A fost totul perfect pana in ziua in care mi s-a spus ca si-a incetat activitatea. Deja intrasem in prenatal si ma pregateam pentru ziua in care urma sa o tin in brate.
Am plans, am urlat, am crezut ca nu voi mai putea respire vreodata, am fost alaturi de voi in ziua comemorarii din 11.06.2017, si am plans iar si iar si iar.
In ziua comemorarii se facea o saptamana de cand micuta se nascuse moarta, si, de parca nu ar fi sufficient, peste tot era tratata ca ceva inexistent...avorton, produs etc, numai copilas nu...iar eu stiu bine ce am vazut in ziua in care am nascut-o...era un copilas ca oricare..da, era ceva mai mica, dar un copil, copilul meu.
Au durut vorbele, dar am trecut peste.
Astazi, desi nu a trecut mult timp de la nefericita intamplare, intrevad o raza de soare. Stiu, o sa imi lipseasca toata viata si inca vor mai curge multe lacrimi pentru micuta mea. Dar am reusit sa imi impac sufletul.
In clipele imediat urmatoare nasterii mi s-a cerut sa decid ce fac cu trupusorul micutei. Ma uitam si nici nu intelegeam bine ce mi se cere - dupa un travaliu de mai bine de 30 de ore, nici nu ar fi usor - asa ca am semnat pentru prima variant propusa, incinerarea. Deja nu mai puteam sa dorm stiind ca micuta mea urma sa ajunga cenusa.
Apoi, cineva mi-a soptit ca as mai avea o variant, ca Patriarhia se ocupa sa ia trupusoarele si sa le inmormanteze intr-o groapa comuna. Mi-am zis ca macar va avea si micuta mea parte de o rugaciune, dar pentru sufletul meu tot nu era sufficient. Ideea de a o lasa acolo sao ia cineva, cine stie cand, si sa o puna intr-o groapa cine stie cum, ma facea sa simt ca o abandonez.
Pe cand mergeam totusi, resemnata, sa imi dau acordul pentru asta, sora mea a venit cu idea salvatoare. Recunosc, eu nu am mai fost in stare sa ma gandesc la lucrurile astea, motiv pentru care ii multumesc surorii mele ca a fost mintea mea in zilele astea, si, pana sa ajung la spital unde era micuta mea, a venit cu idea sa ne luam fata acasa si sa o ducem in cavoul familiei.
Dar ce te faci, ca nu te primeste preotul, ca nu e botezata, etc...ei bine, iata ca preotul mi-a primit-o, ba I-a si citit ceva, iar acum micuta mea sta langa strabunicul ei care va avea grija de ea pana cand mami si tati vor ajunge si ei acolo.
Acum am sufletul impacat...cred ca ma repet, dar asa simt...astazi am zambit pentru prima oara dupa cele intamplate, stiind ca vom avea unde sa mergem sa vorbim cu ea si sa ii povestim ce am mai facut, unde sa ii ducem fratiorii pe care speram sa ii facem, ca sa ii cunoasca, si, ce e mai important, e acasa, acolo unde trebuia sa fie.
Sa le dea Dumnezeu multa sanatate celor care m-au ajutat sa am copilul acasa, iar voua va multumesc din suflet ca existati....povestile voastre m-au intarit, doamna care m-a imbratisat duminica strans de tot, si pe care nu o cunosc, dar careia ii multumesc, mi-a dat curaj sa sper.
Va multumesc si va imbratisez cu drag si sunt sigura ca si micuta mea va multumeste ca ati ajutat-o pe mami
Nu găsesc cuvinte potrivite care sa exprime părerea de rău pentru pierderea suferită,dar vreau sa ști ca sunt cu sufletul alături de tine.Iti inteleg toate trăirile și sentimentele.Mă bucur nespus de mult ca ai avut oameni lângă tine care te-au ajutat sa iei cea mai buna decizie pentru copilasul tău. Mă bucur ca ti-ai luat copilasul și l-ai îngropat pentru a avea unde sa mergi sa-l plângi.Mă bucur ca ești împăcată ca ai făcut ce trebuie,eu nu sunt.Eu am semnat pentru incinerare și regret la fel de mult în fiecare zi,luna viitoare se implineste un an.Mă simt atat de vinovata pentru asta si nu mi-o voi ierta niciodată.Îmi pare rău că nu am avut oamenii potriviți lângă mine și ca in spital aproape ca nu mi s-a dat alta posibilitate.Când spun ,,aproapre''mă refer la faptul ca totul s-a întâmplat foarte repede,nu mi s-a dat posibilitatea sa mă gândesc și nici sa-l sun pe soțul meu sau pe oricine altcineva sa întreb.Mi s-a pus foaia în fata și mi s-a spus ca ar fi cel mai bine sa semnez.Chiar dacă știu ca nu mai judecam în momentele alea și eram intr-o continua negare cu ceea ce se întâmplă,rămâne cel mai mare regret al meu.De aproape un an de zile,nu exista zi sa nu îi cer iertare puiului meu si lui Dumnezeu pentru asta,chiar dacă preotul mi-a spus ca sunt iertată și nu ar trebui sa mai sufar pentru asta.Îmi spune mereu ca Dumnezeu ne înțelege cel mai bine suferința și ne iartă.În fine,eu vroiam sa-ți scriu ca sa te încurajez și sa-ți spun sa fi puternica,dar am simțit nevoia sa iti spun și asta.Nu am mai vorbit despre asta aici,dar mă bucur ca m-am descărcat acum.Și copilasul meu a fost foarte mic,a avut 450 de grame ,dar a fost un copilaș perfect format.Și pe mine m-a durut foarte mult ca nu a fost poate tratat ca un copilaș normal și a fost uitat la fel de repede,dar important este ca în sufletul meu va rămâne mereu.La asta ar trebui sa te gândești și tu și sa nu mai pui la suflet vorbele altora,deși știu ca e foarte greu.Dacă te ajuta sa vorbești despre ea și sa iti exteriorizezi sentimentele fa-o,fără sa te gândești la părerea celor din jur.Nimeni nu știe ce este în sufletul tău și nu are dreptul sa te judece.Nu le permite asta!!!
