Buna.
Numele meu este Madalina, am 30 de ani si ma alatur mamicilor de ingeri.
Povestea mea a inceput in anul 2008 cand am mers impreuna cu sotul la medic pentru un control de rutina...ne doream foarte mult un copilas in viata noastra, dar nu ne gandeam ca vom descoperi o realitate atat de dura. Sotul meu in urma mai multor analize a fost diagnosticat cu azoospermie, iar raspunsul medicilor dupa toate investigatiile: NU V-A PUTEA AVEA NICIODATA COPII. Au urmat niste luni de cosmar, in care a trebuit sa rezist pentru a fi langa el si a-l sustine, dar cand eram singura ma simteam coplesita de situatie.
In anul 2009 am decis sa incercam varianta inseminarilor artificiale cu donator. Am inceput tratamente de stimulate si am facut 2 inseminari fara rezultat in aprilie si iulie 2009. Am continuat sa sper si am decis sa trecem la fertilizari in vitro (tot cu donator). In 2010 am facut 2. Prima fara succes (iar medicul nu avea explicatii de ce nu am ramas insarcinata pt ca embrionii erau de calitate foarte buna). Dupa prima fertilizare nereusita am inceput sa umblu prin doctori incercand sa aflu ce se intampla, am ajus si la hematologie intrucat la analizele pentru anestezie mi-a iesit timpul de coagulare foarte scazut, ceea ce insemna ca sangele meu se coagula foarte repede. Din pacate in acel moment medicii nu mi-au dat importanta doar pt acea analiza, nu aveam sarcini pierdute sau un istoric care sa ii determine sa investigheze mai mult. Am pornit la drum la cea dea 2 a fertilizare, unde totul a mers perfect pana in momentul punctiei cand medicul cu toate ca vazuse la ecograf dimineata ca apucasem sa ovulez mi-a facut punctia. A mai gasit un singur ovocit din 6-7 cate erau. In acel moment am considerat ca procedura este aproape pierduta, dar micuta mea dadea semne ca vrea sa vina pe lume. S-a fecundat si s-a dezvoltat uimitor de bine si medicii au avut curajul sa o lase sa ajunga in forma de blastocosit (in general se lasa embrionii sa ajunga in aceasta faza de dezvoltare cand femeia are multi embrioni si de calitate f buna). Ea a s-a dezvoltat foarte frumos, dar cu toate astea eu nu imi faceam sperante tinand cont ca era doar un embrion transferat. A urmat perioada de asteptare pana la test, in care simteam cu fiecare zi care trecea noi modificari in organismul meu, ea isi facea simtita prezenta, dar eu nu vroiam sa imi fac prea multe iluzii...imi era frica de un nou esec. Dupa 12 zile analiza de sange mi-a confirmat, eram insarcinata si pentru cateva clipe simteam ca nu mai am aer de fericire si lacrimile imi inundasera obrajii. Dupa 2 zile am repetat analiza si fetita mea se dezvolta foarte bine. La 5 saptamani si 2 zile faceam deja prima ecografie, totul era perfect. Abia asteptam sa ii auzim inimioara. Alesesem deja numele de Larisa, iar numele de sfant era inca in discutii intre Alexandra si Mihaela. La 6 saptamani am avut o usoara sangerare si am fugit de urgenta la spital. Mi s-a spus ca e totul in regula si poate a fost un hematom care s-a eliminat. La 8 saptamani si 2 zile am mers la urmatoarea ecografie sa ii auzim inimoiara. Eram asa nerabdatoare, dar inimoiara ei nu a mai vrut sa bata. Tousi medicul a fost rezervat in a pune un diagnostic. A urmat o saptamna de repetare la 2 zile a BetaHCG. Analiza iesea bine si continua de la o zi la alta sa creasca. Vorbeam continuu cu medicul meu si continuam sa speram pana intr-o zi cand valoarea hormonului a scazut brusc. Se intampla chiar de Mihail si Gavril. La 10 saptamani a trebuit sa ma chiureteze. A fost cel mai dureros moment din viata mea. Stiam ca era deja un ingeras, dar nu vroiam sa mi-o ia. Ma simteam extrem de vinovata, simteam ca nu am avut grija de ea ... Am acceptat chiuretajul doar pt a afla ce s-a intamplat cu ea, totul mergea perfect si dintr-o data s-a terminat fara sa intelegem ce se intampla. Pana la aflarea rezultatului testului genetic incercam sa ma incurajez singura, crezand ca a fost bolnavioara, ca avea vreo malformatie,vreo problema genetica, dar rezultatul testului a cazut ca un bolovan in capul meu. Copilul meu era perfect sanatos, murise pentru ca nu a mai putut sa se hraneasca deoarece sangele meu se ingrosase si mai rau datorita hormonilor.
Putina atentie din partea medicilor, atat medicului din Ungaria ( caruia i-am aratat inainte de prima fertilizare analiza care iesise prost si nu mi-a dat nimic sa fac) cat si a celui din tara (care nu a dat importanta cazului doar pt o banala analiza) a costat-o viata pe micuta mea.
Trebuia sa vina pe lume intre 11 si 18 iunie 2011. Zilele astea ar fi implinit un anisor si era minunea care venea in viata noastra, dar tot ce mi-a ramas de la ea sunt niste poze de la ecograf si amintirea acelor 10 saptamani de vis in care ii vorbeam si o mangaiam chiar daca era foarte mica si nu ma putea simti.
Pentru toti cei din jurul meu ea nu a fost un copilas, un sufletel care lupta sa vina pe lume, ci un "cheag de sange" pentru care nu aveam de ce sa plang. Pentru mine va fi mereu fetita mea iubita pe care mi-am dorit-o inca de cand eram adolescenta.
Dupa ce am pierdut-o pe micuta mea, medicul de la hematologie s-a uitat cu atentie pe analizele mele, mi-a facut si alte investigatii si intr-un final s-a descoperit cauza esecururilor : TROMBOFILIA . O singura injectie pe zi i-ar fi dar sansa la viata fetitei mele.
Singura consolare e aceea ca acum e sus, langa omul pe care l-am iubit cel mai mult in aceasta lume, este langa el si sunt convinsa ca are grija de ea.
Continui sa sper, sa merg mai departe, sa strangem bani pentru o noua procedura, o noua lupta cu kg care se acumuleaza dupa stresul si tratamentul hormonal, kg care trebuie date jos inainte de o noua procedura, analize peste analize, stresul de a nu ma imbolnavi de la atatea stimulari...dar la capatul drumul sper sa intalnim comoara care ne va alina sufletele dupa pierderea micutei noastre... dar pe ea nimeni nu mi-o va scoate din suflet.
Larisa, mama te va iubi mereu si intr-o zi vom fi impreuna.