Dragi mamici de ingerasi,
Numele meu este Andrea si sunt, cu durere sfasietoare in suflet pentru a doua oara mama de ingeras.
In 2014 eu si sotul meu am decis sa ne intemeiem o familie iar fericirea vestii ca vom fi parinti a venit foarte repede dupa aceasta decizie, dar ne-a fost rapita la fel de repede pentru ca puiutul nostru Dottie si-a luat zborul in primul trimestru de sarcina. M-am simtit rapusa in acel moment, am crezut ca viata nu mai are sens si nu am inteles de ce eu, de ce noi trebuie sa trecem prin asta, mai ales ca pana atunci nu imi dadusem seama cat de des se intampla lucrurile astea pentru ca trebuie sa recunoastem ca si in zilele noastre acesta este un subiect tabu in societatea in care traim. Am trecut printr-o perioada grea (intrucat am avut nevoie de doua chiuretaje) dar mai mult decat atat durerea sufleteasca mi s-a parut nesfarsita si sincer nu reusesc sa imi dau seama cum am reusit sa ma ridic. M-am confruntat cu toate "sfaturile" celor din jur pe care cu siguranta le-am auzit noi toate mamicile de ingeri: "lasa ca sunteti tineri si o sa vina altul", "poate a fost bolnav si e mai bine asa", "trebuie sa treci peste" si cu intrebari de genul "dar acum de ce mai plangi?" si mi-a fost greu pentru ca ma simteam neinteleasa caci nimeni nu a inteles ca, chiar daca nu am apucat sa aflam daca a fost baietel sau fetita sau sa ii alegem un nume si chiar daca nu l-am tinut in brate eu ma simteam mama...si o voi iubi mereu pe Dottie ingerasul nostru
Cumva, cred ca doar cu ajutorul timpului care atenueaza durerea am reusit sa revin la un anumit nivel de normalitate si sa imi adun puterea sa sper din nou ca vom avea un bebic pe care sa il tinem in brate, dar cumva Dumnezeu sau soarta a decis ca nu eram inca pregatiti asa ca ne-am chinuit si ne-am stresat un an de zile fara rezultat.
Am fost la nenumarati doctori, inclusiv la clinici de infertilitate in strainatate, iar in momentul in care ne-am decis sa luam o pauza de la toate eforturile noastre a venit si minunea celor doua liniute pe testul de sarcina.
Totul a decurs absolut normal in primul trimestru de sarcina si toate analizele ne-au iesit foarte bine, probabil si din cauza tratamentului puternic cu progesteron pe care il primisem din strainatate pentru a putea duce sarcina pe perioada primului trimestru. La 12 saptamani am aflat ca urma sa avem o fetita, care era deja mai bine dezvoltata decat nivelul normal la aceasta varsta de sarcina lucru care ne-a bucurat enorm de mult. Si asa am inceput sa ii cumparam carucior si hainute si in fiecare zi cate ceva pentru printesa noastra Francesca. Burtica a crescu si amandoi ne-am indragostit inrecuperabil de aceasta mica minune pe care o creasem impreuna si care locuia linistita in burtica mea.
La 17 saptamani am avut o mica sangerare si am fugit intr-un suflet la spital, iar medicul nostru ne-a spus ca placenta este jos, ne-a dat tratament cu progesteron si ne-a recomandat odihna, lucru de care ne-am tinut cu sfintenie, imi era frica sa ma duc si pana la toaleta sa nu cumva sa o ranesc pe micuta noastra. Sangerarea s-a oprit iar la controlul de la 19 saptamani am aflat ca placenta se ridicase si ca nu mai prezenta o problema, dar ca in urma chiuretajelor de la sarcina anterioara si o data cu marirea uterului s-a observat o sinechie uterina care impartea uterul in doua incaperi si care limita foarte mult spatiul micutei noastre. Ni s-a spus ca nu exista o modalitate chirurgicala de rezolvare a problemei, dar ca o data cu dezvoltarea fetitei sinechia are sanse mari sa se rupa si sarcina sa decurga normal pana la capat sau micuta sa treaca cumva intre cele doua incaperi pentru a-si face mai mult loc. La aflarea acestui diagnostic am mersi si la clinica din strainatate pentru a vedea daca au o alta solutie pentru noi dar si aici ni s-a spus acelasi lucru.
La 25 de saptamani, intr-o dimineata devreme mi s-a rupt apa odata cu sinechia uterina si am simtit ca viata mea se termina in momentul acela, dar mi-am adunat puterile si am zis ca trebuie sa fiu tare pentru micuta noastra, ca s-au nascut si copii de 500 de grame care au supravietuit si ca poate avem si noi o sansa. Am ales sa fugim la Timisoara pentru ca stiam ca aparatura este mai buna decat la noi in Arad si am considerat ca asta i-ar creste micutei noastre sansele de supravietuire.
Am fost internata de urgenta si mi s-a spus ca atata timp cat nu apar infectii ne vor tine sub supraveghere si nu o vor scoate pe Francesca din burtica pentru ca fiecare zi in burtica e o zi in minus in incubator, iar eu as fi facut orice sa o pot proteja de orice suferinta.
A doua zi dupa-masa la monitorizare asistenta nu a mai gasit pulsul fetitei noastre si m-a trimis la ecograf, dar eu cu inimia franta simteam deja care va fi rezultatul.
Dupa ragete si urlete de durere mi-am adunat ultimele cioburi ale sufletului meu si am insistat ca doresc sa o nasc natural desi moasa mi-a spus ca nasterile induse sunt mult mai dureroase decat cele care vin de la natura. Am simtit nevoia sa ii arat Francescai cat de mult inseamna pentru mine si ca merita orice sacrificiu pe lumea asta.
Dupa doua zile in care fiind in sala de prenastere am ascultat mame urland si copii plangand eu am nascut tarziu in noapte fara a scoate un sunet pentru ca durerea faptului ca copilul meu nu va plange cand va sosi pe lumea asta a fost mai mare decat orice suferinta fizica pe care as fi simtit-o. Fetita noastra Francesca s-a nascut si a devenit ingeas in 31.03.2016.
Nu stiu cum mi-am revenit prima data, dar de data aceasta suferinta e sfasietoare si simt, simt fizic cum fiecare suflare imi smulge inima si mi-o zdrobeste.
Mi-as dori ca in timp sa am puterea sa ma ridic si sa alin o parte din suferinta asta pentru ca in urma ei sa ramana doar dragostea pe care o simt pentru fiica mea si amintirile zilelor in care ii citeam povesti, a tuturor datilor cand ii vorbeam cu atata iubire si a tuturor recitalurilor de balet pe care le dadea in burtica de care m-am bucurat din tot sufletul meu.
Cu toate asta nu stiu inca cum sa ajung la acea faza cand tot ce imi vine sa fac este sa plang si sa urlu de durere intruna.
Te vom iubi mereu ingerasul nostru Francesca , speram ca ai ajuns intr-un loc frumos langa surioara ta, intr-un loc in care nu simtiti durere dar de unde puteti sa vedeti cat de mult va iubesc mami si tati.