Dragi mamici si tatici de Ingeri, am decis sa deschid acest topic nou, deoarece multi dintre noi avem nevoia sa stim ce si cum sa facem, sa putem merge mai departe, dupa tragediile care ne-au marcat viata. Asa ca...mi-am luat inima in dinti si voi deschide un nou capitol al existentei noastre, lipsita de bucuria de a fi parintii fizici ai Ingerilor nostri.
De ce am decis sa va scriu asa ceva?...pentru ca exista cateva persoane dragi mie, care m-au vazut imediat dupa ce Iarina a plecat la Ingeri, iar apoi... m-au vazut aseara, la intalnirea de lucru si au remarcat schimbarea.
Am sa va spun ca nu mi-a fost usor, a durut si doare atat de tare, ca nu pot exprima in cuvinte, dar...cineva acolo sus a vrut ca mamica ei sa fie cea care este astazi. Asa ca...imediat s-a pus pe treaba si mi-a trimis in cale EMMA. Stiti foarte bine cum am ajuns aici. Pe 27 mai a fost inmormantarea Iarinei, iar pe 30 mai am participat la ZPI. Doamne... cat iti multumesc ca ai facut posibila aceasta intalnire. Aici v-am cunoscut pe voi, cei care m-ati sprijinit cu povestile voastre, cu durerile voastre, cu sfaturile voastre si care m-ati primit cu bratele deschise. Am calatorit zi si noapte printre randurile scrise pe forum si mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca sunt multi acei ce au suferit ca si mine. Forumul...a fost un suport foarte bun, m-a ajutat sa privesc cumva altfel viata si apoi m-a facut sa realizez ca cei din jurul meu au nevoie de mine. Am intalnit aici mamici mult mai incercate decat fusesem eu, mamici care au luptat din rasputeri pentru Ingerii lor, mamici de la care am invatat lectia de optimism, lectia despre iertare si lectia despre acceptare. Si...asa a inceput schimbarea mea.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa renunt la culoarea neagra. De ce? Foarte simplu. Fetita mea este Lumina si cum lumina este alba...am hotarat ca in vestimentatia mea sa domine albul.
Apoi...am consultat pentru scurt timp, un psiholog. Bine am facut. Am avut norocul sa intalnesc un psiholog instruit, care m-a facut intotdeauna sa ma simt in largul meu, astfel incat, de cate ori eram in acel cabinet imi spuneam ca sunt la un prieten si nu la un specialist.
Mi-a recomandat sa citesc cartile lui Elisabeth Kubler Ross, o femeie deosebita care si-a dedicat viata studiului traumei datorate pierderilor de orice tip.
Apoi...mi-a mai dat cateva sfaturi pe care am incercat sa le urmez, atat cat mi-am permis:
- sa mananc bine...si...cand spun bine ma refer la hrana sanatoasa, cu multe vitamine si minerale, care sa ma ajute sa ma refac d.p.d.v.fizic;
- sa plang ori de cate ori simt nevoia, iar atunci cand plang sa nu ma feresc de nimeni, doar asa imi pot descarca negativul acumulat in suflet;
- cand dorm sa tin o pernuta sau o jucarie de plus in brate, astfel incat bratele mele sa nu fie goale (la acest capitol furnicutele EMMA au fost cu un pas inainte si mi-au daruit la ZPI, acea pernuta minunata care face minuni );
- sa vorbesc despre Ingerul meu si sa nu imi fie teama ca poate, cei din jurul meu nu ma vor intelege;
- sa muncesc pentru a avea mintea ocupata;
- sa ma plimb...chiar daca vad bebelusi si burticute pe strada;
- sa calatoresc, in limita posibilitatilor;
- sa scriu in fiecare seara timp de 10 minute (dar niciodata mai mult), despre cum percep eu pierderea.
Si...asa am facut. Mi-am creat un program pe care am incercat sa il respect cat mai mult posibil. Apoi, i-am rugat pe cei din jurul meu (adica familia si prietenii cei mai apropiati), sa ma ajute si sa ma sprijine. Iar ei...au fost alaturi de mine si mi-au dat multe sarcini de indeplinit, astfel incat, in fiecare zi aveam ceva important de facut, chiar daca nu faceam poate, decat sa gatesc, pentru mine era un adevarat eveniment si trebuia sa ma ridic la nivelul asteptarilor.
Dar...cel mai mult m-a ajutat scrisul. In fiecare seara scriam gandurile mele in jurnalul creat special pentru Ingerul meu diafan. Si... am scris acolo toata durerea mea. Acolo...in acel jurnal eram doar noi doua, eu si ea, frumoasa domnisoara de la care am invatat atatea. La inceput...am scris ca oricare mamica: cu lacrimi, cu tristete, cu furie, cu gandurile pline de intrebari fara raspuns. Dar...pe masura ce mi-am consumat doza de negativ...am inceput sa scriu cu inima si...putin cate putin, am inceput sa creez o poveste frumosa, despre o mamica (adica eu) si fetita ei Ingeras. Si, crede-ti-ma, ma simt atat de bine.
Doar asa am reusit sa ma ridic de la pamant, asa am gasit puterea de a merge mai departe: citind si scriind.
Trimit o generoasa tuturor si multumesc cu inima si cu sufletul celor care m-au ajutat sa merg mai departe, adica EMMA si acei cativa oameni speciali din viata mea.