Nu scriu pe forum decat foarte rar (din pacate), dar intru zilnic si citesc. Am nevoie de E.M.M.A. pentru ca aici simt ca am o alta familie. O familie cu oameni frumosi, cu suflete minunate. O parte dintre voi ma cunosc, dar pentru cine nu stie inca povestea fetitei mele o sa o scriu acum si aici, pe forum. Nu stiu de ce tocmai acum, tocmai astazi. Poate pentru ca trec printr-o perioada mai putin buna a vietii mele si ma ajuta in fiecare zi gandul ca ingerasa mea e acolo sus si ma pazeste. Si simt nevoia sa va spun tuturor ce fetita minunata si frumoasa am adus pe lume! Cat de multa fericire mi-a adus, atat cat a stat cu mine si cat de dor imi este de ea! As vrea sa o mai am o data, pentru o ora macar, sa o simt, sa o strang in brate, sa ii sarut manutele si obrajorii si sa-i spun cat de mult o iubesc!
Va las acum sa cititi povestea ei. Va pup si va imbratisez cu mult drag!
Povestea a inceput frumos, cand au aparut doua liniute pe testul de sarcina. Primul nostru copil. Eram incantati. Urma sa fim mama si tata. A inceput o perioada de fericire. Prima ecografie, cand i-am vazut inimioara batand, apoi primele miscari pe care le-am simtit..Incet, incet copilasul nostru crestea. Am aflat ca o sa fie fetita. Vorbeam cu ea in fiecare zi, o mangaiam, o alintam si asteptam cu nerabdare clipa in care o vom vedea si o vom tine in brate. Ultima ecografie a fost cu trei zile inainte de nastere. Era totul perfect. Planuri, vise, pregatiri.
Dupa noua luni, a venit si momentul mult asteptat: in data de 4 februarie 2004 am intrat in travaliu. Din pacate,noaptea in jurul orei 12,30 (o sa explic mai tarziu de ce spun "din pacate"). Foarte repede am ajuns sa am contractii din 5 in 5 minute. Am sunat medicul si am plecat catre spital. Am ajuns acolo la 2. Dupa obisnuitul control, mi s-a spus ca voi naste tarziu dupa pranz, pentru ca aveam dilatatie 1. Apoi m-au dus la un monitor pentru a inregistra bataile inimii fetitei. Din acel moment a inceput cosmarul. Inimioara puiutului meu batea mai rar decat ar fi trebuit. S-a hotarat intrarea de urgenta in cezariana. La 3,30 am intrat in sala. Nu mi-a fost frica de operatie. Doream numai sa o scoata repede pe fetita mea si sa-i fie bine. Am adormit, sub anestezie. Ea s-a nascut la 3,50. Cand m-am trezit la reanimare, sotul meu era langa mine. Mi-a spus ca fetita noastra nu poate respira bine, pentru ca a aspirat lichid cu meconiu, ca trebuie ventilata si ca au mutat-o la alt spital pentru ca in cel la care eram nu exista ventilator mecanic. Urma sa ma transfere si pe mine, ca sa fiu langa ea. In jurul orei 9 am fost si eu transferata. Nu are rost sa povestesc cum a decurs transferul meu. Am ajuns la celalalt spital, dar nu m-a dus nimeni sa-mi vad fetita. Singura nu ma puteam tine pe picioare. Nici macar nu a venit nimeni sa-mi spuna ce face. Ma uitam la copilasii din salon (era salon de mame cu copii) si speram ca in curand va fi un puiut si in patutul de langa al meu. Sotul era pe hol,dar nu avea voie sa intre la mine. Dumnezeu stie prin cate a trecut si el in ziua aceea de cosmar. Intr-un tarziu am primit si eu vesti despre fetita. Din pacate erau proaste. Din cauza lichidului care ramasese in plamani nu a putut respira, a facut hipoxie, apoi hemoragie interna. Pentru moment, reusisera sa o stabilizeze, dar mi-au spus ca poate sa-i fie afectat creierul si sa ramana cu tulburari grave. Eu speram totusi sa nu fie asa. Timpul trecea foarte greu. Tarziu, cred ca pe la ora 7 seara, a venit medicul neonatolog si mi-a spus ca nu mai stie ce sa-i faca si ca nu crede ca mai traieste pana a doua zi. Am crezut ca se prabuseste cerul peste mine. Imediat dupa ce a plecat medicul, a reusit si sotul meu sa intre sa ma vada. Stia si el situatia puiului nostru. L-am rugat sa caute un preot si sa o boteze. Asa a facut. Am botezat-o Cristina Maria. La ora 23 m-a chemat medicul neonatolog sa-mi spuna ca fetita noastra draga...ne-a parasit. Nici nu apucasem sa o vad cat a fost in viata. I-am rugat sa mi-o arate. Era pe o masa, invelita. Au descoperit-o pana la brau. M-am uitat la ea timp de cateva secunde, dar n-am retinut nimic. Eram socata. N-am avut puterea sa stau mai mult langa ea. Am plecat in salon. In noaptea care a urmat am privit mamele fericite cum isi tineau in brate pruncii, stiind ca eu nu o voi tine niciodata pe Cristina in brate. Nu cred ca exista o durere mai mare decat aceea pe care am simtit-o atunci si pe care o mai simt inca. Nu se poate descrie in cuvinte. Fetita mea, pe care am asteptat-o atat de mult...este acum ingeras. Dupa 19 ore de chin, a plecat de langa noi.
Am inmormantat-o in 7 februarie 2004 (data care a coincis cu ziua mea de nastere). A fost groaznic sa-mi vad fetita in sicriu, apoi sub pamant. Era mica, era frumoasa, era a mea! Era tot ce am visat, era dorita si asteptata de toti cei care ne cunosteau. De ce n-a putut fi salvata, nu stiu. Am aflat mai tarziu ca, noapte fiind (asta legat de acel "din pacate" de mai devreme) nu era la neonatologie decat un medic rezident. Poate ca n-a avut suficienta pricepere. Specialistul neonatolog a venit la o ora si zece minute dupa ce a fost scos copilul. Mult prea tarziu. Poate ca daca ar fi fost toti medicii acolo si daca ar fi avut in spital aparatura necesara, fetita mea ar fi trait. Numai Dumnezeu stie. Din pacate, nimic nu o mai poate aduce inapoi. A plecat acolo sus si a luat cu ea si inimile noastre. Au ramas doar lacrimi, multa durere si un imens gol. Un gol pe care nu-l vom putea umple niciodata. Asa se termina povestea care incepuse atat de frumos. Povestea inceputului unei vieti. Si a sfarsitului ei. S-a mai ridicat un ingeras la cer... Nu mai este cu noi, dar va exista vesnic in sufletele noastre.
sa se inalte la DD.
si multe 
pt micuta Cristina,o rog sa vina la tine in vis si sa te mangaie,sa-ti spuna cat de mult te iubeste si ca-i este bine acolo la DD,alaturi de toti ingerasii nostri.Multa sanatate iti doresc si te 
.Cu drag.
, asa-i?!....si daca da, mi-aduc aminte cand ai povestit despre micuta Cristina 
Nu pentru ca nu am mai vrut, ci pentru ca nu am mai putut. Iar de acum....nu prea mai am sanse. 
