Nu-mi vine sa cred ca scriu aici... Si desi sunt cateva zile de cand Dumnezeu a vrut sa ma faca mama de ingeras, inca nu cred ca e adevarat, ca am trait eu nici atunci cand am urlat eu la 112 - veniti repede ca nu mai repiraaaaaaaaa!!!! - nici cand a iesit doctorul de la reanimare sa ma anunte ca declara decesul. Lui Blondie!!!!
Pe Cristi - Blondie - l-am intalnit in septembrie 2003 abandonat in Spitalul Judetean Constanta cu o malformatie cardiaca - transpozitie de vase mari si ventricul unic. Avea apraope 3 anisori. Mama il mai vizita rarut, dar viata lui era acolo - cu doctori si asistente, cu expeditii prin alte saloane, cu drumuri pana la chioscul spitalului. Cu masini care faceau - nino, nino. I-am vazut poza intr-un ziar si AM STIUT ca va fi copilul meu. (Doamne, ce greu imi e sa scriu!!!). Din mila, decenta, indecenta sau indiferenta nimeni nu mi-a dat nici o sansa, iar cuvintele - vedeti-va de viata ca asta nu va trai - imi erau deja leit-motiv. Ma dureau pana in carne, ma sfasiau, ma ingenunchiau cu frica sa nu aiba dreptate, dar am continuat. Pe 21 mai 2004 l-am luat acasa. Nu mi-a spus - mama- niciodata pentru ca in aproape 11 ani am fost muuuuult mai mult. Eram Ade a lui! Cea mai frumoasa! Cea mai inteleapta! Eram Yoda (pentru cine nu a vazut Razboiul stelelelor, eram inteleptul inteleptilor). Cand a avut de scris o compunere la scoala - a spus ca mama lui e Yoda si atat! A depasit toti anii lasati de doctori si radea spre viitor! Daoane, cat radeam! El "Iubitul meu mic", Blondie, cel mai iubit, cel mai scump! Era ingerul meu pazitor, prietenul meu cei mai bun! Imi ascundea orice durere cat de mare ca - Ade se sperie. "Sa nu se sperie Ade!" Asta era ideea! Dar stia ca eram acolo si ca sa compunem mesaje de recucerire pentru iubita lui Ioana care a spus Nu - dupa ce a spus da - si cand mai descoperea cate un cantec nou. Cand nu era cu mine, era cu sotul meu, cu scumpul meu - Kyri. Nici lui nu i-a zis - tata. Era confidentul lui, era pastratorul secretelor. Ii gaseam aplecati peste lumea lor de vise si paseam incet afara. Si radeam!!!! Boala... Nu l-a lasat in pace. Avea buzitele inchise la culoare, degetele (cele mai scumpe degetele) vinete. Pastilele erau prietenii lui... Dar eram avionul lui personal la urcat scari...
Apoi, imediat dupa ce a inceput scoala - clasa a VI-a, ceva m-a ingrozit cand Kyri mi-a spus ca s-au oprit de 3 ori in drumul spre scoala pentru ca Blondie obosise. Am programat un nou control ca poate tratamentul trebuie schimbat, dozele nu mai corespund... Dar Blondie nu mai era el. Ii simteam cum renunta, cum se resemneaza. Am ajuns la doctor. "Vorbim dechis?" "Da..." L-au scos pe Cristi din cabinet (Slava Domnului). Apoi -asta e sfarsitul. E foarte avansat. Era mult prea tarziu cand l-ati gasit la 3 ani. Asta e o interventie care se face la cateva zile de la nastere! Am insistat sa cautam transplant. Stiam ca asta poate fi ultima solutie - transplant de inima si plamani. Impreuna cu prieteni ingeri am cautat si am ales ca USA e calea. Blondie era fericit din nou. Dar frica, groaza ca ceva ce nu mai pot impiedica, ma sfasia pana la nebunie.
Apoi joi am fost din nou in Bucuresti - asa doar noi - Ade cu treaba, Blondie cu Ade. Am dat peste cap recorduri la rasete si am adormit imbratisati. Vineri, acasa. Povesti cu Kyri, jocuri. Sambata dimineata - URLETE! Kyriakos nu pot sa respir!!!!!!! Doaaaaaamne!!!! Avea gurita inclestata, albastra. Am urlat la salvare!!!!! Am alergat pe scari sa-i aduc mai repede! Doamna, nu vedeti ca nu mai respira??????? M-au scos din camera! Urletele mele! Monitorul! Targa care l-a dus in salvare si camera de resuscitare! Kyri, il pierdem pe Blondieeeeeeeeeee!
Apoi ....... Liniste. Mai ramane o ora aici si apoi il ducem la morga. Sa ii aduceti hainute... NUUUUUUUUU!!!
Mi l-au adus de abia a doua zi - imbracat cu hainutele lui preferate - dulce si senin cu un zambet unic pe fata atat de impacata. I-am sarutat manutele iubite, nasucul, obrajorii, parul. I-am spus cat il iubesc, cat de rau imi pare ca nu am putut sa fac mai mult... Am vrut sa I'll pastrez asa langa mine mereu, asa cum era, sa nu-i dau drumul. Era atat de bine dupa o noapte de dor!
O, ce greu e acum!!!! O, cum n-am stiut ce fericita eram acum o saptamana! Ce fac? Ce fac fara Blondie???
Si toata lumea asta care spune ca o sa-mi treaca de parca ar fi o boala...
""30 de secunde pana in rai/Si lumea te roaga sa mai stai o clipa, o secunda de fericire is gata totul. Adio, sper sa ne revedem in Rai" - scris de Cristi in iulie 2014