In aceasta perioada (22-29 nov 2014) trebuia sa se nasca bebelina noastra, Maria Sofia. Din pacate in cartea vietii noi am avut un alt scenariu scris. In data de 8 octombrie, la ora 13:00 mi s-au rupt membranele. Sotul meu m-a dus de urgenta la maternitate - am ajuns in 16 minute. Ni s-a spus sa stam linistiti, ca totul este bine, sunt deja in saptamana 34. Am fost dusa in sala de travaliu, mi s-a facut prima doza de Dexametazona si asteptam cuminte sa treaca cele 12 ore pentru a doua doza. Durerile erau din ce in ce mai mari, insa colul nu se dilata deloc. La 21:30 medicul de garda l-a chemat de urgenta pe medicul meu, spunandu-i ca daca nu intram la cezariana exista riscul de a ne pierde pe amandoua. La 22:07 am auzit primul scancet al micutei mele. Eram bine amandoua, operatia a decurs foarte bine. O asistenta mi-a adus fata sa o pup. Nu voi uita niciodata momentul in care am auzit-o prima data, acel prim si ultim sarut, mirosul ei. Am fost duse amandoua la terapie intensiva - eu pentru a ma reface dupa cezariana, iar ea pentru ca plamanii nu erau maturati complet. Mi s-a spus ca este ceva normal, fiind un copil prematur are nevoie de incubator pentru a se adapta treptat mediului extern. A doua zi dorinta de a-mi vedea fata mi-a dat puterea de a ma ridica din pat. Am fost sa-mi vad bebelina si eram atat de incantata.. Din a treia zi a inceput insa sa se simta tot mai rau - era agitata, avea urme de sange in stomac.. se simtea rau, dar nu stiam exact ce are, care este cauza. Pe 11 octombrie ne-am botezat bebelina - acum devenea Maria-Sofia. Am sperat ca botezul sa o ajute sa isi revina. Am vrut si sa o mutam la alta maternitate, dar ni se tot spunea ca nu este sigur transferul, ca pot aparea probleme pe ambulanta. Erau informatii contradictorii - alti medici (prieteni) ne spuneau ca transportul este foarte sigur, ca este preluata cu aceleasi echipamente. Nu am stiu ce sa credem si nu am vrut sa riscam. Pe 16 octombrie, la ora 12 sotul meu a fost chemat si i s-a spus ca fata moare curand si daca vrem putem sa stam cu ea, chiar daca este la terapie intensiva. Ne-am dus langa ea, i-am vorbit, iar ea m-a strans de deget. Sotului meu i se spunea ca mai mult de cateva minute nu mai traieste, insa aveam o luptatoare, care a vrut sa ne arate cat de mult isi doreste sa ramana alaturi de noi. Era singura in camera la terapie, asa ca toata noaptea ni s-a permis sa stam alaturi de ea. Ni s-au adus 2 scaune si am stat cu ea, am mangaiat-o pe cap si am tinut-o de manuta. Toata noaptea, din ora in ora se intampla ceva rau - deja nu ii mai functionau plamanii (a fost intubata), avea hemoragie pulmonara, hemoragie toracica, insuficienta renala, probleme de ficat si peste toate o septicemie. Dimineata dr. neonatolog mi-a spus ca nu ii da sanse de viata, ca sansele sunt 0. In cazul acesta i-am solicitat sa imi faca transferul la alt spital. Mi s-a spus ca nu este cazul, ca nu au ce sa-i mai faca, insa am insistat - pentru mine, ca murea in primul spital, pe ambulanta sau la al doilea spital era indiferent - trebuia sa ii dau o sansa fetei mele. Am reusit sa ne transferam, starea era critica, insa dupa cateva zile incepea sa raspunda la tratament. In noi a reaparut speranta ca ne vom lua fata bine acasa, ca vom face Craciunul impreuna in jurul bradului.
In data de 29 octombrie unul dintre copiii de la terapie intensiva a avut probleme, iar mamele nu au putut intra la vizita de la ora 14. Fiecare spera sa nu fie vorba de copilul sau. Mi se inmuiasera picioarele, stiam ca e ceva rau, insa imi tot repetam ca nu, ca fata mea e bine. Nu a fost asa - a fost nevoie de reanimarea ei - inima nu mai rezista sa lupte. La ora 23:07 ni s-a spus ca starea este critica si am fost chemati sa o vedem. Am intrat cand i se facea ultima data masaj cardiac. La 23:30 a fost declarata moarta, insa mai trebuia sa fie tinuta pe aparate inca o ora. Eram in faza de negare - inca speram la o minune. Dupa o ora am fost chemati inapoi sa ne dam acordul pentru oprirea aparatelor. Nici nu pot descrie in cuvinte durere pe care am simtit-o. Si a doua zi inca eram blocata si speram sa fie o eroare, sa nu fie vorba de copilul meu, sa fie in moarte clinica si sa se trezeasca.. orice! In cele 24 de ore cat trebuia sa stea in spital inca speram sa o mai aud plangand. Vineri - 29 oct - am fost sa o luam din spital. Am avut insa alt soc - la necropsie s-a dovedit ca organele erau bine dezvoltate, nu avea malformatii, se nascuse sanatoasa. Starea de sananatate se datorase unei hemoragii cerebrale traumatice. Am crezut ca nu aud bine, ca nu inteleg, ca este o eroare. Mi s-a explicat ca era un traumatism aparut dupa nastere, in primele zile de viata. Nu am putut nici macar sa reactionez, nu aveam cum sa gasesc vinovatul.. m-a trezit telefonul celor de la firma de pompe funebre care ajunsesera si trebuia sa preluam sicriul.
Sicriul acela mic si alb mi-a naruit toata speranta, m-a trezit la realitate. Imi luam fata din spital intr-o cutie alba, nu in scoica de masina pe care i-o pregatisem. Ii adusesem hainutele pregatite pentru iesirea din spital si era atat de frumoasa..
Au urmat 2 ore din care nu imi amintesc prea multe. Stiu doar ca la final am dat lumea afara pentru ca am vrut sa o iau din sicriu si sa o strang in brate. Nu o luasem niciodata in brate pana atunci. Am strans-o atat de puternic.. si nu am vrut sa-i mai dau drumul..
Acum pot doar sa ii multumesc pentru cat de mult a luptat sa ramana alaturi de noi. Din pacate nu a fost nici alegerea noastra, nici a ei. In cele 8 luni cat am fost alaturi de ea imi imaginasem ca o sa fie nevoie intr-o zi sa-i explic ca lumea asta nu este asa cum ne dorim si ca o sa o dezamageasca, insa ea a aflat prea devreme acest lucru. Acum este un ingeras pe care mami si tati il iubesc mult..
Zbor lin, micuta noastra Maria-Sofia!