingeras....azi se fac 7 zile decand mi-am luat la revedere de la scumpul meu puiut!!! E greu...pentru noi toate...numai noi stim cat de greu este. Sfatul meu este sa nu te mai consinderi vinovata,sa incerci sa nu mai iti pui intrebari fara raspuns....priveste inainte si lupta ptr a deveni din nou mamica..e greu stiu......SPERANTA moare ultima!!!Ca si tine si eu am n.... intrebari dar nu le pun ptr ca stiu ca raspunsurile nu mi le va da nimeni niciodata. Nu plange cand vezi un bebe...bucurate de surasul lui..e cel mai curat si frumos lucru care il poti vedea .......bucurate de el...nu te intrista. Ingerasul tau stie ca il iubesti....si te iubeste si el sa sti.... Te imbratisez cu drag!! Lore mamica ingerasului David
Multumesc mult pentru cuvintele tale frumoase si pentru toate cuvintele de incurajare! Multumesc ca esti aproape de suferinta mea! Stiu ca ingerasul meu este acolo sus, stiu ca ma iubeste, ca este ok si ca la momentul potrivit va veni din nou la mine...Eu sigur nu eram pregatita sa fiu mamica atunci! Sincer, m-a ajutat si sfatul parapsihologului de aici de pe site; am citit cu nesat dar si durere nemarginita mesajele voastre si la un moment dat, cautand pe site, am gasit aceasta rubrica pe care m-am apucat sa o citesc fara intarziere. Am descoperit ca tot prin ce am trecut, toate framantarile, toate starile de rau si de frustrare sunt provocate de subconstientul meu de care trebuie sa am grija pentru ca am un viitor in fata...si mai ales ca nu pot ramane pierduta undeva departe...Asa cum imi spunea Bianca, trebuie sa traiesc prezentul pentru ca altfel pierd totul! Sper din tot sufletul ca de data asta sa ma fi facut bine si sa fiu pregatita pentru cand bebe se va hotara sa vina... Poate ca suna aberant, dar pe mine asta ma ajuta ...
Multumesc mult pentru mesajul tau si pentru cuvintele incurajatoare! Imi pare nespus de rau pentru pierderea puiului tau, inteleg prin ce treci si ce simti. Esti de admirat ca in ciuda tragediei prin care treci, gasesti suficienta forta sa spui un cuvant de alinare... Trebuie sa promitem puisorilor nostri ca nu ne lasam rapuse si ca luptam in continuare, ca ii iubim si ca totdeauna vor ocupa un loc extrem de special in inima noastra. Te cu drag, ai mare grija de tine si de sufletelul tau cald si bun ! Multe si !
Este cu adevarat o foarte frumoasa rugaciune care ne patrunde in adanc in inima si ne inalta cu sufletul catre Dumnezeu. Puteti citi si alte frumoase cuvinte inaltatoare in spirit si adevar aici http://www.bisericasfantulstefan.home.r ... erasul.htm Este o lucrare de Duh si o indrumare a tuturor spre credinta. Doamne ajuta! Liliana
Nu sunt mama de inger, dar totusi sunt aici. Alaturi de voi, parintii de ingeri...
buna Dana multumesc din suflet pentru cuvintele tale frumoase da ai dreptate numai Dumnezeu imi stie durerea sufletului dar asa cum spuneai si tu EMMA ma ajutat sa depasesc cel mai greu pas catre asa zisa "vindecare" fetele de pe forum au fost singurele persoane care m au ajutat sa depasesc acele momente ...... imi pare rau pentru tine si pentru ingerasul tau care acum zburda si se joaca linistit printre impreuna cu Alessia mea si cu toti ingerasii cerului imi pare rau pentru ca si tu ai devenit mama de inger si nu te poti bucura de ingerasul tau ,durerea nu cred ca se va stinge vreodata din sufletele noastre ci pur si simplu vom invata sa traim cu aceasta durere........ iti multumesc inca o data si iti trimit din departare multi si o iar pentru ingerasul tau multe si
Draga Dana Am citit povestea ta si este trista, I MI PARE RAU si primeste imbratisarea mea sincera. Da toate ne intrebm de ce si nu am gasit raspunsul si sunt sigura ca nici nu il vom mai gasi vreodata, cat despre puiutul tau sunt sigura ca este acum in imparatia cerurilor alaturi de toti ingerasii, se joaca si are grija de tine si de taticul lui, trebuie sa fii absolut sigura ca acolo in ceruri printre nori pufori a cunoscut doar iubirea vesnica si cand razele soarelu i ti mangaie chipul sa fii sigura ca este puiutul tau. Acum ca ai vazut ca nu esti singura, ca suntem multe mamici fiecare cu povestea ei mai trista sau mai putin trista, toate avem in comun aceiasi durere cu care incet incet invatam sa traim pt ca de uitat nu uitam.Intr o zi vei reusi sa inveti sa traiesti cu aceasta durere si dor. Acum sper ca esti mai bine, poate curand vom primi vesti de la tine. cu drag si i ti trimit un buchet mare de pt tau
Alaturi de voi, Nicoleta Nedelea Lazar (Marwana ;-)!), mama micutei Kali si a ingerasei Tasha
Va multumesc pentru mesaje, va multumesc ca ati citit povestea mea si ca mi-ati raspuns. Voiam sa va spun ca pe mine personal, faptul ca m-am inscris aici, la EMMA, m-a ajutat enorm! Nu numai ca am reusit sa trec peste durerea si vinovatia pierderii puiului, dar am reusit sa inteleg anumite chestiuni, am reusit sa nu mai intreb ''de ce'', am reusit sa o iau ca atare si sa merg mai departe, iar asta conteaza cel mai mult! Am reusit cu ajutorul vostru, al tuturor!
Acum...cu noi sperante si cu un alt orizont, ma indrept spre o alta etapa din viata mea, poate cea mai frumoasa: o sa am un bebelus! Este fetita si se va naste in noiembrie.
Tot ce pot sa va spun este ca s-a infaptuit o minune, la care ati participat si voi! Imediat dupa ce mi-am spus povestea aici, dupa ce am primit mesajele voastre, am ramas insarcinata, dupa 4 ani lungi de incercari si dezamagiri.
Ce altceva as mai putea spune, decat multumesc EMMA si multumesc comunitatii EMMA, sunteti o adevarata familie! Eu am crezut in voi si voi crede in continuare!
Va imbratisez cu mult drag pe toate, un buchet mare mare de si va !
Ce vesti, ce bucurie, sa dea Dzeu sa ai o nastere usoara ca un fulg de nea, o bebia sanatoasa si tot binele din lume. Noi suntem aici oricand ai nevoi de noi. Te cu mult drag pt , si mult pt bebica din burtica
Alaturi de voi, Nicoleta Nedelea Lazar (Marwana ;-)!), mama micutei Kali si a ingerasei Tasha