Buna seara!
Nu stiu cum sa incep, mi-e tare greu...intru zilnic pe site-ul e.m.m.a. de 2 luni si jumatate, de cand am devenit mama de înger insa pana acum nu am gasit puterea sa scriu aici! V-am citit insa aproape toate mesajele si am plans continuu, doare cumplit sa vezi ca exista atat de multi parinti ramasi fara copilasi. Atat de multi ingeri...
Nu mi-as fi putut imagina niciodata ca voi scrie despre asta, inca nu pot accepta ca s-a intamplat, e ca si cum as trai o realitate paralela...
Povestea incepea anul trecut cand am aflat ca sunt insarcinata si ne-am bucurat enorm pt ca ne doream foarte mult o fetita! Dupa o sarcina cu ceva probleme, monitorizata îndeaproape de medicul ginecolog, in luna mai a venit pe lume fetita noastra minunata, Timeea Maria! Am asteptat-o cu multe emotii, dragoste multa si sperante...sperante pt un viitor frumos impreuna. A fost cea mai fericita zi, nimic nu poate egala sentimentul pe care il ai atunci cand iti tii puiul pt prima data in brate...Fericirea insa nu a durat decat 2 saptamani cand la controlul pediatric ni s-a spus ca este ceva in neregula si trebuie sa facem investigatii suplimentare. Tot ce a urmat e greu de imaginat pt ca am aflat ca fetita noastra avea o boala genetica rara si foarte grava (amiotrofie spinala) pt care nu exista niciun fel de tratament si nici speranta de viata! Am simtit ca ne fuge pământul de sub picioare, ne-am rugat sa nu fie adevarat, am cautat tratamente, ceva, orice sa o putem salva...dar nu am reusit sa facem absolut nimic, Dumnezeu probabil a vrut-o in cer si nu aici, cu noi pe pamant!...
E cumplit sa ti se spuna ca nu poti face absolut nimic, ca esti total neputincios si ca nu iti poti salva copilul... dupa o perioada de chin ingrozitor, la 3 luni si jumatate, fetita noastra frumoasa a devenit ingeras si acum ne zambeste din cer! E o durere mult prea mare, cuvintele nu pot descrie asemenea durere, simt ca nu pot trai cu durerea asta si cu sufletul gol si ca numai voi, mame de îngeri, puteti intelege cu adevarat! Oricat de aproape ar fi familia si prietenii care incearca cum pot sa ne sustina si sa ne ajute, durerea nu are cum sa treaca vreodata, probabil ca va trebui sa invatam sa traim cu ea si nu stiu cum sa fac asta...fiecare zi e un calvar, mi-e atat de dor de ea incat simt ca ma sufoc...si nu mai pot spera decat ca ne vom reintalni candva!